Doar o zi ne despărțea de marele eveniment Tabăra literară "Oprește-mă la tine Maramureș, Oprește-mă în tine Anotimp"... Alături de minunatele mele prietene Ionica Bandrabur și Limona Rusu .
Chișinău – Baia Sprie, Republica Modova - România
Gustar se afla în plină mișcare, se străduia să adune toate sculele verii, era conștient că-i venise timpul numărătoarei inverse a zilelor sale, gătind spațiul fantasticului Răpciune. Acel Răpciune care împrumutase toate culorile curcubeului pentru a le răsfira peste chica verde a naturii, era pe ici, colea.
Iată în acea perioadă îmi venise un apel telefonic, era scumpa mea prietenă, Ionica Bandrabur. Mă așteptam la o conversație ca și multe altele, de-ale noastre, sufletești, dar ea venise cu o propunere, mai bine zis cu o invitație de a participa la Tabăra Literară ”Oprește-mă la tine Maramureș, Oprește-mă în tine Anotimp”, organizată de către minunatul și inegalabilul Scriitor Vasile Bele , Profesorul Dragoș Dragos Gelu și Poetul popular Nelu Danci , care avea să se desfășoare în perioada 09-12 septembrie 2021. O temă ce ne aduse să vorbim din nou despre esența acelor tabere literare. Mai fusesem invitată în anii precedenți de către alți bravi poeți organizatori la astfel de activități literare, dar nu am avut posibilitate să particip.
Acea invitație, care aștepta răspunsul în câteva ore, veni ca o lumină divină peste sufletul meu. Mă inundase bucuria, fericirea, simțeam că zbor. Știam că acolo va fi în capul mesei Cuvântul, Poezia, Omenia, Prietenia. Știam, acolo va fi o lume nouă, o lume aparte în afara tumultoaselor clipe cotidiene. Știam, acolo urma să trăim un vis de poveste. După acele clipe minunate ce reușiseră să mă izoleze de lumea reală, apăru un ”Off” adânc al mamei ce mă trezi ca dintr-o stare euforică. Întorcând privirea spre ea, îi văzui chipul angelic, obosit de povara anilor sprijiniți de cele două bastoane ce i-au devenit sprijinul mersului său cătinel. Sărmana, după un car de ani munciți până la extenuare a ajuns în pragul neputinței. Deseori îmi zboară gândul la vorbele sale pe care mi le spunea atunci când se vedea stoarsă de puteri: ”Omul devine din nou copil draga mamei, la bătrânețe, eu...nu voi mai ajunge, prea mult necaz și muncă grea mă apasă...” Dar iat-o! E aici, spre fericirea mea de a mai fi copilul mamei. Privirea din ochii săi nevinovați m-a chemat lângă ea, fără multă ezitare am început să-i spun, nu mă duc maică nicăieri, nu te las, stau acasă. Mama mi-a zâmbit de parcă ar fi înțeles ce i-am spus, îi vorbisem obișnuit chiar dacă știam că nu mă aude, în schimb știam eu, auzeam eu despre ce-i vorbeam.
A doua zi tocmai când eram pe postură să refuz invitația, m-a chemat o voce lăuntrică, șoptindu-mi să fiu mai receptivă la voința sufletului, de aceea am rugat-o pe Ionica să mai aștepte câteva ore.
Noaptea mi-a fost părtașa deciziilor. Am încercat să fiu mai optimistă în privința tuturor situațiilor, o vedeam pe mama cu adevărat în putere. Simțisem prezența bunului Dumnezeu și atunci când minunata mea vecină îmi venise în întâmpinare de a-mi înlocui lipsa matinală pân' s-ar fi întors nora de la gimnaziul din sat. Devenisem sigură de acceptarea invitației.
În sfârșit, veni mult așteptata zi, marți 7 septembrie, ora 5 dimineața eram în autocarul Chișinău – Slănic Moldova. După o noapte albă, așezată pe scaunul autocarului mă învălui o liniște totală fără să mai simt făptura somnului care-și găsise aleanul sub pleoapa-mi obosită. Mai târziu mă trezise o voce pentru a-mi prezenta pașaportul, ajunsesem la vama dintre cele două state românești.
De la vamă până la locul destinat, mi-am trăit emoțiile lăuntrice. Prin ochiul geamului vedeam dincolo de posibilități. Vedeam țara Maramureșului după puținele imagini privite la televizor,, dar îmi ardea dorința ca să văd ținutul real, să-l pipăi cu sufletul. În interiorul meu îmboboceau emoțiile, trăiam ceva deosebit, inima-mi năștea aripi, zburam cu gândul. Simțeam aura soarelui din sufletele celor ce ne așteptau. Pe arena ochilor apăreau episoade după episoade, care nu-mi lăsau spațiu de a realiza zborul timpului, în schimb fugara inscripție, Slănic-Moldova îmi apăru în ochi ca o clipită. Mă trezii ca dintr-un vis, ora unsprezece, eram în inima Slănicului. La coborâre din autocar soarele-mi cuprinse cu toată strălucirea sa privirea. Imediat simții aerul extra-mega de curat, care dădu năvală prin căile olfactive, pironindu-mi-se în pana pieptului. Pentru câteva clipe am închis ochii inspirând și expirând acea doctorie naturală. În timp ce vorbeam cu Ionica la telefon, sorbeam cu ochii frumusețea peisajului de pe aripa muntelui. Nu mă săturam să ascult susurul apelor ce treceau grăbite prin mâneca Slănicului. Împrejurimea era fantastică.
Bucuria întâlnirii cu Ionica radia mai mult decât razele soarelui. După dulcile îmbrățișări din suflet ne-am urcat în mașină. Însetate de dor și vorbă caldă nici nu observasem când am ajuns acasă, unde ne întâmpinase prietenul patruped, Black, care tot sălta în sus de bucurie cerșindu-mi mângâierile.
Prietenii mei Nela și Ticu Bandrabur, m-au ospătat cu toată mărinimia lor sufletească, apoi ne-am pregătit valizele și...spre Suceava.
După o bucată de drum oboseala puse străpânire pe pleoapele-mi care mai permiteau irișilor să culeagă din frumusețile ce împodobeau marginile traseului. În patru ore eram la poarta familiei Rusu. Cu îmbrățișări, zâmbete și căldură sufletească am fost întâmpinați de către Limona și soțul ei Narcis. Pe Limona am găsit-o așa cum o descoperisem prin respirația sa poetică cu ceva timp în urmă, blândă, dulce, frumoasă la chip și la suflet. Pentru prima dată am întâlnit-o în București, anul trecut, martie 2020 la un eveniment organizat de marele scriitor Domnul George Călin.
Seara, după un grătar și o cină de poveste, s-a depănat firul bucuriilor până dincolo de miezul nopții.
Miercuri dimineața eram bine dispuși pentru a ne încărca sufletele cu cele mai pitorești locuri istorice ale Sucevei. Surprizele începuse cu cel mai mare ou tradițional din lume care avea mai mult de șapte metri înălțime, așa numitul ”Oul tradițional de Paște”, extraordinar de frumos, încondeiat cu motive tradiționale bucovinene.
Am avut fericita ocazie să pipăi cu ochii monumentul istoric de nivel național ”Cetatea de Scaun a Sucevei”, care a fost construit la sfârşitul secolului al XIV-lea în apropierea oraşului medieval Suceava, fosta principală reședință a domnilor Moldovei timp de aproape 200 de ani. Ruinele rămase mai emană și astăzi ecoul timpului care s-a scurs printre ele.
Impresionată am rămas chiar dacă am văzut pe din afară ”Muzeul Satului Bucovinean”, care reflectă patrimoniul cultural al satelor din Bucovina, etnografic și folcloric. Porțile muzeului erau închise, dintr-o mică căsuță își lua zborul o cântare corală bisericească, simțeam că îmi purifică suflarea.
Alături de ”Muzeul satului Bucovinean”, mai stă la straja tuturor timpurilor și va continua să existe marele nostru domnitor Ștefan cel Mare și Sfânt, călare pe năzdrăvanul său cal, un monument istoric situat cu fața spre Suceava, dăinui-va în veci.
O puritate divină a coborât peste sufletele noastre din interiorul ”Mănăstirea Dragomirna”. Fumusețea arhitectorială vorbește de la sine despre fostele minți luminoase și mâini dibace care au dat viață artei. Fiind ctitorită în 1602-1609 de mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei.
Surprinzător a fost să-i trecem pragul unui local, care avea inscripția: ”Ceramica, Atelier, Magazin”, obiectele frumos ornamentate cu motive tradiționale reprezentau o marcă de ceramică tipică pentru comuna Marginea din județul Suceava. Era vorba despre ”Ceramica Neagră de la Marginea” care e unica din Europa, caracteristic fiindu-i culoara neagră pe care o dobândește după ardere. La ieșire am fost onorate de minunata noastră prietenă, Limona cu câte un obiect din marca dată.
În acea zi minunată am mai vizitat Mănăstirea Sucevița, de pe la 1856, inclusă de UNESCO în Patrimoniul Cultural, Mondial, după care ne-am oprit la Popasul Bucovina, unde am luat prânzul. Apoi am ajuns și la Pasul Palma din Vatra Moldoviței, unde, Ionica a cules flori de câmp și a împletit o coroniță pentru Limona. Am continuat drumul până la Mănăstirea Moldovița, construită în 1532 de Petru Rareș, apoi am vizitat ”Pietrele Doamnei” din Munții Rarău. Limona, ghidul nostru, ne-a dezvăluit povestea despre soția lui Petru Rareș, Elena, care s-ar fi ascuns acolo împreună cu fiica sa din calea turcilor, având
ascunsă și averea lor, turcii au găsit-o, ea s-a rugat și s-au desprins niște stânci care au căzut peste turcii cotropitori, și-au pierdut averea dar au scăpat cu viață din calea lor. Depășită ne-a fost mirarea când am ajuns la ”Mănăstirea Voroneț” monument UNESCO, celebră pentru albastrul de Voroneț, picturile din interior datând din vremea lui Ștefan cel Mare...
Seara ne-am întors cu o încărcătură sufletească deosebită, obosiți, dar plăcut și frumos obosiți. Bucuria cea mare era că ne mai despărțea o singură noapte de evenimentul nostru mult așteptat. A doua zi urma să avem de parcurs o distanță de șapte ore până la Baia Sprie. (VA URMA).
MARIA CORINI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu