Simpla umanitate, în cugetare și gesturi, are, din nefericire, tot mai slabă trecere la noi. Dacă pui întrebări, îți dai repede seama că devize consacrate ale culturii europene, precum „ omul este ființa supremă pentru om”, „să nu faci altuia ceea ce nu vrei să ți se facă ție”, „omul este scop și niciodată mijloc”, se învață minim. Chiar pomenite, ele sunt înecate în perorații care le convertesc în decor. În afara școlii, sunt chiar desconsiderate, ca relicve ale unei lumi dispărute. Instituțiile însele au luat-o de ani buni pe ruta ignorării oamenilor.
Și totuși, oricum se evaluează realitățile, s-a
dovedit de fiecare dată că nu este viață propriu-zis umană fără a cultiva
minima umanitate în relațiile dintre oameni. O societate populată cu agresiuni
nu este ferită de convulsii. Nu sunt performanțe unde devizele amintite se
încalcă, și nici ieșire din marasm.
Aceste devize exprimă lapidar ceea ce înseamnă a fi
uman, încât, în cazul multor desfășurări de evenimente de astăzi, putem vorbi
despre atitudini subumane. Iată câteva exemple.
De mulți ani, cel mai discutat caz este cel al
comercializării de ființe umane. Cronologic, s-a început cu vânzarea de copii –
unii, să fim lucizi, nu doar pentru înfiere, ci, oricât de revoltător este, și
pentru organe. Mai nou, tot mai mult pentru organe. România a devenit, pe
tăcute, țara în care nu se știe soarta unor copii.
S-a adăugat repede comerțul cu fete. Oricine a
călătorit frecvent a putut vedea, pe avioane, trenuri sau autobuze, tinere
destinate, vizibil, metropolelor comerțului sexual, iar statisticile spun
lucrurilor pe nume.
Mai nou, a început să se ridice vălul de pe
specularea financiară a condiției celor
în vârstă. Ca urmare a legislației încropite și a înțelegerii primitive a
deschiderii societății, s-a ajuns într-un alt impas jenant. Afară de apeluri
electorale la ocazii, a văzut cineva măcar o vizită a decidenților statului la
așezăminte pentru orfani, vârstnici, neajutorați?
Peste toate, comercializarea de ființe umane nu este
în niciun caz capitol încheiat în România de azi. După cum stau lucrurile, alte
fapte terifiante pot ieși la suprafață la orice oră.
Sunt însă și în alte zone ale societății atitudini
subumane. Este vorba, de pildă, de periferii lăsate în mizerie ale unor orașe,
în care traiul în magazii părăsite și printre obiecte murdare, reducerea vieții
zilnice la scormonirea gunoaielor, sunt zguduitoare. Este vorba apoi de sate
uitate ale țării, în care diferența dintre viața oamenilor și cea a
altor ființe este scăzută. Este vorba, în sfârșit, de tratarea subumană
a omului fără apărare. Vezi în orașe nenumărate soții și copii de agricultori,
veniți de departe spre a-și vinde produsele trudei lor, care sunt împinși în
condiții de viață sumare, storși de bacșișuri și umiliți de funcționari locali.
O atitudine subumană face ca celor născuți în
familii nevoiașe să li se pregătească, tocmai prin legile recent adoptate ale
educației, cea mai pe față segregare din câte a cunoscut România. „Șanse pentru
fiecare copil”, deviza sublimă a modernității, s-a uitat. Este probabil că vor
fi modernizări în educație, dar prea puțin în casele în care locuirea este la
grămadă, lumina la felinar, mâncarea pe apucate, cărți lipsă, posibilități de
navetă ioc, bani de meditații nicidecum. Încropeala „România educată”, în care
nu se știe nici acum ce este educația și cine educă pe cine, ruinează în plus
șansele multor copii.
Oamenii sunt loviți la tot pasul de atitudini
subumane în țara adusă de decidenții ei într-o situație fără precedent: țara cu
cea mai mare pondere a săracilor de pe continent, cu cel mai mare abandon
școlar și cu cea mai mică lectură pe cap de locuitor. Fiecare indicator stă pe
un morman de erori de decizie, de nepricepere și de subumanitate, care
antrenează apoi și altele.
Este subumană atitudinea celor care nu știu să
vorbească despre alți oameni, prezenți sau absenți, fără a le administra
adjective pe care nu și le-ar aplica lor. Inși care nu se privesc în oglindă să
se vadă cum sunt și nu realizează propria precaritate culturală, civică,
morală, îi califică dezinvolt pe alții drept „anacronici”, „extremiști”,
„aserviți” etc. Se distribuie organizat din umbră clișee fără legătură cu
faptele, sperându-se în transformarea dezacordului în probă și în stabilirea
adevărului cu mijloacele forței.
Sunt dovezi că nu s-a înțeles nici după prăbușiri
repetate că fiecare om are o demnitate și o capacitate ce solicită înainte de
orice respect pentru ce spune. Că un om are dreptul la alegere, inclusiv
politică, precum oricare altul! O vastă mobilizare a urii vrea să înlocuiască
chibzuința și solidaritatea în principii, cu care a progresat orice societate.
A devenit un sport foarte costisitor, care a privat
deja România de multe valori profesionale, civice și umane, recursul la sofismul
argumentum ad hominem. Nu se discută
tema pusă în discuție, căci de obicei lipsește și capacitatea de a discuta la
obiect, dar se vrea împiedicarea persoanelor de a se exprima. Se trăiește din
simplă delațiune și se fac cariere pe ea.
În niciun stat nu se recurge, precum în România
actuală, la „desemnări personale” de subalterni, consilieri, funcționari
publici, evident străine democrației și constituției democratice. De sus până
jos, acestea abundă. Feudalismul, atât de stigmatizat în istorie, este în
România azi, din păcate, cu mult întrecut. Abia se ridică vălul de pe situații
în care „desemnații” sunt zeci de rude, fini și acoliți în afaceri și în orice.
„Desemnările personale” în funcții publice,
nepotismul, pilele sunt subumane și din motivul că împiedică valorificarea
aspirațiilor legitime ale talentelor reale și ale oamenilor corecți. În
democrația carpatică de azi, cu sistemul „desemnărilor personale” și corupția
ce-l însoțește, emigrarea rămâne, deocamdată și din nefericire, soluție.
Istoricii din țări ale Europei Centrale semnalează
consternați că nici astăzi statul român nu înțelege locul și rolul serviciilor
secrete într-un stat democratic. Nu este vorba doar de reluarea absurdă a
mccarthysmului în legislația României actuale, care este deja șocantă, după ce
în SUA, știm bine, este demult respinsă eroarea anilor cincizeci. Nici nu este
vorba de ceea ce mari puteri ar cere României, cum vor să-și justifice
inițiativele păguboase decidenți români de azi.
Este vorba, în această situație, de ceva mai mult și
mai vizibil – de perpetuarea mentalității de milițian, de carențele culturii de
fond și de continuarea falsificării ca mijloc de controlare a cetățenilor.
Generali ai securismului actual, subalternii și portavocele lor se și laudă cu
posibilitatea pe care o au în mână de a măslui, la nevoie, orice. Cine se
îndoia? Atitudine subumană – este puțin spus!
O astfel de atitudine se află și în confuzia curentă
a politicii cu șmecheria propagandistică, a liberalității cu a face orice, care
a acaparat mentalitatea multora. Și în disprețul implicit pentru orice formă de
civism!
Se spune că atitudinea față de animale prefigurează
la oameni atitudinea față de alți oameni. Este adevărat, căci există o legătură
lăuntrică între cele două, ambele stând pe atitudinea față de viață. Niciun
înțelept nu a spus că este uman să lovești viața. Nicio maximă nu trimite la
aceasta. Azi se raportează ca victorie
omorârea de animale, luată ca triumf al civilizației. Tratarea animalelor este
însă doar prefața brutalității față de
oameni.
Se pot cita încă multe alte locuri în care
atitudinile subumane fac ravagii. Cele evocate sunt abia un eșantion.
În fața acestei răspândiri a subumanității în
societatea de azi, nu ar fi cazul să se stea cu brațele încrucișate. Chiar în
improvizatele reglementări actuale, autoritățile sunt responsabile și nu este
exagerat să fie trase la răspundere – moral, civic, juridic.
Calitatea legilor este o rană demult deschisă. Dar
dacă, după atâția ani, România se trezește cu o întinsă subumanitate, nu este
oare cazul să se adopte alte legi? Nu mai contează că există legi, dacă sunt
rău făcute, cum sunt cele mai multe de azi.
Profesionalismul, dublat de reflexivitate și
răspundere devin vitale pentru România, dacă se vrea ieșirea din prăbușirea
ultimelor două decenii. O asemenea cultură nu este posibilă fără asumarea a ceea ce înseamnă să fi uman.
Mulți se dau „proeuropeni” – cum le place să se
flateze, chiar dacă nu au făcut ceva pentru europenizare, rămânând mai curând
rudimentari, fie și în costum și mașini cu girofar. Dar dacă tot se proclamă
„proeuropeni”, nu ar fi cazul să pună capăt subumanității? Lor și a altora?
Căci „proeuropean”, la propriu, înseamnă, desigur,
preocupare pentru stăpânirea de competențe tehnice, grija pentru randament și
eficacitate, propria afirmare și cooperare în relații (detaliat în A. Marga,
Filosofia unificării europene, 2006).
Înseamnă, însă, și împărtășirea
de valori ce schimbă ceea ce este în jur potrivit nevoilor oamenilor. Bunăoară, autonomie a judecății, adevăr înțeles
în raport cu datele experienței, cunoaștere orientată spre ameliorarea
condițiilor vieții, deschiderea spre interesul public, empatie.
A fi „proeuropean” presupune să-i recunoști vieții un sens superior
simplei lupte pentru supraviețuire și
aranjare egoistă de sine. Înseamnă a fi solidar cu celălalt și a te pune, măcar
ipotetic, în situația lui.
Semnalarea a ceea ce este neconvenabil, critica a
ceea ce nu merge și indicarea responsabililor ține, de fapt, de esența
europenității. „Proeuropean” nu înseamnă deloc a aproba decizii nechibzuite și a face temenele
în fața șefilor, oricare ar fi ei!
Accepțiunile proeuropenității întreținute de
propaganda din zilele noastre nu sunt nicidecum ultimul cuvânt, căci nu au de a
face cu adevărul și integritatea. În fond, oamenii se cuvin respectați în
demnitatea, libertățile și drepturile lor. Și oportunismul are, de fapt,
inspirație subumană.
Autor:
Andrei Marga
Sursa:
http://www.andreimarga.eu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu