Cinstea satului

 

                                                                                                     de Gheorghe Pârja

Lumea a mers, și merge îna­inte, datorită minților sclipitoare care au pus noduri și semne pe stâlpul destinului ei, au deșurubat porțile cerului și au lăsat lumina slobodă. Ele, mințile ascuțite, au livrat soluții folositoare omenirii, care, unele dintre ele, au devenit instrumente ale răului. De felul dinamitei. Înțelepții au numit spiritele luminate elite. Până să ajung să pricep rostul lumii, am înțeles ce se întâmplă în lumea satului, unde mi-a fost dat să văd lumina zilei. Acolo am deprins respectul pentru hărnicie al omului simplu și să înțeleg ce încărcătură pozitivă are expresia: cinstea satului! Da, în lumea satului, care nu mai este ca pe vremea mea, adică în pruncie, țăranul era cu atât mai respectat cu cât se arăta mai gospodar, cu toate la casa lui.

Să nu se supere academicienii și inventatorii, dar acești oameni întemeietori de trainice case și alte acareturi, de lume lungă, erau și mai sunt elitele acestui spațiu. Că așa era Ionu lui Taina, tâmplarul, sau Gheorghe a Uliului, croitorul, ori Vasile Roman, ceterașul. Mai jos, pe Valea Marei, era Nicoară Hotea, meșterul cojoacelor cu oglinzi, iar peste râu, în Breb, Mihai Tiran, care făcea hamuri pentru caii Ținutului și la care Prințul Charles, acum Regele Angliei, s-a urcat în podul casei, unde a văzut păstăi și ghemuri de lână. Am o expresivă fotografie cu acel moment.

După cum se vede, și elitele princiare trag la elitele rurale. Tradiția noastră spune că românii au prețuit întotdeauna performanța, unuia sau altuia dintre conaționali, deci și-au respectat propria elită. Îmi aduc aminte de o scenă grăitoare în acest sens. La o nuntă, din vecini, a fost invitat și Nicoară, meșteul cojoacelor cu oglinzi. Lumea i-a dat întâietate la masă, așezându-l cât mai aproape de miri. Așa am înțeles peste vreme că țăranul gospodar, meseriașul priceput, intelectualul de mare suprafață sunt, deopotrivă, elite. Sunt cinstea satului și cinstea țării. Dar elita presupune performanță, una de durată. Această temă i-a fost dragă lui Laurențiu Ulici, despre care a scris pagini grave și lucide, cu înțelepciune și spirit ludic.

Aspirația spre performanță și antrenarea energiei vitale spre o astfel de aspirație sunt doar condiții necesare pentru obținerea statutului de elită reală. Laurențiu, în lungile seri de poveste la Sighetul Marmației și la Desești, îmi spunea că avem o clară tradiție central-europeană în materie de respect pentru elite. Nu-i mai puțin adevărat că întâmpinăm, tot prin tradiție, o tradiție specifică de data asta, o foarte puternică rezistență în materie de constituire a elitelor. Cât aș aprecia respectul pentru elite, nu pot să nu recunosc că au fost și fracturi în aprecierea lor. Când s-a plătit impozit pe prostie. Un impozit nescris în vreo lege. Din păcate, nu se plătește pentru prostia personală.

Mă gândesc cum a fost eliminat Lucian Blaga de la o eventuală candidatură pentru Premiul Nobel. Am fi avut o șansă de a aduce literaturii române ceea ce merită. Dar nu s-au opus nici turcii, nici ungurii, nici sovieticii, ci niște români din conducerea acelui partid unic. Nicidecum țăranii din Lancrăm, satul natal al poetului-filosof, ori țăranii mei din Desești. Da, și marele Blaga era cinstea satului în care s-a născut și în care s-a întors să-și doarmă somnul lin cu Râpa Roșie aproape. În acest caz, ceva ne-a oprit din drumul nostru spre performanță. Cu atât mai dureros că acel ceva era și mai este înlăuntrul nostru. Nu am vrut să pun, în acest text, croitorul cu filosoful pe același raft. Am vrut să subliniez că fiecare, în mediul lui, are rosturi importante. Necesare și admirate în lumea în care trăiesc. Mă refer la cel mai bun din obște.

Da, cinstea satului! Dar ce-i lumea asta, dacă nu un sat mai mare?, îmi spunea cu umor un țăran hâtru. Cinstea satului, cinstea orașului, cinstea țării și cinstea lumii fac parte din fireasca demnitate a gloriei, deoarece performanța este certificată de cei mulți și pricepuți. Că avem destui semeni, limitați prin destin, care lucrează la statuile personale și își scriu virtuțile imaginare cu cerneală nevăzută. Eu rămân la părerea că cinstea satului, care se răsfrânge în cinstea lumii, rămâne codul respectului și evitarea eșecului. Am folosit matricea satului, care încă mai dăinuie, ca simbol pentru cinstea din lume.

Căutați, că veți putea afla pilde încurajatoare. Cum aflu și eu la Desești tenacitatea exemplară a preotului Ioan Ardelean, care a dat un impuls fără precedent satului. Da, cu adevărat, cinstea satului cu deschidere spre lume.