Se spune, și pe bună
dreptate, că politica este acea îndeletnicire eminamente umană, care dobândește
incontestabile virtuți artistice atunci când în vremuri de pace contribuie decisiv
la prosperitatea poporului și la necontenita sporire a prestigiului țării în
slujba căreia se află, iar în vremuri de cumpănă (crize, războaie) ea se face
luntre și punte ca să găsească și apoi să urmeze calea cea mai scurtă și mai
sigură pentru scoaterea nației la liman.
Când toate îți merg din
plin după două războaie mondiale pustiitoare, după lungul război rece și după
suita de crize (economice, financiare, politice) care cu vârf și îndesat și-au
făcut mendrele doar pe alte meleaguri (îndeosebi în țările sărace), după ce cu
bună știință le-ai dat slobozenie, firește că în aceste condiții americanii nu
pot fi decât arhimulțumiți de poruncitorul lor americanism planetar, nemții de
inflexibilul lor germanism paneuropean, iar japonezii de niponismul lor imperial
din Orientul Îndepărtat.
Dar ce motive ar avea
românii să fie mulțumiți de odiosul rânjet al libertății și democrației,
care-și afirmă sclipiciul în campaniile electorale și găunoșenia absolută în
răstimpul dintre ele, când – prin respingătoarea cârdășie dintre politruci și
ciocoi, altfel spus dintre demagogi și tâlhari – politica românească
postdecembristă a avansat de la lichelismul de esență bolșevică înspre
jigodismul antinațional și antistatal de-acum, astfel încât din ce în ce mai
mulți truditori din România să se simtă tot mai înstrăinați și mai săraci la ei
acasă, inclusiv în speranțele de mai bine?!
Suficiente și întemeiate
motive ca atâtea milioane dintre ei să-și ia lumea în cap, lăsând netrebnicii
ticăloșiți până în măduva oaselor să-și facă făcutele după cum le dictează
interesele de clan și partid...
Căci dacă prin clan se
subînțelege o gașcă primitivă în gândire, însă indestructibil unită prin
legăturile de sânge, dar mai ales prin năravurile transmise pe cale genetică
(toate găștile de ciorditori, de la cele ale găinarilor amărâți și până la cele
ale jigodiilor cu ștaif din politică și administrație), prin partid nu putem să
înțelegem altceva decât, ne spune Julien Benda în Trădarea cărturarilor, „un grup concret care urmărește interese
imediate”.
Vasăzică tot o gașcă, însă
una uriașă, temeinic organizată și cu socoteală înflăcărată prin lozinci și
aspirații comune, dar imposibil de controlat la centimă din pricina mărimii
sale și a jocurilor de culise la care mai devreme sau mai târziu se dedau unii
dintre membrii ambițioși, sătui până peste cap de firimituri și invidioși până
la ferocitate pe greii din partid care profită din plin de activismul și
supușenia celor mulți.
De unde dezertările din
acele organizații în care găștile nemulțumiților nu au șanse reale să acapareze
puterea, dezertări urmate de stupefiante înscrieri în partide cu ideologii
diametral opuse, unde se întrevede șansa săltării trădătorilor traseiști cu
mult peste (ne)demnitatea demonstrată...
Căci în politica românească
postdecembristă, scopul scuză mijloacele mai abitir ca în alte timpuri și pe
alte meridiane, încât grație ei, nu doar neomul în cauză, ci neam de neamul lui
nu va mai avea grija zilei de mâine. Taman cum îmi spunea cândva o lichea
pesedistă cu ifose de parlamentar: „Mă doare în cot de politică și alegători!
Mie să-mi fie bine și să mă văd la pensie...”
Credeți că în intimitatea
lor ceilalți aleși gândesc altminteri? Păi, dacă ar gândi și acționa altfel,
atunci România n-ar mai fi la coada țărilor din Uniunea Europeană, adică în
urma unor state mult departe de ea în ceea ce privește bogățiile solului
(pământ bun de uns pe pâine) și ale subsolului, iar ei, nevrednicii
reprezentanți ai acestui popor mințit și trădat, nu s-ar mai lăfăi fără jenă în
belșugul lor scârbavnic.
Opoziție? Da, dar numai de
formă, fiindcă în fond toți politrucii postdecembriști sunt o apă și un pământ
– nu doar niște necalificați, ci și niște lichele fără scrupule, fapt pentru
care schimbarea macazului politic înseamnă pentru cetățeanul de rând cel mult
temperarea jafului generalizat, nicidecum curmarea acestuia prin pedepsirea
exemplară a marilor tâlhari, concomitent cu confiscarea tuturor averilor
dobândite pe căi nelegiuite!
Nu se face acest lucru
(pesemne că-i nedemocratic ca poporul să-și recupereze bunurile șterpelite de
megarăufăcătorii cu relații sus-puse!), deși este evident pentru oricine că
prin aplicarea corectă și nepărtinitoare a legii în cazul atâtor venituri
ilicite de la noi (avem ca model curajul și fermitatea cu care domnitorul Al.
Ioan Cuza și-a promovat Legea secularizării averilor mănăstirești), nu numai că
s-ar instaura ordinea și disciplina în țară, dar statul ar scăpa de datoria
externă și grosul românilor de sărăcie.
Atâta doar că atunci când
în joc sunt interesele făcătorilor de legi și dreptate („Legile sunt făcute de
hoți pentru hoți”, susținea cândva cu tărie Băsescu), cum ar fi lefurile și
indemnizațiile lor nemeritate, politrucii acționează în procedură de urgență, o
solidaritate mai ceva ca monstruoasa coaliție dintre liberali și conservatori,
care în miez de noapte l-a izgonit de pe tron și din țară pe preavrednicul
domnitor Cuza.
Dar iată o altă dovadă de
jigodism din partea pestrițului și mătăhălosului nostru Parlament. Deși aleșii
știu prea bine că alocația de stat pentru copii este de-a dreptul ridicolă –
doar 42 de lei (9,4 euro), de altminteri una din cauzele pentru care de ani
buni sporul natural al românilor este negativ (numărul decedaților îl depășește
pe al noilor născuți), și deși s-a pledat din răsputeri pentru majorarea
alocației cu încă doi euro, doar doi euro pentru ca populația de mâine a
României să nu scadă prin îmbătrânire, totuși, ipochimenii din forul legislativ
suprem al țării, invocând lipsa resurselor pentru acest act profund umanitar,
au refuzat majorarea alocațiilor cu mai puțin de 9 lei, în schimb au votat în
procedură de urgență majorarea lefurilor pentru ortacii lor din teritoriu:
primari, viceprimari, președinți și vicepreședinți de consilii județene!
Nu-i greu de priceput
cărui fapt se datorează această preferință: Anul viitor este un an electoral
(europarlamentarele și prezidențialele). Ori dacă nu ai oameni de nădejde la
orașe și sate, ceea ce înseamnă bine plătiți din banii contribuabilor prin
vrerea celor mai de frunte bugetofagi ai țării, mai poți să veghezi la
propășirea partidelor și a tuturor căpușelor în dauna grosului cetățenilor?!
Așa că, deși aleșii locali
au lefuri bunicele și venituri imposibil de contabilizat (că, de, oamenii se
descurcă cum pot prin licitații măsluite și alte cele), deși știe o lume
întreagă că dispariția postului de viceprimar ar fi resimțită și regretată doar
de cel în cauză și deși la fel de bine se știe că cei 42 de lei nu ajung nici
măcar pentru pâinea consumată de un copil într-o lună, darămite atâtea altele
pentru trai și școală, totuși, acum când are mai mare nevoie de ajutor, el este
lăsat de lichelele cârmuitoare în seama lui Dumnezeu și a sărmanilor părinți,
urmând ca la majorat să fie înhățat de partide, care vor ști cum să-i cumpere
sau, după caz, să-i fure votul prin minciuni bine ticluite.
Și încă ceva. Este cineva
atât de naiv încât să creadă că bunele intenții ale politrucilor care se
declară adversarii proiectului de la Roșia Montana sunt generate de grija lor
părintească (sic!) față de această țară și locuitorii ei, când faptele ni-i
înfățișează așa cum sunt în realitate, iar nu cum încearcă să se prezinte prin
vorbe meșteșugite: Niște șpăgari ordinari, dispuși în orice moment să facă sluj
în fața autorității garantată de influență și avere?!
Nu, salvarea României
n-are cum să vină de la aceste jalnice caricaturi ce se cred bărbați de stat.
Ea este vie și activă doar în inimile și voințele înfrățite ale zecilor de mii
de protestatari din țară și străinătate, căci numai ei apără, fără a urmări
vreun câștig material, dreptul la existență al Roșiei Montane și la viață
sănătoasă a locuitorilor din zonă, ferm convinși că numai astfel pot fi
retezate ghearele tuturor jecmănitorilor din țară și din afara ei și că tot pe
această cale România va fi ferită de catastrofele care cu necesitate urmează
după creerea unui atare nefericit precedent.
N.B. Nu numai aurul și argintul sunt obiectul aprigei dispute de la
Roșia Montana, ci și minereurile rare precum germaniu, arseniu, titan,
molibden, vanadiu, nichel, crom, cobalt și galiu.
Între aceste rare
minereuri, locul de frunte pe lista jecmănitorilor revine telurului, un metaloid (semimetal) intrat în atenția oamenilor de
știință în urmă cu circa 10 ani, despre care fizicianul Robert Jaffe de la
Institutul Tehnologic din Massachusetts spune că din anul 2012 „trebuie să fie privit ca fiind mai prețios
ca aurul”, întrucât viitoarea dezvoltare tehnologică a omenirii, îndeosebi
cea spațială, va trebui să țină cont de zăcămintele de telur din lume.
Ori, la ora asta în lume
sunt cunoscute doar două zăcăminte importante de telur: unul în China, situat
la sute de metri adâncime, și celălalt...la Roșia Montana, unde exploatările se
pot face la suprafață, altfel spus lesne și fără mari cheltuieli, căci
neprezetând la vreme respectivă vreun interes tehnologic, după extragerea
aurului, telurul a fost aruncat ca rebut și acuma zace în halde.
Sighetu Marmației,
George PETROVAI
30 sept. 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu