În general, societățile care au dărâmat statui, au ars cărți ori au creat indexuri ale operelor interzise au avut în frunte regimuri totalitare sau au cunoscut crize cronicizate. Firește, au existat și cazuri când, după eliberarea de dictatură sau de criză, lumea a trebuit să elimine, în mod justificat, simbolurile acelor vremuri de tristă amintire. Dar marii demolatori au fost tiranii, văzuți și nevăzuți, mai ales cei situați pe poziții politice extreme.
Astăzi, explicația distrugerii memoriei colective
curente este discriminarea bazată pe culoarea pielii și care, în aproape toate
țările, în timpuri mai mult ori mai puțin îndepărtate, a făcut numeroase
victime. O asemenea țară este America – oficial, Statele Unite ale Americii –
care, începând cu perioada colonială și până în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, a statuat oficial, prin legi și reglementări cu putere de lege,
sclavia negrilor. Este mai greu dențeles pentru contemporanii noștri, care au,
de multe ori, o cultură generală și istorică săracă, în ce fel s-a putut ca, de
la intrarea în vigoare a Constituției S.U.A. (1787) și până la finele
Războiului Civil (1865), Statele Unite să fie o țară sclavagistă. Este greu de
înțeles și pentru faptul că, mai peste tot în lume, Constituția S.U.A. (cu sau
fără amendamentele ulterioare) rămâne un model al democrației, este dată ca
exemplu, este preamărită ca etalon de libertate, de stabilitate, de sobrietate.
Mult mai grav este faptul că, de la interzicerea
sclaviei în SUA (1865) au trebuit să treacă o sută de ani până la îndepărtarea
ultimelor legi discriminatorii în fostele state ale Confederației (1963).
Simptomatic este faptul că ambii președinți implicați în acest îndelungat
proces – Abraham Lincoln, care a eliminat oficial sclavia și John Fitzgerald
Kennedy, care a eliminat ultimele discriminări rasiale oficiale – au pierit
asasinați. În practica vieții cotidiene însă, nici până astăzi discriminările
de tot felul, inclusiv cele bazate pe culoarea pielii, nu au dispărut complet,
nici în Statele Unite și nici în alte regiuni. Evident, gradul lor de extindere
și forța lor de manifestare diferă foarte mult, de la un continent la altul, de
la țară la țară, de la comunitate la comunitate.
Azi, trăim o criză profundă în societate, accentuată
de pandemia cu acest nou virus Corona, dar cronicizată de câteva decenii și
accentuată de perspectivele sumbre de după încheierea molimei. În timpul
crizelor de amploare mare au avut loc întotdeauna și manifestări violente, de
stradă, cu baricade, incendieri, jafuri, busculade, agresiuni fizice, omoruri
etc. Scânteia manifestărilor violente de astăzi a pornit de la asasinarea de
către un polițist american alb („caucazian”) al unui cetățean de culoare
(„afroamerican”), bănuit de o faptă ilegală. Întâmplarea nu avea cum să nu
capete conotații rasiste, date fiind împrejurările. Cu mult înainte ca justiția
să-și intre în rol, vestea a făcut ocolul S.U.A. și al lumii, declanșând, după
cum era normal, puternice reacții de solidaritate cu victima și cu
afroamericanii în general. Sclavia a revenit în atenție – deși puțini îi
cunoșteau istoria – fiind scoasă în prim plan drept cauză a tuturor relelor.
Populația revoltată nu s-a mulțumit cu cererea de reformare a lumii
contemporane și viitoare – pentru a o scăpa de asemenea discriminări – ci a
început, în urma unor acțiuni bine
orchestrate din umbră, un război cu trecutul, cu valorile trecutului, sublimate
în statui, opere literare, filme etc.
Astfel, s-a găsit cu cale să se retragă din oferta
unuia dintre cele mai cunoscute canale de televiziune filmul „Pe aripile
vântului”, făcut după romanul omonim al Margaretei Mitchell (1900-1949). Pentru
acest roman (cu titlul originar „Gone with the Wind”, apărut în 1936, autoarea
a primit Premiul Pulitzer, în anul 1937, iar în anul următor a fost candidată
la Premiul Nobel pentru literatură. Filmul cu același nume, din anul 1939, cu
Vivien Leigh și Clark Gable în rolurile principale, este unul din filmele de
mare succes ale tuturor timpurilor. La fel, s-a găsit cineva să interzică
romanul „Coliba unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stowe (1811-1896), o
înfocată aboliționistă.
Romanul (apărut în 1852), care înfățișează viața
african-americanilor sub sclavie, a fost foarte bine primit în nordul SUA și în
Anglia, dar și-a atras ura celor din sudul Statelor Unite care erau în favoarea
sclaviei. Când a întâlnit-o pe Stowe, Abraham Lincoln i-a spus: „Deci
dumneavoastră, o doamnă așa de mică, ați pornit un război așa de mare!”.
Harriet Stowe a fost considerată mereu un simbol al luptei contra sclaviei
negrilor. Președintele Lincoln era împotriva sclaviei, dar nu dorea egalitatea
deplină între albi și negri. Atât a putut să meargă înainte spiritul lui
vizionar, care, în mod categoric, era deasupra vremurilor sale și prevestea
viitorul. Oare toți oamenii de pe planetă să se fi înșelat când au cinstit și
apreciat aceste opere, considerate nemuritoare, acești oameni și acești autori
plini de talent? Oare generații de tineri, de maturi și de seniori, care le-au
admirat și i-au admirat de-atunci încoace, să fi fost orbi? Oare valoarea
artistică în sine a acestor opere să nu aibă nicio relevanță?
În vârtejul revoltei de-acum, a fost dată jos de pe
soclu o statuie a lui Cristofor Columb (1451-1506), descoperitorul, fără să fi
știut vreodată cert, al Americii (numite astfel după moartea lui). Columb nu a
ajuns niciodată în America de Nord propriu-zisă, ci doar pe insule și în Panama
și nu a făcut niciodată comerț cu sclavi negri. El a crezut că ajunsese în
India, adică în Asia, pe care o căuta, gândind logic că dacă navighează spre
vest își va atinge ținta. Aud că s-a dărâmat o statuie a lui George Washington,
la Portland, în Oregon, că o statuie a lui Winston Churchill a fost vandalizată
și ea și că un primar din Suedia a cerut înlocuirea statuii regelui Carol al
XII (trăitor pe la 1700) cu statuia luptătoarei pentru protecția mediului Greta
Thunberg și chiar condamnarea memoriei lui Carl Liné (1707-1778), părintele
taxonomiei (clasificarea speciilor) și al ecologiei moderne. În ritmul acesta,
se va ajunge în curând la interzicerea lui Aristotel (384-322, î. Hr.), trăitor
acum circa 2300 de ani și unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii din toate
timpurile, pentru afirmația că „sclavul este o unealtă vorbitoare”.
Ceea ce se întâmplă nu este deloc o dovadă de
luciditate a lumii, nici o mărturie a luptei contra discriminării și nici o
probă de vigilență pusă în serviciul valorilor universale. Ceea ce se întâmplă
este pur și simplu o dovadă de manipulare crasă, produsă pe fondul lipsei de
educație și de cultură a populației. Toți cei care fac școală serioasă și care
acumulează destule cunoștințe de cultură generală – nu neapărat istorică – știu
că fiecare epocă istorică are propriile valori și propriile prejudecăți. De
multe ori, ceea ce fusese perfect moral și legal în trecut, devenise imoral și
ilegal în epocile mai noi. De exemplu, legea talionului („ochi pentru ochi,
dinte pentru dinte”) a guvernat omenirea primitivă sute de mii de ani.
Războiul a fost o practică morală în tot Evul Mediu,
turnirurile și duelurile au fost prilejuri de manifestare a onoarei
cavalerești, iar asuprirea și prigonirea unor grupuri marginale ale societății
o datorie a autorităților și a unora dintre indivizi. Firește, cu vremea
lucrurile s-au schimbat treptat, pe etape. În momentul în care a intervenit
justiția modernă, răzbunarea sângelui a fost interzisă. „Declarația drepturilor
omului și ale cetățeanului” a fost adoptată la începutul Marii Revoluții
Franceze (1789), „Declarația universală a drepturilor omului” după Al Doilea
Război Mondial (1948), de către O.N.U., iar anumite legi împotriva
discriminărilor de multiple tipuri abia în deceniile din urmă. Prin urmare,
chiar dacă ceva este imoral și ilegal în epoca noastră, nu înseamnă că a fost
la fel și în trecut. Lumea medievală s-a axat pe ierarhie, supunere,
privilegiu, credință, onoare cavalerească și nu pe libertate, egalitate,
democrație, frăție, liberalism etc. Dacă ajungem să îi judecăm pe oamenii
medievali după valorile care s-au afirmat în lume după moartea lor, comitem nu
numai o mare eroare istorică, dar și o eroare logică. Cum să-l condamnăm pe
cineva că nu a făcut ceea ce nu știa, ceea ce nu exista pe vremea lui?
Este la fel cum l-am aresta, judeca și condamna pe
cineva pentru o faptă din anul 2000, pe baza unei legi apărute în 2020. Cum să
acuzi pe cineva pentru nerespectarea unor legi și principii morale care nu
existau în vremea sa? Față de epocile în care au trăit și față de gândirea
curentă a lumii în care au trăit, Harriet Beecher Stowe, Margaret Mitchell,
Cristofor Columb, Churchill, Carol al XII-lea (trecător prin Țara Moldovei),
Carl Liné au fost niște vizionari. Ei au revoluționat, fiecare în felul său, societatea
contemporană lor și au pregătit un viitor bun. Cu toții au fost ieșiți din
comun în sensul cel bun și, tocmai de aceea, au lăsat în urmă opere monumentale
și, tocmai de aceea, li s-au făcut statui. Cu ce drept – în afară de dreptul
forței brute, al ignoranței și al manipulării – ne ridicăm noi contra memoriei
lor?
Faptele acestea din ultima vreme amintesc de Nero,
de Inchiziție, de Lenin, de Stalin, de Hitler, de Mao Zedong și de toți
dictatorii care au distrus lumi, care au interzis universuri reale ca să
construiască lumi și universuri false. Comunismul a distrus, totuși, cele mai
multe statui, iar în Rusia Sovietică a topit chiar șine de cale ferată, din
simplul motiv că acestea erau făcute de „capitaliști”. Nu ne putem război de
fiecare dată cu istoria ca să construim o lume dreaptă.
Supărarea pe istorie este ridicolă. Cele mai multe
dintre relele societății contemporane zac în însăși societatea contemporană.
Pentru prejudecățile și faptele noastre nu au cum să fie vinovate cărțile,
filmele, statuile sau oamenii din trecut, ci educația greșită, primită în
familie și în școală, anturajul nepotrivit, ignoranța și prostia.
Superioritatea noastră față de polițistul care a omorât prin sufocare o ființă
omenească nu constă în forța de distruge, ci în arta de a construi. Câți dintre
aceia care au interzis un film, care au condamnat o carte, care au dat jos o
statuie știu să vorbească în chip armonios despre acel film, despre acea carte,
despre acea statuie?
„Un popor fără cultură este un popor ușor de
manipulat”, avertiza demult Immanuel Kant. Câți dintre noi pot cântări știrile
care ne asaltează clipă de clipă prin toate mijloacele de informare în masă?
Foarte puțini dintre noi au în minte informațiile necesare ca să poată face
asta. Majoritatea nici nu se străduiesc să aibă astfel de baze date. Iar
memoria calculatorului sau a telefonului degeaba le are, dacă nici măcar nu ne
străduim să căutăm. Pe această lipsă de discernământ mizează și „formatorii de
opinie” manipulatori contemporani. Sunt forțe care vor să ne transforme în
demolatori, fără să ne creeze premise de
a fi și arhitecți/ constructori. De planurile de construcție se ocupă alții. Pe
vremuri, eram învățați că cine stăpânește informația stăpânește lumea. Azi știm
că nu este așa, din moment ce manipularea informației devine mai puternică
decât informația însăși.
Spre a ne deștepta nu avem nevoie de nimic foarte
scump și foarte complicat, ci doar de o educație pusă în serviciul omului și al
omenirii, de o educație bazată pe virtuți, pe valori și pe încredere. Printr-o
astfel de educație, vom ști că o crimă nu se pedepsește printr-o altă crimă, ci
prin aplicarea justiției și că o distrugere nu trebuie urmată de alte
distrugeri, ci de creații durabile, puse în slujba adevărului și a dreptății.
În plus, ca istoric, sunt convins că mărturiile din vremuri trecute – mai ales
creațiile spirituale – chiar dacă exprimă alte idei și idealuri decât ale
noastre, sunt părți din viața omenirii, cu toate avatarurile sale și merită
tezaurizate cu grijă.
Nu-mi iese din minte o imagine recentă, din
teritoriul dominat vremelnic în Orientul Apropiat de către un pretins stat,
imagine în care tineri vânjoși mascați distrugeau cu ciocanele basoreliefuri,
statui și ziduri vechi de mii de ani, ca să dovedească ce altceva decât
primitivism, forță brută, dispreț față de oameni! Ca să nu se mai întâmple
aceste lucruri tragice, ca să nu mai ajungă rațiunea să fie dominată de
fanatism, avem nevoie de responsabilitate și demnitate, iar acestea se
dobândesc prin educație serioasă, prețuitoare a creației umane din toate
timpurile.
Acad.
Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române
art-emis.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu