Scrisoare despre o tristețe adâncă și Dumnezeu
IUBITO, așa de trist am fost astăzi încât mi-am ascultat neliniștea și dorul de unul singur
nici n-am mai dat de mâncare porumbeilor de pe pervazul cu vedere la viață
n-am mai zambit poștașului ce mi-a adus acasă ultima scrisoare pierdută
în ceasul acela de ziuă cu șoapte profunde la colțuri toată lumea părea de vină pentru vina mea
m-am scufundat în gânduri pustii și mi-am tras sufletul de mânecă
era gol, Iubito gol ca o privire-nsetată era ca o-nserare fără speranțe de stele pe cer
ca o noapte cu luminițe de ziuă pe marginile franjurate de vânt
ca un vânt strecurat printre frunze de clipe și gând.
(Mai știi când ți-am spus că deși-mi pot intui viitorul nu am puterea să-l schimb?)
Așa a fost, Iubito și am știut dintr-o dată că Dumnezeu e chiar singura fericire a celor nefericiți
așa a fost, Iubito și dintr-o dată m-am apucat să împart zâmbete pe strada pustie
am dat cuvinte pe degeaba silabe de pomană am dat
m-am apucat să împrăștii vântul în cele patru zări efemere și să adun norii
aveam nevoie de umbră în inima mea din senin însorită
aveam nevoie de aer și spațiu să zbor până la ceruri și tine desculț
în haine de gală îmi era sufletul cînd alergam după visele mele pustii
nu le prindeam, Iubito dar slăbeam văzând cu ochii după fiecare tură făcută.
(Mai știi când ți-am spus că inima păstrează ceea ce mintea vrea să uite?)
Așa a fost, Iubito când mi-am dat seama că omului îi trebuie un vis ca să suporte durerea și singurătatea
când realitatea strivește umerii obosiți visului acesta îi cresc aripi înalte până la cerul din zi și din noapte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu