Un japonez în Maramureș

                                                                                  de Gheorghe Pârja

Cunoscătorii ar putea să-mi comenteze titlul acestui text, cu precizarea că au fost mai mulți japonezi care au trecut pe la noi, prin Maramureș. Știutorilor le dau dreptate. Da, a fost și profesorul, savantul Minoru Nambara, care a scris cuvinte emoționante despre acest Ținut din Nord: „Țăranii Maramureșului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureș. În alte țări simți, știi că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, în Maramureș, este omul primordial în noblețea sa princiară, în frumusețea lui de înaltă civilizație.” Apoi, scriitorul, eseistul și fotograful Miya Kosey, care consideră Maramureșul centrul lumii și căruia i-a dedicat un album de referință. Și cu care am petrecut o seară de Crăciun la Desești.

Are mulți prieteni în Maramureș, printre care și poetul și editorul Ion Mariș. Dar acum doresc să vă prezint un alt japonez, cel din titlu. Este vorba despre profesorul Sumiya Haruya, cu un destin special legat de limba română și România. Prin arhiva mea, am aflat o fotografie realizată în Maramureș, la Budești. L-am cunoscut la celebrele Cursuri de limbă, cultură și civilizație românească, organizate de Fundația Culturală Română, președinte scriitorul Augustin Buzura, director de programe, Nadia Moșanu. Sumiya Haruya a fost cursant în anul 1999. A studiat limba română ca autodidact. Locuiește o perioadă la București, fiind lector de limba și literatura japoneză la Universitate, timp în care susține și doctoratul cu profesoara Zoe Dumitrescu-Bușulenga. A tradus din literatura română în limba japoneză volume din Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Zaharia Stancu, Urmuz, D. R. Popescu, Basmele românilor și altele.

În trei săptămâni petrecute împreună în Maramureș am avut mai multe dialoguri de cunoaștere reciprocă. Așa am aflat de la Sumiya că japonezii au un sentiment de solidaritate față de poporul român. A stabilit și punctele care ne unesc. Mai ales unul este dominant, ches­tiunea identității. Îmi mărturisește prietenul japonez: „Venind în vremea contemporană, dumneavoastră, românii, timp de mai bine de o jumătate de secol vă întâlniți cu multe obstacole. După ce ați ieșit învinși din război, vi s-a impus regimul comunist. După evenimentele din 1989, economia vă dă de furcă. Occidentul vă supraveghează. Sunteți marginalizați din nou pe nedrept. Trebuie să aveți multă energie. Sunteți un popor latin într-un ocean slav. Asta impune o problemă de identitate. Și noi ne confruntăm cu mari probleme în zona Asiei. Ni se spune că am făcut mult rău în ultimul război mondial. Trebuie să ne căutăm identitatea. Acest destin comun al popoarelor noastre, de a ne menține identitatea, m-a apropiat de România. Pentru asta am învățat limba română”.

Este viziunea unui japonez, pe care merită să o știm. Prima vizită în țara noastră a avut loc în anul 1975. A dat peste balada Miorița, tradusă în cinci limbi. Era însoțită de un disc, pe care erau înregistrate două variante muzicale în interpretarea lui Tudor Gheorghe și Lucreția Horț. De aici a pornit marea fascinație pentru România. A simțit nevoia să cunoască acest spațiu. A închiriat o mașină de la Cluj și a început descoperirea Maramureșului. A ajuns la Baia Mare, la Sighetul Marmației. A fost la Săpânța. Aici a întâlnit un ucenic al lui Ion Stan Pătraș. A urcat pe Valea Izei. S-a oprit la Biserica din Ieud. Noaptea a trecut Pasul Prislop, la mănăstirile din Moldova. Dorea să învețe limba română la ea acasă, dorea să cunoască țara, oamenii României. A fost fascinat de folclor, de spațiul mioritic.

Apoi mi-a mărturisit impresii de la Cursurile de limbă, cultură și civilizație românească. A fost o duminică la Budești, socotind așezarea unul dintre cele mai frumoase locuri în care se păstrează tradiția României. A fost invitat într-o casă fără televizor. A observat că nu sunt nemulțumiți din această cauză. Erau oameni cu o înaltă ținută morală, plini de omenie, de respect pentru ei, dar și pentru străini. Oameni inteligenți, oameni buni, fără complexul civilizației. Este o temă de meditație extrem de interesantă, îmi spunea Sumiya. Aici a găsit lumea satului, cu tradiții profunde, cu semnificații profunde.

Mi se destăinuie cum este la el, în satul lui, unde se retrage și scrie. Este tradiție, dar și modernitate. Peste drum de casa lui, locuiește fratele mai mare. Nu a schimbat nimic din ceea ce este vechi. A rămas și altarul șintoist, unde aprind lumânări și se roagă. Sunt înconjurați de multe obiecte japoneze, care fac legătura cu trecutul. Adică într-o Japonie supercivilizată nu uită că au un trecut. Crede că Maramureșul este o zonă de văzut și interpretat în context european. Și în comparație cu Japonia. Sunt lecții de ținut minte, venite din partea unui intelectual japonez care a descifrat proza, poezia și realitatea românească.

Am scris acest text pentru a prinde curaj să vedem în alcătuirea noastră ca popor și muguri de înțelepciune nu numai clasamente care ne plasează pe ultimele locuri în Europa ori în lume.

P.S In fotografie, Sumiya Haruya la Budești.