Și voi veți fi ca noi!

 

                                                                                  de Gheorghe Pârja

De o vreme încoace, bătrânii au ajuns subiect de discuție aprinsă. Unii mai tineri dau dovadă de empatie, de înțelegere firească a destinului lor, dar nu puțini scot în lume dramatice teorii despre vârsta senectuții. Mai nou, și asta în România, a răbufnit fenomenul azilelor groazei. Adică afaceri cu oameni în vârstă, care au nevoie de maximă înțelegere, grijă și căldură sufletească. Cinismul unor semeni, de a se raporta la bătrâni, este scandalos. Aici mă refer la formele instituționalizate. Dar despre astea s-a scris în ultima vreme până la suferință. Povestea bătrânilor este veche. Dintotdeauna au existat ima­gini sinistre și imagini euforice ale bătrâneții. Conu Alecu Paleologu făcea un portret încurajator acestei vârste.

Nimic, i-a spus lui Andrei Pleșu, nu e mai frumos pe lume decât să fii bătrân. Când te plictisești într-o societate poți face pe senilul și imediat ești scuzat. Capeți libertăți pe care nu le aveai înainte. Asta este camuflarea conștientă a unui fin intelectual. Într-o conferință ținută la Alba Iulia (2013), Andrei Pleșu a evocat pilde încurajatoare despre cei plini de zile. Sofocle, când a ajuns bătrân, a provocat enervarea moștenitorilor, hotărâți să dovedească în fața tribunalului că s-a prostit, că nu mai poate veghea la treburile familiei. Anticul personaj, pentru a se apăra, a venit la proces și a citit răspicat, în fața juraților, ultima lui creație “Oedip la Colona,” o capodoperă.

După ce a terminat lectura, i-a întrebat dacă poate activa normal în familie. Cum acei jurați înțelegeau teatrul, i-au dat decizie pozitivă. Dar vine ea, șubrezirea trupului. Care nu ne înconjoară cu mult optimism. Lamentația devine ocupație cotidiană. Ne plângem că nu mai avem putere. Da, mama înainte de sfârșit, mă întreba adesea: “Spune-mi de ce mi-a luat Dumnezeu puterea?” Ce să răspund? Apoi vine teza cu nemurirea sufletului, o variantă cu efect consolator. Cea mai folositoare lecție a vieții este învățarea de a fi bătrân. Viziunea creștină asupra bătrâneții ne poate fi de mare folos. Iisus ne-a îndrumat spre lucruri esențiale: cum să ne rugăm, cum să facem fapte bune, cum să ne iubim aproapele, cum să suferim și cum să murim. N-a apucat să ne învețe tâlcul bătrâneții. Și-a sfârșit viața la 33 de ani. Vârsta deplinătății, a cunoașterii și a credinței este vârsta Lui.

Dar bătrânețea se bucură și de plăceri. Una dintre ele e să fii înconjurat de tineri, să le fii lor de folos. Am avut în viață pilde exemplare care se referă la această stare entuziastă. Am citit în sufletul lor bucuria de a le dărui experiență. Profesorul, poetul și pictorul Gheorghe Chivu mi-a fost un model, bucurându-se copilă­rește de tinerii sigheteni care-i stăteam în preajmă. Și de la care am învățat multe lucruri minunate, care ne sunt și astăzi de folos. Apoi, scriitorul Teohar Mihadaș, un intelectual dârz, pentru care a plătit cu detenția, venea de la Cluj-Napoca la Desești și Sighetul Marmației și pentru a se întâlni cu tineri scriitori. De la el am învățat lecția suferinței.

Nu pot să-l uit pe bătrânul dascăl al satului meu, Vasile Fodoruț, care a împletit admirabil rigoarea cu tandrețea pentru a pune multe generații pe calea bună a vieții. Moșu Lupu a Șumânesi, ostaș în două războaie mondiale, a ajuns la o bătrânețe exemplară. El a învățat singur să moară, rostind ultimele cuvinte la lumina unei lumânări. De la el știu profunda chemare spre viața lungă pentru tineri: Și voi veți fi ca noi! Sau, să ajungeți anii mei! A fost un om luminos până în ultimele clipe ale vieții. Nu era de părerea lui Cicero, deși nu auzise de el, că la un moment dat apare o sațietate de viață.

Bătrânețea, ca și moartea, constituie un prilej de nesfâr­șită curiozitate. Până atunci, nu vă puneți în gând planuri care nu pot fi împlinite. Că și bătrânețea este o aventură. M-am întristat când am auzit de grozăviile recente de la noi. O dezumanizare a omului de către om. Puterea banului și înstrăinarea sufletului unora dintre noi mă pune pe gânduri. În aceste cazuri, statul se dovedește vaporos, locuit de personaje care nu au respect, milă, ori înțelegere pentru mersul vieții. Îmi aduc aminte de cuvintele unei bătrâne, rămasă singură, vecină din sat, care se ruga de apropiați: să nu mă dați la stat! Adică la casa de bătrâni. Și nu au dat-o! Au îngrijit-o până la moarte. Au știut cei tineri din preajmă că și ei vor ajunge bătrâni. Și atunci…