Fascinația
călătoriilor este mai temperată pentru mine. Bat drumurile mai mult cu gândul
decât cu pasul. Dar nu renunț la locurile care mi-au înnobilat spiritul. Am
locuri admirabile, unice în țara noastră. În această Săptămână mi-am recuperat
timpul sacru trăit în preajma unor mănăstiri. De la Rohia, la Nicula, de la
Sihăstria, la Râmeț. M-am oprit la Mănăstirea Râmeț, locul binecuvântat în care
istoria și credința s-au îngemănat până la contopire. Treceam des prin zonă și
vedeam semnul spre mănăstire. Apoi, am urmat semnul și mi-a fost dat să deschid
ochii spre această unică priveliște în care este așezat sfântul lăcaș. Loc de
întemeiere și de profundă respirație istorică. Numai dacă vezi cu ochii tăi
locul așezării mănăstirii, îți dai seama că Dumnezeu a lăcrimat, acolo, între
țuranii de piatră și curgerea volburoasă a apei. E un loc vecin cu sălbăticia,
care emană liniștea și frumusețea naturii. Acolo și-au dus viața eremiții, de
la care își trage numele mănăstirea.
Sfântul lăcaș este printre cele mai vechi așezăminte ortodoxe monahale din
Transilvania. A fost zidită pe valea îngustă, săpată de apa Geoagiului. I se
spune Valea Mănăstirii. Pustnicii, adică eremiții, au întemeiat acest sfânt
lăcaș, departe în negura vremurilor. Ca orice loc cu calendar al sufletului,
are și o biografie notată pe ani. Într-un vechi registru al mănăstirii, sunt
pomeniți doi călugări, Romulus și Ghenadie. Ei ar fi plecat din Râmeț, prin
anul 1215, și ar fi contribuit la înflorirea Mănăstirii Sfântul Mihail din
Perii Maramureșului. Aici, la umbra stâncilor, își duce veacurile Mănăstirea
Râmeț. Rare sunt locurile unde se adună atâta istorie și credință. Nicolae
Iorga vedea în mănăstire un lăcaș care vorbește despre un trecut lung de
sărăcie și primejdie. Nicolae Densușianu constata că poporul de la Râmeț, în
anul 1784, pe vremea răscoalei lui Horea, își are partea sa de sângeroasă
contribuție. Istoricul Ștefan Meteș (a cărui fotografie se află pe un perete al
mănăstirii) apreciază că Mănăstirea Râmețului a fost de-a lungul veacurilor o
sfântă cetate de rezistență dârză și apărare biruitoare a ortodoxismului și
românismului.
Orice spirit românesc, care s-a încumetat să treacă pragul acestui lăcaș
monahal, și-a lăsat amprenta cugetului pentru locul rar și din păcate mai puțin
cunoscut chiar de noi, românii. Mănăstirea a fost sub ochii năprasnicului
general Bukov, cel care a distrus peste o sută de lăcașuri sfinte din
Transilvania. Structura de piatră și credința eremiților l-au învins pe
orgoliosul general. Acum este mănăstire de maici. Bine gospodărită, de o
eleganță monastică fără cusur, pentru mine Râmețul este un Athos transilvan. În
incinta mănăstirii uiți tot vălmășagul lumii și-ți dai seama că, acolo, într-un
peisaj robust, pământesc și ceresc deopotrivă, poți auzi vocea lui Dumnezeu.
Scriu despre Râmeț, în Săptămâna Patimilor, deoarece ca un pelerin am
descoperit starea divină a unui vechi lăcaș de închinăciune.
Luați aceste cuvinte ca o invitație de a rămâne statornici în credință. Mai
ales în vremuri cu vânturi potrivnice. De aici, ca din orice lăcaș sfânt, poți
privi Cerul în toată splendoarea lui. Doamne, cât de purificator este un drum
la Mănăstirea Râmeț. Care stă acolo, de aproape un mileniu, și ne demonstrează
că în jurul unei turle se rotește gândul profund al credinței unui popor care a
îndurat vitregia istoriei, și s-a izbăvit prin credință. Acum, în ajunul
Sărbătorilor Pascale, să ne adunăm în jurul bisericilor și mănăstirilor.
Credința este cea mai puternică cetate de apărare a unui popor. A poporului
român. Sărbători fericite!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu