Limitele cunoașterii umane
Din
totdeauna, mintea omenească a încercat să dezlege acele taine care alcătuiesc
nodul gordian al cugetării sub forma logico-sistemică (filosofia și știința), respectiv sub forma afectiv-emoțională (religia și arta): apariția existentului, ordinea și precizia care guvernează lumea văzutelor, miracolul vieții, universul nostru moral-spiritual, moartea și neliniștea
viului conștient de iminența ei. Păi cum să fie ele deslușite de mărginita minte umană (unii cercetători sunt de
părere că în decursul unei vieți
cu durata medie, omul utilizează doar a suta parte dintr-o sutime din
capacitatea creierului său!), când cifrurile fundamentale ale creației temporale și supratemporale, precum geneza, cunoașterea viitorului și sfârșitului
acestei stări de lucruri (Judecata de Apoi), sunt cunoscute doar de Acela care
toate le-a făcut?!
Prin
urmare, chiar în varianta că și-ar
putea întrebuința creierul
la capacitatea maximă în scurta sa existență pământească (a nu se uita că el, creierul uman,
reprezintă „lucrul cel mai minunat și cel mai misterios din tot universul cunoscut” și că a fost proiectat de Atotputernic pentru o folosire
la nesfârșit), omul va dovedi înțelepciune doar împăcându-se cu gândul că atari înfricoșătoare taine nu sunt nici de competența și nici
spre liniștea sa.
Este
adevărat că opinia apostolului Pavel despre înțelepciunea acestei lumi nu-i absolut deloc încurajatoare:
„Căci înțelepciunea lumii acesteia
este o nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1Corinteni,
3/19). Asta deoarece, ne spune el în versetul următor, „Domnul cunoaște gândurile celor înțelepți. Știe că sunt deșarte”. Vasăzică, potrivit afirmației mărturisitorului Petre Țuțea („Fără
Dumnezeu, fără credință omul
devine un animal rațional,
care vine de nicăieri și merge
spre nicăieri”), fiecare dintre noi trebuie să aleagă între deșarta înțelepciune
a acestei lumi, cea care vizează efemerul și nestatornica încântare umană, și înțelepciunea
soteriologică, respectiv cea care-i plăcută lui Dumnezeu și vizează eternitatea...
Cu mii
de ani în urmă, înțelepții daoiști
s-au raportat la modestie și
la fireștile noastre limite mentale
atunci când au dat definiția mereu
actuală a cunoașterii
umane: „A ști, dar a te crede neștiutor, este cel mai bine; a nu ști, dar a te crede atotștiutor, este o adevărată boală”. Pornind de la ea, precum
și de la „Când știi să socotești că știi,
când nu știi să socotești că nu știi,
aceasta înseamnă cu adevărat a ști”,
sobra și eleganta definiție confucianistă, consider că din acest punct de vedere
au fost, sunt și în continuare vor fi
patru mari categorii umane:
1)Cei care știu că știu și prin
aceasta se consideră buricul pământului (științificii,
politrucii, afaceriștii),
adică cei care ignoră faptul că ceea ce știe omenirea este o nimica toată în comparație cu ce nu știe și nu
va ști niciodată, ei toți fiind convinși că prin atotștiința
(sic!) lor sunt îndreptățiți să dețină
acele tinichele care marchează și
deopotrivă întristează vremelnicia noastră: bogăție, putere, faimă, plăcere.
2)Cei care știu că nu știu
nimic în comparație cu atotștiința
divină și tocmai de aceea prin
gândire, atitudine disprețuitoare față de bunurile materiale, căutarea dezinteresată a
adevărului și profunzimea
mesajului cuprins în creațiile lor
filosofice, științifice sau artistice, ei contribuie din plin la rularea
lumii noastre pe coordonatele rațiunii și
frumuseții. Da, căci ei sunt
visătorii de serviciu a acestei lumi tot mai dezumanizată din pricina
pragmatismului, egoismului și
ipocriziei în demențială
ascensiune.
3)Cei care nu știu că știu (călăuzele moral-spirituale) și care prin inspirație și revelație, cele două căi ale Domnului, își îndrumă semenii pe îndumnezeita cale trasată de
Mântuitorul Iisus și, de ce
nu, de profeții referențiali ai celorlalte religii universalist-fraterne.
4)Cei care nu știu că nu știu sau, după caz, nu vor să știe că nu știu: impostorii, politrucii fără omenie și credință
sinceră în Atotputernic, inculții,
falșii culți, cabotinii, lingușitorii, mincinoșii, trădătorii și cetățenii
fără discernământ, pe scurt, grosul pământenilor din totdeauna și de pretutindeni, care trăiesc doar pentru prezentul
pântecului și cu ajutorul cărora
ba se înscăunează tirania sau anarhia canaliei de sus, ba anarhia sau tirania
canaliei de jos, dar niciodată nu-s cu toții dispuși
sau, mă rog, nu-s capabili să înfăptuiască armonia socială bazată pe credință, iubire și cumpătare.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
29 martie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu