BLESTEMUL DE MAMĂ
Avea Leana, nici c-avea,
Trei feciori şi-o fată mare,
Lena cea veselă are.
Trei feciori ca nişte zmei,
De-a dragu’ te uiţi la ei
Şi-o fetiţă râzătoare,
Subţirică-ncântătoare,
Ruptă-i dintr-un raz’ de soare.
Mult cu mama semănă,
Deci, Lenuţa-o boteza,
Pe numele maică-sa.
Câţi feciori au fost prin ţară,
Toţi venit-au ca s-o ceară.
Mândri şi viteji feciori,
Venit-au ca peţitori.
Dar Lenuţa cu mirare,
Răspundea la fiecare,
Că-i prea tânără, şi-aşa
Şi-ncă nu s-ar mărita!
Mai la urmă s-arătară,
Doi feciori din altă ţară.
Doi feciori ca nişte flori,
Venit-au ca peţitori!
Lenuţa când îi vedea,
Mamii sale-aşa-i zicea:
- Vezi, iubită, mama mea,
Din voinicii aieştea doi,
Care-au venit azi la noi,
Mie-mi place unul tare,
La mers şi la căutare,
Că-i înalt şi subţirel
Şi m-aş duce după el!
Dar Leana pe gânduri sta,
Gândurile-o frământa
Şi din gura-i cuvânta:
- Draga mea Lenuţă, fată,
Fiind aşa de-ndepărtată,
Dor de tine-o să m-apuce,
La mine cin’ te-a aduce?
Dor de tine mi-a veni,
La mine când îi veni?
Doi fraţi ai Lenei striga:
- Pe Lenuţa nu o da
Şi de noi n-o-nstrăina!
Dar copilul cel mai mic,
Constantin copil voinic
Lăcrima din ochi cu jale
Şi-aşa zice mamei sale:
- Nu eşti mamă cu dreptate,
Nici la soră, nici la frate,
Că noi toţi suntem trei fraţi,
Toţi crescuţi ca nişte brazi
Şi noi ţi-om putea aduce,
Pe Lenuţa ta cea dulce!
Ascultă mamă iubită,
Pe Lenuţa o mărită!
N-o lăsa nemăritată,
Fie cât de depărtată!
Că de te-a ajunge doru’,
Eu îţi rămân doar fecioru’.
Eu la dânsa mă voi duce
Şi acasă ţi-oi aduce!
Şi Leana se dupleca,
Pe Lenuţa-o mărita!
Dar, au fost ce-au fost să fie,
Că-au dat boli şi urgie
Şi-au dat Dumnezeu cel Sfânt,
Vremuri grele pe pământ
Şi de multă răutate,
Mureau oamenii pe sate.
Şi-au murit şi trei feciori,
Ai Lenuţei frăţiori!
Constantin înc-au murit,
Gândul nu şi l-a-mplinit.
Lena singură rămasă,
Fără de feciori în casă
Şi ea biata supărată,
De multă jale mâncată,
Se ducea pe-a lor mormânt
Şi se văieta plângând.
Şi plângea şi suspina
Şi cu jale cuvânta:
- Fiilor de-al vostru dor,
Stau pe gând să mă omor,
Fie-vă somnul uşor!
De-altă dată blestema
Şi blestemând cuvânta:
- Constantine, Constantine,
Fire-ai blestemat de mine.
Blestemat de mama ta,
Că ai dat pe sora ta.
Fraţii tăi mie-mi striga,
Pe Lenuţa nu o da!
Tu ai dat-o blestemate,
Pe hotare-n depărtate!
Dar te blestem, blestem greu,
Din tot sufleţelul meu,
Pământul nu te primească,
Ţărna să nu te voiască,
Lutu-afară te izbească,
Căci de dorul Lenuţei,
Rup-un firul vieţei!
Blestemat-au azi şi mâini
Şi luni, ani şi săptămâni!
Şi, o vai, ce s-a-ntâmplat,
Căci blestemul s-a legat,
Că-ntr-un amurgit de seară,
Iese Constantin afară,
Din groapă, galben la faţă,
Cu trup rece ca de gheaţă!
El din groapă cum ieşea,
Din gură îşi cuvânta:
- Duce-m-aş că mama-mi cere,
Da’ nu pot că n-am putere!
- Duce-m-aş că-s blestemat,
Dar nu pot că-s îngropat!
Repede-şi făcu o cruce,
Zice Constantin, tot zice:
- Nici la maica nu m-oi duce!
Lui Dumnezeu se ruga,
Zicând Constantin aşa:
- Sălaş mândru, sălăşel,
Fă-te-un şchiop de căluşel,
Să pot călări pe el!
- Iar tu scândură de brad,
In care-am fost îngropat,
Lasă-mă să ies afară,
Să mă duc în altă ţară,
După a mea surioară!
- Iar tu crucea mea de piatră,
Fă-te spadă de perlată!
- Iar Tu, Doamne, mă învie,
Dă-mi putere astăzi mie,
La Lenuţa mă
voi duce
Şi acasă ţi-oi aduce!
La Lenuţa să
mă duc
Şi acasă s-o aduc!
Dumnezeu l-au ascultat,
Putere de viu i-a dat,
Sălaşu-n cal s-a schimbat.
Iară crucea cea de piatră,
Se făcu spadă de perlată!
Constantin a-ncălecat
Şi spre Lenuţ-a plecat.
Şi-ncă n-au fost bine seară,
Până când descălecară,
La Lenuţa-n altă
ţară!
Lenuţa când îl vedea,
Ea din gură-i cuvânta:
- Spune-mi frate, Constantine,
Spune-mi dacă-i rău sau bine?
Vezi, nouă ani au trecut,
De când noi nu ne-am văzut
Şi nici carte nu mi-aţi scris
Şi nici veşti nu mi-aţi trimis!
Constantin văzând aşa,
Din gură îi cuvânta:
- Lenuţă, surioara mea,
De la-nceputu-ţi spun aşa,
Pe acasă toate-s bune!
Mama încă-i sănătoasă,
Pe acas-toate-s frumoasă!
Fraţii tăi se însurară,
La nuntă nu te chemară!
Eu ţi-s frate mai cu dor
Şi fiindcă eu mă însor,
Eu la tine am venit
Şi la nuntă te-am poftit!
Lenuţa îl cunoştea
Şi din gură-i cuvânta:
- Spune-mi, frate, Constantine,
Dar te rog să-mi spui tu bine,
De mă chemi la veselie,
Să mă-mbrac a bucurie,
Iar de mă chemi la jelanie,
Să mă-mbrac în negre haine!
Constantin îi cuvânta:
- Îţi spun surioara mea,
Că te chem la veselie
Şi la a mea cununie!
Lenuţa pe cal urca
Şi la drum ei că pornea.
Patru zile lungi de vară,
Făcură de când plecară!
Atât au călătorit,
Puţintel au hodinit.
Ei prin munţi când îşi treceau,
Munţi, păduri se aplecau
Şi din gură cuvântau:
- De când e soarele soare,
Este lumea călătoare
Şi de când e luna lună,
N-a mai fost aşa minună,
Să meargă viu’ cu mortu’,
Tot alăturea cu codru’!
Să meargă viul aproape,
Cu cel mort ieşit din groape!
Lenuţa îi auzea
Şi din gură-i cuvânta:
- Auzi, frate, Constantine,
Cum vorbesc munţii de tine!?
- Lasă-i soră să vorbească,
Vorbele să-şi isprăvească!
Ei, să fie cu cântatu’,
Noi, să fim cu ascultatu’.
Ei, să fie cu vorbitu’,
Noi, pe drumu’ ce-am pornitu’!
Ei, păzească-şi cântecu’,
Noi, ne păzim umbletu’!
Când a fost a cincea zi,
Soarele că răsări
Şi ei tot pe drum au fi,
De sub soare, printre nor,
Se zărea şi satul lor,
Plin de negură şi dor!
Constantin a cuvântat:
- Lenuţă, surioara mea,
Tu cu al tău căluşor,
Du-te mai încetişor!
Tu cu al tău căluţ,
Du-te mai chitilenuţ!
Că eu cu-al meu căluşor,
Merge-voi mai tărişor,
Ca să-i dau mami de ştire,
Să-ţi facă bună primire,
Să-ţi întindă mesele,
Să umple paharele.
Şi Lenuţa asculta,
Căluţul încetinea
Şi pe cal încet venea.
Constantin a-ncălecat,
Nu acasă pe cuvânt,
Ci de-a dreptul la mormânt!
La mormânt cum ajungea,
În genunchi îngenunchea,
La Dumnezeu se
ruga!
Calcă lut şi glie groasă:
- Sălaş strângător de oasă,
Dusu-m-ai şi m-ai adus
Şi călare şi pe sus
Şi-ai făcut un mare bine,
Pentru mama, pentru mine.
Pentru mamă, pentru fată,
Pentru mine, totodată,
A sosit, vremea, sosit,
Să intru de unde-am ieşit!
Iar tu, Doamne, Doamne, Sfânt,
Dă-mi iar locul în mormânt!
Dumnezeu l-a ascultat
Şi din nou el s-a-ngropat!
Lenuţa, acas’ când ajungea,
Foarte tare se mira.
Acasă totul schimbat,
Acasă totul stricat!
Porţile stricate, rele,
Iarba-i mare printre ele!
Staulul stricat şi gol,
Iarba-i mare prin ocol,
Iar la uşă se repede,
Uşa încuiat-o vede.
După ce ea se mira,
Din guriţă-şi cuvânta,
Către biata măicuţă,
Care sta şi lăcrima:
- Maică, măiculiţa mea,
Deschide-mi tu portiţa,
Căci eu sunt iubita fată,
Lenuţa cea depărtată!
Maica din casă gemea
Şi din gură-i cuvânta:
- Du-te-n foc şi-n zile grele,
Lasă-mă-n zilele mele!
Du-te-n foc, te du de-aici
Şi cu mine nu grăi,
Nu mă mai batjocori!
Trei feciori eu am avut,
Pe tustrei i-am pus în lut
Şi o fată măritată,
Într-o ţară-ndepărtată
Şi de soartă blestemată.
Însă fie blestemat,
Cine mi-au îndepărtat,
Cine mi-au înstrăinat!
Pământu’ să nu-l primească,
Ţărâna să nu-l voiască,
Lutu-afară să-l lipească!
Lenuţa cum auzea,
Foarte tare se-ntrista
Şi din gură cuvânta:
- Lasă-mă, mămucă, lasă,
La ’mneata să intru-n casă.
Şi Leana cu greu o lasă!
Şi pe scaun ea o puse
Şi câte şi câte-şi zise!
Şi pe scaun se punea
Şi la dânsa se uita
Şi din gură-i cuvânta
Şi Lenuţa-o cunoştea!
- Vai maicuţa-ai blestemat
Şi blestemul s-a legat!
Leana-atunci se-nfiora,
Gândurile-o frământa
Şi cu jale-i cuvânta:
- Hai Lenuţa la mormânt!
Şi ele se îmbrăca
Şi la mormânt alerga.
Acolo cum ajungea,
Pe mormânt se apleca
Şi din gură cuvânta!
Pe mormânt se aplecară
Şi din gură-şi cuvântară:
- Constantine ieşi afară,
Vino, Constantine, iară!
Hai, ieşi, dragă Constantine,
Că mi-i tare dor de tine!
Pământul se-nfuiera
Şi din gura-i cuvânta:
- Lenuţa nu blestema,
Că blestemul s-a lega!
Că-i al nostru nu-i al tău
Şi-al lui Bunul Dumnezeu!
Lenuţa nu se lăsa
Şi din gură-i cuvânta:
- Constantine, Constantine,
Constantine ieşi afară,
Vino, Constantine, iară!
Constantin din greu gemea
Şi din gură-i cuvânta:
-Vai, măicuţă, de-mi vrei bine,
Fă acuma pentru mine,
Ia blestemul de pe mine,
Că m-ai blestemat mereu,
Să-mi fie pământul greu
Şi-mi dezleagă blestemu’,
Că-mi apasă sufletu’!
Şi Leana îi cuvânta:
Şi din gură îşi grăia!
Şi Leana se-nfiora
Şi din gura-i cuvânta:
- Constantine, Constantine,
Fire-ai tu să fii iertat
Şi de blestem dezlegat!
Pământu’ fie blestemat,
Că iute mi te-a legat
Şi iute m-au ascultat.
Pământu’ s-a-nfiorat
Şi din gur-a cuvântat:
- Nu-i destul c-ai blestemat,
Pe-un copil nevinovat,
Acum mă blestemi pe mine?
Blestemu-te eu pe tine!
Nu eşti vrednică sub soare,
Să mori cum tot omul moare,
Că n-ai inimă de mamă,
Nu-ţi iei sufletul în seamă!
Pământul se despica
Şi pe Leana–o înghiţea.
Leana din mormânt zicea
Şi din gură-şi cuvânta:
- Orice mamă s-ar afla,
Pe copil de-a blestema,
Blestemată fie ea!
N-aibă prapori la–ngropare,
Nici popă la petrecanie
Ea-şi blesteamă pe fiul său,
Iar pe dânsa, Dumnezeu!
............................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu