Fum

Emoțiile se strâng

ca-ntr-un ciorchine

în noaptea ce vine.

Simt că vei spune că-i frig,

iar eu nu știu nici măcar să strig,

dar vin raze curate de-argint

peste urmele tale ce sânt

ca dansul cocorilor în Baltă

cu trestia cea mai înaltă.

Prânzul luat pe buza pădurii,

sărutul schițat pe marginea gurii

în marmură duc sânge fără cuvinte

fior iubirii din jocul fierbinte...

Toate mi se par ca fumul

care nu se mai întoarce,

ca timpul

care impasibil toarce.

Poate se-ntorc unele visări

înspre vechile cămine,

câte ajung din depărtări

nu mă întreabă pe mine.

Doar aroma vieții noastre

se adună într-un loc

risipită-n flori albastre

rece fără de noroc.

Strâng într-un mănunchi de stele

speranța și fericirea

peste drumurile mele

s-a topit și amintirea.

Au atins malul finit

dorurile noi din stup,

fac o ramă-n infinit

pentru sufletul din trup.

Nu mai urcă vechea scară

timpurile calde și reci,

poate-i o ultimă seară

cu lună plină pe poteci...

de Nicolae DUMITRU

Toate reacţiil