DIRECŢIA GENERALĂ LEGISLATIVĂ
PARLAMENTUL ROMÂNIEI
SENAT
- martie 2018 -
C U P R I N S
1. Finanțarea învățământului
de stat
2. Cheltuielile cu
personalul reprezintă peste 70% din cheltuielile totale anuale cu educația
3. Alocarea
resurselor destinate personalului didactic în școlile
publice și în cele particulare subvenționate
4. Volumul de lucru săptămânal al cadrelor didactice
5. Durata anului școlar și
numărul orelor de curs pentru elevi
6. Promovarea în învățământul secundar – certificate de absolvire
a școlii primare
7. Certificate
acordate la sfârșitul învățământului obligatoriu
8. Acordarea
certificatelor la sfârșitul învățământului secundar superior
9. Utilizarea
testelor naționale pentru evaluarea
elevilor și monitorizarea școlilor și
sistemelor de învățământ
10. Bibliografie
Legea educației în școlile
primare și secundare din Republica Croația prevede următoarele:
Articolul 141 Finanțarea
necesităților publice ale învățământul primar și secundar este asigurată de:
· bugetul de stat;
· bugetele unităților
de autoguvernare locale și regionale;
· bunurile fondatorului, atunci când fondatorul este o altă
persoană
fizică sau
juridică;
· venitul realizat
prin desfășurarea propriei afaceri și alte venituri;
· plăți parentale pentru servicii speciale și activități
școlare;
· donații și alte surse în conformitate cu legea.
Articolul 142
Fondurile bugetului de stat sunt utilizate și
pentru cofinanțare:
1. curriculum-ul pentru elevii talentați;
2. educația elevilor
în limba și scrierea minorităților naționale;
3. dotarea școlilor
cu echipamente pentru cabinete didactice și
IT, inclusiv
programe și conținut specializat pentru calculatoare;
4. dotarea bibliotecilor școlare
cu o lectură obligatorie;
5. programe de interes general pentru educație (sistem informatic, reviste
pedagogice, cărți de
specialitate, programe ale unor instituții
și asociații
profesionale, aniversări și
evenimente, programe de activități
extrașcolare),
precum și alte
programe în conformitate cu deciziile Parlamentului și
Guvernului Republicii Croația.
Învățământul primar,
secundar și terțiar se bazează atât pe legislația
cantonală cât și pe cea națională.
În toate cantoanele, orice copil are posibilitatea de a
merge gratuit la grădiniță timp doi
ani, înainte de a începe școala
obligatorie.
Învățământul
obligatoriu este alcătuit din școala
primară și din școala secundară de gradul I. Toți
copiii domiciliați în Elveția sunt obligați
să urmeze cei 9 ani gratuiți de învățământ obligatoriu. Autoritățile locale garantează că fiecare copil poate
urma școala publică din localitatea în
care domiciliază.
După absolvirea școlii
obligatorii, adolescenții din Elveția au posibilitatea, pe lângă o ucenicie, de
a-și continua formarea în cadrul unei școli secundare. Aceștia pot urma un liceu și
de acolo pot obține un bacalaureat,
care le va permite apoi accesul la o universitate. Tinerii au și posibilitatea de a urma o școală specializată de cultură generală, de
unde pot obține fie o diplomă, fie un
bacalaureat specializat.
Aproximativ două treimi din adolescenții din Elveția se
îndreaptă către școlile
vocaționale, care îmbină orele de
teorie cu instruirea practică. Anii de studiu se pot finaliza cu obținerea unui certificat de educație vocațională sau cu obținerea
unei diplome de bacalaureat vocațional.
Conform art. 22 din Legea privind școlile private, sprijinul educațional
este stabilit în Estonia după cum urmează:
(2) Pe baza regulilor și
condițiilor stabilite pentru școlile municipale în art. 42 și 82 din Legea privind școlile de bază și școlile secundare
superioare, sprijinul este alocat anual în bugetul de stat pentru școlile de bază și școlile secundare
superioare, în scopul cheltuielilor pentru salarii și cheltuielilor legate de serviciu ale cadrelor didactice și directorilor, pentru materialele didactice
ale școlilor private, locurile în
internate și dejunul școlar al elevilor care urmează în mod
regulat învățământul de bază și secundar.
- remunerarea
profesorilor, a directorilor de școli
sau biblioteci;
- acordarea
asistenței psihologice sau pedagogice
de specialitate;
- manuale și materiale didactice;
-
specializarea cadrelor didactice;
- educație non-formală, ateliere, activități după orele de curs;
- activități cognitive pentru elevi;
- formare
profesională în funcție de abilități;
- organizarea
examenelor;
- programe de
educație artistică;
-
implementarea și utilizarea
tehnologiilor informaționale;
- evaluarea
externă a educației din școlile preuniversitare.
Alte fonduri necesare școlilor
preuniversitare (utile pentru întreținerea
clădirilor școlare, a infrastructurii și terenului din jurul școlii) sunt asigurate de către stat,
municipalitate, persoane fizice sau juridice.
Școlile non-publice sunt instituții înființate
și administrate de entități juridice sau persoane fizice pe baza
înscrierii în registrul școlilor și instituțiilor
de învățământ non-publice ținut de administrația publică locală respectivă. O școală
non-publică poate beneficia de statutul de școală
publică (printr-o autorizație de acordare
a diplomelor naționale) dacă îndeplinește cerințele
minime ale curriculumului, aplică regulile de evaluare și promovare a elevilor/studenților
și angajează profesori care dețin calificările necesare, stabilite de către
ministrul responsabil cu educația școlară.
Atât școlile publice cât și cele non-publice sunt supravegheate de stat în ceea ce privește calitatea activităților și conformitatea
acestora cu legislația națională, deși
supravegherea este mai amplă în cazul școlilor
publice decât a școlilor non-publice.
Principalele diferențe
dintre școlile publice și cele non-publice constau în faptul că cele
dintâi oferă educație gratuită și asigură acces liber, preocupările legate
de accesul liber referindu-se, în special, la școlile
primare și secundare inferioare. Școlile primare și secundare inferioare (care asigură învățământul obligatoriu) pot fi administrate
numai ca școli publice sau școli non-publice cu statut de școală publică.
Școlile non-publice cu statut de școală publică sunt co-finanțate din:
- bugetele
comunelor (gmina) (grădinițe, inclusiv
cele speciale, școli primare și școli
secundare inferioare, inclusiv cele cu clase de integrare, cu excepția școlilor
primare și secundare speciale și a școlilor
primare de artă);
- bugetele
districtelor (powiat) (școli speciale
primare și secundare inferioare și școli
peste nivelul secundar inferior, inclusiv cele cu clase de integrare);
- bugetul de
stat (școli de artă).
Ø partea pentru învățământ școlar
din subvenția generală de la bugetul de
stat acordată unităților administrației publice locale; fiecare parte a subvenției generale se calculează individual pentru
o anumită unitate administrativă locală, în conformitate cu criteriile definite
prin lege. Ponderea părții educaționale a subvenției generale se calculează conform algoritmului în care
importanța principală este acordată
numărului de elevi care frecventează școlile
conduse de administrațiile locale
individuale și școlile administrate de persoane juridice și fizice, altele decât administrația locală;
Ø subvenții în
scopuri precise acordate unităților
administrației publice locale (de
exemplu, pentru educația preșcolară, achiziționarea
de manuale și resurse educaționale);
Ø resursele proprii ale unităților
administrației publice locale;
Ø alte fonduri publice (de exemplu Instituția Asigurărilor Sociale, Fondul Muncii,
bugetele agențiilor guvernamentale
locale alocate pregătirii unor grupuri ocupaționale
specifice).
În Suedia există două tipuri de școli: municipale publice și
nepublice. Cele din urmă sunt finanțate
public și sunt denumite școli independente. Dacă o școală
este publică, municipalitatea este proprietarul acesteia. O școală independentă este deținută și
condusă de către o companie, o fundație
sau o asociație. Școlile independente sunt aprobate și inspectate de către Inspectoratul școlar suedez și
sunt deschise pentru toți, iar învățământul trebuie să corespundă celui oferit
în școlile municipale. Programa națională precum și
legile privind învățământul se aplică atât școlilor
publice cât și celor independente.
Elevii au dreptul de a-și alege, în mod
activ, școala, iar învățământul este gratuit, indiferent a cui
proprietate este școala.
Școlile
municipale sunt finanțate prin mijloace publice și nu pot solicita nicio taxă de la elevii
lor.
Partea principală a finanțării
școlilor suedeze vine de la
municipalități, iar partea principală a
bugetului municipalităților vine de la
impozitul municipal pe venituri al
rezidenților. Există și granturi generale de la stat către
municipalități. Aceste granturi fac
parte din sistemul de egalizare economică a municipalităților, un sistem care are ca scop compensarea diferențelor economice între municipalități. Municipalitățile își elaborează
prioritățile și distribuie aceste granturi generale între diferite sectoare
aflate în aria lor de responsabilitate, printre care și școli.
Municipalitățile
finanțează atât școlile publice, cât și
pe cele independente, pe baza unui sistem în care fiecărui elev îi este
atribuită o parte din fonduri. Este
vorba despre o sumă de bază pentru fiecare elev și
o sumă adițională pentru elevii cu
nevoi speciale. Dacă un elev schimbă școala,
aceste fonduri îl urmează pe elev la noua școală,
indiferent cine deține noua sau vechea școală. Contribuțiile municipalităților la școlile
independente trebuie să acopere salariile profesorilor, mijloacele de predare,
sănătatea elevilor, mesele, administrația,
taxa pe valoarea adăugată și
cheltuielile pentru sedii.
Aceste contribuții
sunt specificate în două reglementări privind școlile
primare și secundare Skolförordning și Gymnasieförordning (Codul suedez al
statutelor – 2011:185 și 2010:2039).
Capitolul 14, art. 4 din Skolförordning și Capitolul 13, art. 3 din
Gymnasieförordning au următorul conținut:
/…/ costurile pentru
1. predare: se
referă la cheltuielile pentru directorul școlii
și alți
angajați cu obligații manageriale, profesori, mijloacele
audio-vizuale, orientarea școlară,
dezvoltarea abilităților didactice și alte costuri similare;
2. mijloacele de
predare: se referă la costul manualelor școlare,
cărți, computere, bibliotecile școlare, vizitele de studiu și
alte costuri similare;
3. sănătatea
elevilor: se referă la costurile legate de activitățile medicale, psihologice sau psihosociale;
4. mese: se referă
la hrană, personal, transport și alte
costuri similare;
5. administrație: se referă la costurile administrative;
6. taxa pe
valoarea adăugată: este o taxă fixă care se ridică la 6% din valoarea totală a
contribuțiilor (suma de bază și acolo unde este cazul sumele adiționale);
7. sedii: se
referă la chirii, cheltuieli operaționale,
echipamentele nedidactice, cheltuielile de capital sub forma dobânzilor la
împrumuturi și altele, dar nu costurile
cu amortizarea.
2. CHELTUIELILE CU
PERSONALUL REPREZINTĂ PESTE 70% DIN CHELTUIELILE TOTALE ANUALE CU EDUCAȚIA
Cheltuielile făcute de instituţiile publice de învăţământ
intră în două mari categorii – cheltuieli curente şi cheltuieli capitale.
Cheltuielile curente includ salariile şi costurile asociate cu personalul şi
alte cheltuieli curente, care acoperă costurile de întreţinere a clădirilor,
costurile cu achiziţionarea materialelor educaţionale şi cu resursele
operaţionale (costuri zilnice). Cheltuielile capitale se referă la cheltuieli
cu active care au durata de viaţă mai mare de un an (acestea includ
cheltuielile cu construcţii, renovări şi reparaţii majore ale clădirilor şi
cheltuielile cu achiziţia de echipamente noi sau de înlocuire a
echipamentelor). Cheltuielile curente reprezintă peste 84% din cheltuielile
totale ale instituţiilor publice din toate ţările şi, în cadrul acestora, cele
cu personalul întrec de departe toate celelalte categorii de cheltuieli.
Printre factorii care influenţează nivelul cheltuielilor cu personalul se
numără structura salariilor brute anuale ale cadrelor didactice şi structura de
vârstă a personalului didactic la diferite niveluri de învăţământ.
În toate ţările, costurile cu personalul reprezintă în medie
70% din cheltuielile anuale cu educaţia în UE-27. Proporţia se apropie de 85%
în Belgia şi Portugalia, în timp ce în Republica Cehă, Slovacia şi Finlanda,
costurile cu personalul reprezintă mai puţin de 60%. În cel de-al doilea grup,
celelalte cheltuieli curente reprezintă peste o treime din cheltuielile anuale.
Există diferenţe semnificative între ţări cu privire la cheltuielile capitale.
Unele ţări, precum Belgia, Slovacia, Portugalia şi Croaţia, îşi alocă aproape toate
resursele cheltuielilor curente, limitând astfel cheltuielile capitale la mai
puţin de 5%.
În Ungaria, Olanda, Polonia, Finlanda şi Suedia, nu există
diferenţe între finanţarea publică a şcolilor publice şi cea alocată şcolilor
particulare subvenţionate. În Suedia, municipalitatea trebuie să plătească
şcolii particulare subvenţionate, pentru un elev, o sumă egală cu costurile pe
care le-ar fi suportat municipalitatea dacă elevul ar fi frecventat o şcoală
publică din subordinea sa. Suma este calculată pe baza bugetului pentru anul
fiscal următor. Municipalitatea trebuie să plătească şi o bursă suplimentară
pentru preşcolarii care suferă de deficienţe ce impun măsuri extraordinare de
sprijin, fără conexiuni cu activitatea normală de predare. La cealaltă extremă,
şi în aproape jumătate dintre ţările europene analizate, instituţiile
particulare fie nu sunt subvenţionate – Bulgaria, Grecia, România şi Regatul
Unit (excluzând academiile din Anglia) – fie li se alocă fonduri publice pentru
toate tipurile de cheltuieli pe baza unor metode diferite de calcul sau la
niveluri diferite faţă de şcolile publice.
În alte ţări, finanţarea publică a personalului didactic din
şcolile particulare subvenţionate este alocată la fel ca pentru şcolile publice
(chiar şi atunci când alte tipuri de cheltuieli sunt finanţate diferit). În
Estonia, Letonia şi Austria, cheltuielile cu personalul didactic reprezintă singurul
tip de cheltuieli pentru care autorităţile publice finanţează la fel şcolile
publice şi instituţiile particulare subvenţionate. În Malta, Slovacia şi
Croaţia, finanţarea pentru personalul didactic, cât şi pentru personalul
nedidactic, se face după aceeaşi metodă, indiferent de tipul instituţiei. În
sfârşit, în Belgia, Franţa (cu contrat d’association), Portugalia şi Slovenia
(pentru şcolile cu concesiune), autorităţile publice aplică aceeaşi metodă de
finanţare pentru instituţiile particulare subvenţionate şi instituţiile din
sectorul public, pentru toate tipurile de cheltuieli cu excepţia celor
capitale.
Notă explicativă
O instituţie este clasificată drept publică dacă este
controlată şi administrată:
1) direct de o autoritate publică sau o agenţie din domeniul
educaţiei;
2) fie de o
agenţie guvernamentală direct, fie de un organism de guvernare (consiliu,
comitet etc.), ai căror membri sunt numiţi, în majoritate, de o autoritate
publică sau sunt aleşi publici.
O instituţie este clasificată drept particulară dacă este
controlată şi administrată de o organizaţie neguvernamentală (de ex., biserică,
un sindicat sau o firmă) sau consiliul său de administraţie constă în principal
din membri care nu sunt aleşi de o agenţie publică.
O instituţie particulară subvenţionată (dependentă de stat)
este fie o instituţie care primeşte 50% sau mai mult din finanţarea de bază de
la agenţii guvernamentale, fie o instituţie în care personalul didactic este
plătit de o agenţie guvernamentală – direct sau prin intermediul guvernului.
O instituţie particulară independentă este o instituţie care
primeşte mai puţin de 50% din finanţarea de bază de la agenţii guvernamentale
şi în care personalul didactic nu este plătit de o agenţie guvernamentală.
Asigurarea de sprijin financiar pentru o anumită populaţie vizată atenuează
efectele schemelor universale de percepere a taxelor administrative şi/sau de
şcolarizare. De exemplu, în Italia şi Spania, studenţii vizaţi (identificaţi în
funcţie de circumstanţele familiale, venit, dizabilitate etc.) primesc burse şi
sunt scutiţi de la plata anumitor taxe. În Republica Cehă, toţi studenţii
înscrişi în programe ISCED 5A[1] plătesc taxe de înscriere, taxe pentru anumite
servicii şi în unele cazuri şi taxe administrative. Aceştia plătesc şi o taxă
de şcolarizare stabilită de către instituţii dacă depăşesc durata standard a
studiilor cu mai mult de 1 an, dacă studiază într-o limbă străină, dacă au
absolvit deja un program de studii universitare şi urmează al doilea program
sau un alt program la acelaşi nivel. Studenţii de la şcolile de învăţământ
superior profesional (ISCED 5B) plătesc taxe de şcolarizare reduse, stabilite
prin decret guvernamental.
În Bulgaria, Estonia, Letonia, Slovenia şi Croaţia,
autorităţile din domeniul educaţiei decid cu privire la numărul de studenţi ale
căror taxe de şcolarizare vor fi acoperite în întregime din fonduri publice şi
numărul de locuri disponibile pentru studenţii care trebuie să plătească taxe
de şcolarizare.
În ultimii ani, în Croaţia, taxele de şcolarizare pentru
toţi studenţii din primul an de studii au fost acoperite în întregime din
fonduri publice, dar finanţarea următorilor ani de studii este condiţionată de
rezultatele lor academice şi se bazează pe un model de finanţare care variază
de la o instituţie la alta.
În cele mai multe ţări, în contractele de angajare ale
cadrelor didactice este prevăzut numărul de ore pe care acestea trebuie să le
predea.
Conform tabelului de la pagina 19, cadrele didactice din
Europa aveau obligaţia contractuală de a desfăşura activităţi de predare, în
medie, între 19 şi 23 de ore pe săptămână (Eurydice). Cifrele exclud
întreruperile planificate şi timpul în care există un contact cu elevii, dar
care nu implică o activitate de predare.
Există, totuşi, variaţii considerabile de la o ţară la alta.
În general, norma săptămânală de predare a cadrelor
didactice din învăţământul secundar inferior şi/sau superior este mai mică
decât în învăţământul primar (vezi TABELUL privind volumul de lucru săptămânal
al cadrelor didactice cu normă întreagă – de la pag. 19-20). Doar în Bulgaria,
Danemarca şi Croaţia, numărul de ore de predare al cadrelor didactice din
învăţământul secundar este mai mare. În alte ţări, cadrele didactice predau
exact acelaşi număr de ore în învăţământul primar şi în învăţământul secundar.
Foarte puţine ţări
prevăd numai orele de predare în contractele de angajare. În majoritatea
ţărilor europene, este stabilit un număr total de ore de lucru pe săptămână, pe
baza duratei programului de lucru în alte sectoare de activitate. Acesta este
între 35 şi 40 de ore în cele mai multe ţări, după cum se prevede în
contractele colective sau prin alte acorduri.
Un număr de 17 ţări sau regiuni prevăd şi timpul în care
cadrele didactice trebuie să fie disponibile în şcoală în fiecare săptămână. În
general, acesta nu depăşeşte 30 de ore, exceptând Portugalia, Suedia, Regatul
Unit (Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord), Islanda şi Norvegia. Numărul
total de ore de lucru şi timpul în care cadrele didactice trebuie să fie
disponibile în şcoală sunt foarte asemănătoare în mai multe ţări, la diferite
niveluri de învăţământ.
Note naționale
specifice
Belgia (comunitatea franceză): Timpul de lucru total anual
pentru toate serviciile desfăşurate de cadrele didactice din învăţământul
primar nu poate depăşi 962 de ore. Acesta include orele la clasă, sarcinile de
supraveghere, reuniunile şi consultaţiile cu colegii (care corespunde unui
număr de cel puţin 60 de ore de curs). Numai timpul de predare este reprezentat
aici.
Danemarca: Numărul de zile ale anului şcolar şi durata
vacanţelor nu sunt reglementate de către minister, ci sunt stabilite de fiecare
instituţie. Pot exista prin urmare variaţii în ceea ce priveşte numărul de ore
de predare.
Germania: Timpul total de 40 de ore reprezintă media pentru
toate landurile.
Letonia: Timpul în care toate cadrele didactice trebuie să
fie disponibile la şcoală include două ore plătite pe săptămână, când trebuie
să asigure sprijin educaţional elevilor.
Malta: La nivelurile ISCED 1, 2 şi 3[2], numărul de ore se
referă la zile întregi. Pentru cadrele didactice de la Junior College, numărul
de ore de disponibilitate la şcoală la nivel ISCED 3 este 40, iar numărul de
ore de predare este 19.
Olanda: Sunt menţionate doar numărul de zile de predare în
fiecare an (200) şi numărul total de ore din fiecare an (1659).
Polonia: În afară de norma de predare şi timpul total de
lucru, cadrele didactice sunt obligate, conform legislaţiei, să fie disponibile
la şcoală timp de 2 ore suplimentare la nivel de învăţământ primar şi secundar
inferior şi 1 oră suplimentară în şcolile de învăţământ secundar superior.
Portugalia: Componenta de predare în activitatea cadrelor
didactice din primul ciclu constă în 25 de ore pe săptămână; în cel de-al
doilea şi al treilea ciclu de ”ensino básico” (educație de bază), aceasta este de 22 de ore; iar în învăţământul
secundar superior, 20 de ore pe săptămână, cu condiţia ca întreaga activitate
de predare să se desfăşoare la acest nivel de educaţie. Islanda: Contractul
obligatoriu al sindicatelor cadrelor didactice prevede volumul de muncă
săptămânal al cadrelor didactice pe baza a 37 de săptămâni de predare pe an.
Timpul de predare alocat oficial unei anumite discipline nu
reflectă întotdeauna o imagine exactă a timpului real petrecut de elevi la
disciplinele respective. În multe cazuri, şcolile au dreptul de a aloca timp
suplimentar disciplinelor sau pot avea autonomie totală în ceea ce priveşte
distribuţia în ansamblu a timpului de predare. Totuşi, în învăţământul primar,
disciplinele obligatorii prevăzute în programele şcolare oficiale sunt aproape
aceleaşi în toate ţările, un fapt care facilitează comparaţia între ţări. Acolo unde există recomandări cu privire la
timpul dedicat fiecărei discipline, este posibil să se compare proporţiile
relative ale fiecăreia în ansamblul curriculumului. Limba de predare este, în
mod clar, cea mai importantă disciplină în ceea ce priveşte timpul alocat, care
este în general între un sfert şi o treime din timpul total recomandat.
Singura excepţie este Luxemburgul, unde situaţia este mai
neobişnuită, în sensul că germana şi franceza, ambele limbi oficiale, sunt
tratate ca limbi străine în curriculum şi se predau de la începutul
învăţământului primar. Acest lucru explică procentul ridicat de timp alocat
limbilor străine (39%).
În cele mai multe ţări, matematica ocupă al doilea loc în
ceea ce priveşte timpul total recomandat de predare. Malta este singura ţară în
care se alocă mai mult timp de predare pentru disciplina obligatorie matematică
decât pentru limba de instruire (19% comparativ cu 15%). Malta are şi propriile
motive pentru a dedica mai mult timp predării limbilor străine – atât malteza,
cât şi engleza sunt limbi oficiale.
În învăţământul primar, timpul total de predare alocat
ştiinţelor naturii şi ştiinţelor sociale împreună variază în general între 9%
şi 15%. În Irlanda, Grecia, Portugalia, Slovenia şi Islanda, totuşi, procentul
acestor două discipline este de peste 17%, cea mai mare proporţie fiind
înregistrată în Grecia, unde acestea reprezintă 22%. Pe parcursul întregii perioade de învăţământ
primar, educaţia fizică şi artele beneficiază de asemenea de o atenţie
considerabilă, deoarece reprezintă împreună o medie de 20% din timpul total de
predare. În Ungaria, Slovenia şi Croaţia, numai educaţia fizică reprezintă în
jur de 15%, iar în Estonia şi Liechtenstein, artele reprezintă 18% şi respectiv
23% din timpul total de predare.
Deși studiul
limbilor străine devine obligatoriu în învăţământul primar, de la un anumit
nivel, în aproape toate ţările, timpul alocat acestora totalizează, în general,
mai puţin de 10% din timpul de predare. Excepţiile sunt comunitatea germanofonă
din Belgia, Luxemburg şi Malta, unde acestea sunt introduse din primul an de
învăţământ primar. În plus, în Austria, în cursul primilor doi ani, predarea
limbilor străine este asociată cu alte discipline (50 de minute pe săptămână),
ca parte a unei abordări integrate. În cursul învăţământului primar, un număr
tot mai mare de ţări le acordă şcolilor flexibilitatea de a stabili în
totalitate sau parţial timpul alocat anumitor discipline. Şcolile sunt pe
deplin autonome în această privinţă în Olanda şi Regatul Unit, în timp ce în
Belgia şi Italia, între 90% şi 75% din timpul de predare în învăţământul primar
este stabilit la nivel de şcoală. În Germania, Spania şi Polonia, proporţia
timpului flexibil se situează între o treime şi jumătate din orar. În Spania,
curriculumul obligatoriu adoptat la nivel central reprezintă între 55% şi 65%
din timpul total de predare, iar comunităţile autonome răspund de restul
orarului şi pot aloca timp suplimentar diferitelor discipline. În Polonia,
acest lucru se datorează faptului că disciplinele sunt predate într-o manieră integrată
în primii trei ani de învăţământ primar.
Volumul de lucru săptămânal (în ore) al cadrelor didactice
angajate cu normă întreagă în învățământul
preșcolar, primar și secundar (inferior și superior) (ISCED 0, 1,2 ŞI 3[3])
5. DURATA ANULUI ȘCOLAR ȘI
NUMĂRUL ORELOR DE CURS PENTRU ELEVI
Durata de instruire obligatorie se referă la numărul totalul
și la modul de alocare a orelor de
instruire pe care aproape fiecare școală
publică trebuie să le ofere și la care
aproape toți elevii din sectorul public
trebuie să participe. Cerințele formale
variază semnificativ între țări,
variind de la mai puțin de 650 de ore
în Finlanda, Ungaria, Letonia și
Polonia la aproximativ 900 de ore în Irlanda și
Italia.
În medie, timpul de instruire obligatorie crește odată cu nivelul de educație. Astfel, elevii din ciclul secundar
inferior și ciclul secundar superior
primesc cu aproximativ 112 și,
respective, 128 de ore de instruire obligatorie pe an mai mult decât elevii din
ciclul primar. În Republica Cehă, Finlanda, Germania și Spania, diferența
depășește
200 de ore.
Ca și în cazul
orelor de instruire obligatorie, durata anului școlar
variază în mod semnificativ între statele Uniunii Europene, dar există o
diferență mai mică între ciclurile de
învățământ primar și secundar. Elevii din Franța (primar și
secundar inferior), Grecia (secundar inferior), Islanda (primar și secundar inferior), Irlanda (secundar
inferior) și Letonia (primar) participă
la 170 de zile de instruire sau mai puțin
pe an. În schimb, elevii din ciclul primar și
gimnazial din Italia frecventează cel puțin
200 de zile de instruire pe an.
Diferența dintre numărul de zile de instruire se
datorează variațiilor dintre țări în ceea ce privește numărul și durata
vacanțelor școlare. De exemplu, durata vacanțelor
de vară în țările europene variază de
la 6 săptămâni, în unele landuri germane, Țările
de Jos și Regatul Unit, până la 13
săptămâni în Italia și Letonia. Vacanțele de vară sunt, de obicei, mai scurte în
acele țări în care elevii au vacanțe mai frecvente și mai lungi în cursul anului școlar.
Fiecare stat are
cerințe legale sau normative privind
numărul zilelor de școală și al orelor de instruire. Zilele și orele de curs sunt stabilite, în
majoritatea țărilor, la nivel central,
în timp ce școlile decid asupra
organizării acestora. Chiar și în țările în care deciziile privind timpul de
instruire sunt luate la nivel local sau școlar
există, în general, un cadru stabilit la nivel central. Doar în Anglia (Marea
Britanie) școlile decid timpul de
instruire complet autonom.
Cu cât nivelul de
educație este mai ridicat, cu atât
numărul de ore de instruire pe zi este mai mare.
Durata
zilei școlare poate avea un impact
asupra învățării elevilor, în special a
celor care întâmpină dificultăți. O zi
de școală prea lungă poate lăsa
elevilor care se confruntă în dificultăți
prea puțin timp pentru a aprofunda
materia predată, în timp ce același
volum de muncă distribuit în mai multe zile oferă o mai mare flexibilitate,
permițând organizarea unor sesiuni
individuale de sprijin. În majoritatea țărilor,
numărul de ore de instruire obligatorii pe zi crește
semnificativ odată cu nivelul de educație.
Organizarea învăţământului obligatoriu variază foarte mult
în Europa. Într-o serie de ţări, elevii parcurg în întregime, sau aproape în
întregime, învăţământul obligatoriu în cadrul unui sistem cu o singură
structură. În alte ţări există două niveluri succesive de învăţământ, primar şi
secundar, pentru care, în cea mai mare parte, există un trunchi curricular
comun la începutul învăţământului secundar, care asigură pentru toţi elevii
acelaşi program de bază. În funcţie de organizarea şi de structura sistemului
de educaţie, în unele ţări, rezultatele elevilor au influenţă asupra tranziţiei
lor de la învăţământul primar la cel secundar.
În ţările europene în care învăţământul obligatoriu formează
o structură unică, promovarea în învăţământul secundar inferior se face fără
tranziţie. Astfel, elevii promovează clasa dacă au îndeplinit cerinţele
specifice acelei clase.
În Bulgaria, deşi învăţământul obligatoriu este organizat
într-o singură structură, elevii trebuie să deţină un certificat de absolvire a
şcolii primare după patru ani de învăţământ primar pentru a se înscrie în clasa
a V-a.
Pentru a fi admişi în învăţământul secundar inferior în
Irlanda, Spania, Franţa, Italia, Malta, și
Portugalia, elevii trebuie să promoveze ultimul an al şcolii primare. În
Regatul Unit, admiterea la nivelul secundar de învăţământ se face atunci când
copiii ajung la vârsta corespunzătoare.
În cinci ţări – Germania, Luxemburg, Olanda, Austria şi
Liechtenstein – tranziţia în învăţământul secundar inferior depinde de decizia
consiliului clasei sau a consiliului şcolii.
În sfârşit, în alt grup de ţări în care învăţământul primar
şi învăţământul secundar sunt separate, decizia privind transferul elevilor la
următorul nivel depinde în general de deţinerea unui certificat de absolvire a
şcolii primare. Acest certificat se acordă pe baza activităţii din cursul
anului şcolar, în Belgia, Grecia, Cipru, Lituania şi Polonia
Note naţionale specifice
Belgia (comunitatea franceză): Certificatul de absolvire a
şcolii primare se acordă pe baza unui examen extern standardizat (Certificat
d’études de base – CEB) la sfârşitul acestui nivel de învăţământ. Totuşi,
şcolile pot decide să acorde elevilor acest certificat pe baza rezultatelor lor
generale, chiar dacă aceştia nu iau examenul.
Belgia (comunitatea flamandă): Elevii care nu au obţinut
certificatul de absolvire a şcolii primare la sfârşitul celui de-al şaselea an
de învăţământ primar şi/sau cei care au cel puţin 12 ani pot fi admişi în prima
etapă a învăţământului secundar inferior, când mai este încă posibil să obţină
acest certificat.
Spania: Elevii care nu au terminat încă şcoala primară până
la vârsta de 12 ani pot repeta clasa, cu excepţia cazului în care au mai
repetat un an în învăţământul primar, situaţie în care sunt promovaţi automat.
Polonia: La sfârşitul şcolii primare, elevii sunt obligaţi
să susţină un test extern care are mai mult o funcţie de diagnostic decât de
selecţie. Totuşi, susţinerea acestui test, indiferent de rezultatele obţinute,
este necesară pentru absolvirea şcolii primare şi admiterea într-o şcoală de
învăţământ secundar inferior.
Elevii primesc, de regulă, un certificat la sfârşitul învăţământului
secundar inferior general sau la terminarea învăţământului obligatoriu la zi.
În cele mai multe ţări europene, acesta corespunde tranziţiei la învăţământul
secundar superior. În nouă ţări sau
regiuni, certificatul în această etapă de învăţământ este acordat pe baza unor
examene finale interne şi, în alte 12 ţări, se ia în considerare o combinaţie
de examene interne şi externe. În Irlanda, certificatul se acordă numai pe baza
unui examen final extern. Spre deosebire de acestea, în alte 12 ţări, certificatul
este acordat numai pe baza notelor elevilor şi a activităţii lor din cursul
anului şcolar.
Atunci când se prevede susţinerea unui examen final, acesta
include cel puţin o parte scrisă. Uneori, conţinutul probelor – scrise şi/sau
orale – este corectat de către o echipă din afara şcolii, dar acestea sunt de
obicei administrate de către şcoală. Numai în Belgia, Grecia, Italia, Cipru,
Olanda, Islanda şi Liechtenstein, partea scrisă este pregătită în cadrul
şcolii, care deţine responsabilitatea totală legată de susţinerea
probelor. Atunci când certificatul se acordă
pe baza notelor şi a activităţii din cursul anului sau a rezultatelor la
examenul stabilit de şcoală, cadrele didactice sunt, în general, responsabile
de acordarea notei care apare pe certificat.
În câteva ţări, nota acordată de cadrele didactice este
ponderată printr-o notă externă (Germania, Franţa, Lituania şi Portugalia) sau
este acordată doar pe baza unor criterii stabilite de o autoritate externă
(Estonia, Spania, Letonia, Olanda, Austria şi Suedia).
În Irlanda și Malta,
nota finală este acordată doar de examinatori din afara şcolii.
În Regatul Unit (Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord),
nota finală este acordată de asemenea de examinatori din afara şcolii. Deşi
poate avea o contribuţie şi evaluarea internă, organizaţia externă care acordă
notele rămâne responsabilă de controlul şi moderarea oricărei evaluări interne
şi de media generală finală acordată.
Belgia (comunitatea franceză): Un certificat este acordat la
finalizarea celei de-a doua etape a învăţământului secundar, care se încheie la
un an după terminarea învăţământului obligatoriu la zi.
Belgia (comunitatea flamandă): Şcolile au un mare grad de
autonomie în ceea ce priveşte evaluarea elevilor. Acestea pot decide dacă să
organizeze sau nu examene şi, în caz că da, dacă acestea vor fi scrise sau orale.
Legislaţia prevede doar că elevii trebuie să îndeplinească obiectivele finale.
Ţine de şcoală, sau de consiliul clasei, să evalueze dacă elevii au reuşit sau
nu acest lucru.
Estonia: Examenele orale se aplică la probele de limbă şi
pentru componenta practică a unor discipline, cum ar fi ştiinţele naturii,
artele etc.
Irlanda: Unele elemente ale activităţii de la ore (lucrările
la proiecte efectuate de-a lungul anului şcolar) sunt luate în considerare în
cadrul notei finale pe care elevii o primesc la examenul extern. Notele pentru
această activitate, în aproape toate cazurile, sunt acordate de examinatori
externi pentru lucrările efectuate în şcoală. Letonia: Într-un număr mic de
programe educaţionale, o parte a examenului la limba oficială a statului (letonă)
este orală şi este stabilită de către Centrul Naţional pentru Educaţie.
Malta: Există două examene diferite: unul se susţine la
sfârşitul clasei a V-a (anul final al şcolii de învăţământ secundar), care este
administrat la nivel central de Unitatea pentru Evaluare Educaţională a
Directoratelor pentru Educaţie, şi examenul pentru certificatul de învăţământ
secundar (SEC), care este administrat de către Comisia MATSEC a Universităţii
din Malta.
Slovenia: La sfârşitul învăţământului obligatoriu, elevii susţin
examene naţionale (externe) la limba maternă, matematică şi o disciplină
stabilită de către minister. Examenele sunt stabilite de către Centrul Naţional
de Examinare. Rezultatele nu influenţează notele elevilor; acestea oferă doar
informaţii suplimentare despre cunoştinţele lor şi sunt menţionate în
certificat. Regatul Unit (ENG/WLS/NIR): Examenele orale se aplică numai
anumitor discipline, precum limbile moderne. Calificările externe se obţin pe
discipline distincte. Acestea sunt certificate de către organisme independente,
a căror activitate este reglementată de către guvern. Schemele de evaluare
variază, dar includ întotdeauna evaluarea externă. Unele includ şi o evaluare
internă cu moderare exterioară.
În toate ţările se acordă certificate elevilor care
finalizează învăţământul secundar superior general şi îndeplinesc cerinţele
stabilite. Certificatele de învăţământ secundar superior constituie în mod
normal cerinţa minimă pentru admiterea în învăţământul superior.
În şase ţări – Spania, Ungaria, Polonia, Slovacia, Suedia şi
Turcia – certificatul este acordat pe baza evaluării continue din cursul anului
sau anilor finali de învăţământ secundar general.
În Ungaria, Polonia şi Slovacia se pot acorda două
certificate la sfârşitul învăţământului secundar superior general: unul pe baza
notelor primite pentru activitatea din cursul anului şcolar final; iar al
doilea este acordat pe baza unui examen final. Astfel, în majoritatea ţărilor
europene, certificarea implică o anumită formă de examinare finală. În cele mai
multe cazuri, aceasta se bazează pe o combinaţie între evaluarea internă şi
examenul extern. Totuşi, în Belgia, Finlanda, Islanda şi Liechtenstein,
certificatul este acordat numai pe baza unui examen final intern, în timp ce în
Irlanda, Franţa, Malta, Slovenia şi Croaţia, acesta se bazează exclusiv pe un
examen final extern.
În majoritatea ţărilor, examenul final are două părţi, scris
şi oral.
În Bulgaria, Grecia, Cipru, Lituania, Portugalia, Finlanda
şi Croaţia se susţin numai examene scrise. La acest nivel de învăţământ,
conţinutul examenului scris este deseori compilat de către un organism din
afara şcolii sau poate fi administrat de către instituţie şi verificat extern,
cum este cazul în Austria şi Liechtenstein.
În cele mai multe ţări în care examenul final are două părţi
(scris şi oral), acestea sunt organizate în aceeaşi manieră, fie în cadrul
şcolii sau de către un organism extern.
În Olanda, examenul final constă în două probe: o probă
internă (schoolexamen), care este orală şi/sau scrisă şi este stabilită şi
notată de către cadrele didactice, şi o probă externă (centraal examen), care
este scrisă, stabilită de către un organism extern şi notată de către cadrele didactice
în conformitate cu standardele stabilite de organismul extern. În majoritatea
ţărilor, nota finală este acordată de către cadrele didactice din cadrul
şcolii, care decid ce note trebuie să primească elevii. Cadrele didactice decid
dacă să acorde certificatul din propria iniţiativă sau pe baza unor criterii
definite extern, sau prin ponderarea notelor elevilor prin referire la o notă
externă.
În câteva ţări, nota finală este acordată de un organism de
examinare sau de persoane din afara şcolii. Acest lucru este valabil în
Irlanda, Franţa, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovenia, Regatul Unit (Scoţia) şi
Croaţia.
În Regatul Unit (Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord),
nota finală este acordată de examinatori din afara şcolii. Deşi poate avea o
contribuţie şi evaluarea internă, organizaţia externă care acordă notele rămâne
responsabilă de controlul şi moderarea oricărei evaluări interne şi de media
generală finală acordată.
Note naţionale specifice
Belgia ((comunitatea franceză): Şcolile au un mare grad de autonomie în ceea
ce priveşte evaluarea elevilor. Acestea pot decide dacă să organizeze sau nu
examene şi, în caz că da, dacă acestea vor fi scrise sau orale. Legislaţia
prevede doar că elevii trebuie să îndeplinească obiectivele finale; ţine de şcoală,
sau de consiliul clasei, să evalueze dacă elevii au reuşit sau nu acest lucru.
Estonia: Examenele orale se aplică la probele de limbă şi
pentru componenta practică a unor discipline, cum ar fi ştiinţele naturii,
artele etc.
Irlanda: Unele elemente ale activităţii de la ore (lucrările
la proiecte efectuate de-a lungul anului şcolar) sunt luate în considerare în
cadrul notei finale pe care elevii o primesc la examenul extern. Notele pentru
această activitate, în aproape toate cazurile, sunt acordate de examinatori
externi pentru lucrările efectuate în şcoală.
Grecia: Conform unei reglementări trimise la Parlament,
elevii din clasa a III-a a şcolilor de învăţământ secundar superior general la
zi au avut opţiunea de a dobândi un certificat de absolvire a şcolii de
învăţământ secundar fără să susţină examenele naţionale din anul şcolar
2010/2011. Elevii au fost examinaţi la nivel de şcoală la toate disciplinele
clasei a III-a de învăţământ secundar superior general, după o programă
definită de asociaţia didactică relevantă.
Letonia: O parte a examenului la limbi străine în
învăţământul secundar superior este orală şi este stabilită de către Centrul
Naţional pentru Educaţie
Malta: Există examene orale la probele de limbă şi pentru
componenta practică a unor discipline, cum ar fi ştiinţele naturii, artele etc.
Regatul Unit al Marii Britanii: În afară de examenele
scrise, pot exista şi evaluări practice. Examenele orale se aplică numai
anumitor discipline, precum limbile moderne. Calificările externe se obţin pe
discipline distincte. Acestea sunt certificate de către organisme independente,
a căror activitate este reglementată de către guvern. Schemele de evaluare
variază, dar includ întotdeauna evaluarea externă. Unele includ şi o evaluare
internă cu moderare exterioară. Examenele GCSEs (la vârsta de 16 ani)
încorporează evaluarea internă controlată la cele mai multe discipline; aceasta
reprezintă evaluarea desfăşurată în condiţii de supraveghere şi fie este
stabilită extern şi notată intern, fie este stabilită intern şi notată extern.
Pentru examenele A levels (la vârsta de 18 ani) evaluarea este externă la cele
mai multe discipline, dar poate încorpora şi o formă de evaluare internă cu
moderare exterioară.
9. UTILIZAREA TESTELOR NAŢIONALE PENTRU EVALUAREA ELEVILOR ŞI MONITORIZAREA
ŞCOLILOR ŞI SISTEMELOR DE ÎNVĂŢĂMÂNT
Testarea naţională a elevilor, administrarea la nivel
naţional de teste standardizate şi examene stabilite la nivel central
(Eurydice, 2009), este o formă de evaluare a elevilor utilizată pe scară largă
în Europa. Se pot distinge în mare trei tipuri de teste naţionale.
Există teste naţionale care rezumă realizările elevilor la
sfârşitul unei etape educaţionale şi pot avea un impact semnificativ asupra
parcursului lor şcolar. Aceste teste sunt de regulă obligatorii pentru toţi
elevii.
În aproximativ două treimi dintre ţări, luarea deciziei cu
privire la parcursul şcolar al elevilor reprezintă scopul principal pentru cel
puţin un test naţional.
Al doilea tip de teste naţionale are ca obiectiv principal
monitorizarea şi evaluarea şcolilor sau a sistemului de educaţie în ansamblu.
În general, testele pentru monitorizarea şcolilor sunt
deseori obligatorii pentru toţi elevii, iar cele care se concentrează pe sistem
sunt opţionale sau aplicate pe eşantioane reprezentative. Peste jumătate dintre
ţările europene organizează astfel de teste. Scopul principal al celui de-al
treilea tip de teste naţionale este de a sprijini procesul de învăţare prin
identificarea nevoilor specifice de învăţare ale elevilor şi pot fi obligatorii
sau opţionale.
Un număr de 12 ţări sau regiuni organizează acest tip de
teste naţionale. Unele ţări organizează predominant un tip de teste naţionale.
De exemplu, în Republica Cehă, Germania, Olanda, Slovacia, Regatul Unit (Ţara
Galilor) şi Turcia, toate testele naţionale au drept scop principal să
servească la luarea deciziei cu privire la parcursul şcolar al elevilor. În
general, acest tip de teste se susţin în etape mai târzii ale şcolarizării, de
exemplu, la sfârşitul învăţământului primar, în cursul sau la sfârşitul
învăţământului secundar inferior şi la sfârşitul învăţământului secundar
superior. Testele naţionale pentru monitorizarea şcolilor şi/sau a sistemului
de educaţie reprezintă singurele tipuri de teste organizate în Belgia
(comunitatea flamandă), Spania, Luxemburg şi Islanda. În Belgia (comunitatea
franceză), Danemarca, Malta, Regatul Unit (Anglia) şi Liechtenstein, cele mai
multe teste naţionale servesc identificării nevoilor individuale de învăţare.
Ultimele două tipuri de teste sunt organizate chiar de la începutul
şcolarizării şi, cele mai multe, numai în învăţământul obligatoriu. Numărul de
clase la care se organizează teste naţionale variază considerabil de la o ţară
la alta. De exemplu, Danemarca, Malta, Regatul Unit (Anglia) şi Norvegia au
elaborat teste naţionale pentru aproape fiecare clasă a învăţământului
obligatoriu. Spre deosebire de acestea, câteva ţări organizează teste la un
număr mult mai mic de clase. În Belgia (comunitatea flamandă), Spania, Cipru şi
Slovacia, testele naţionale sunt organizate doar la două clase; în Germania, se
aplică numai un test naţional. În
Irlanda, Franţa, Letonia, Lituania, Portugalia şi Norvegia, se pot desfăşura
două teste naţionale la aceeaşi clasă.
Note naţionale specifice
Bulgaria: Elevii din anul VIII al şcolilor specializate de
limbi străine susţin şi evaluările externe naţionale.
Portugalia: Testele naţionale pentru identificarea nevoilor
individuale de învăţare (Testes Intermédios) nu sunt obligatorii; şcolile au
autonomia de a decide dacă să le aplice.
Slovacia: Testul naţional mai are un obiectiv la fel de
important, acela de a monitoriza şcolile şi sistemul de educaţie.
Suedia: La nivel de învăţământ secundar, testele naţionale
obligatorii pentru luarea unei decizii cu privire la parcursul şcolar al
elevilor se susţin la disciplinele limba suedeză, limba engleză şi matematică
în anul şcolar X, XI sau XII, în funcţie de momentul când se încheie studiul
acestor discipline. Norvegia: La cele
mai multe clase, se desfăşoară teste naţionale separat, cu scopuri diferite
pentru materii diferite.
· Eurydice -Grade
Retention during Compulsory Education in Europe: Regulations and Statistics.
Brussels: ECAEA/Eurydice. Eurydice (2011b),
· Structure of
European Education Systems 2010/11: Schematic Diagrams, Brussels:
ECAEA/Eurydice. Eurydice (2009),
· Key Data on
Education in Europe 2009. Brussels: ECAEA/Eurydice. Eurydice (2009 ),
· National Testing of
Pupils in Europe: Objectives, Organisation and Use of Results, Brussels:
ECAEA/Eurydice. Eurydice (2009 ),
· Early Childhood
Education and Care in Europe: Tackling Social and Cultural Inequalities,
Brussels: ECAEA/Eurydice. Eurydice (2008),
· Levels of Autonomy
and Responsibilities of Teachers in Europe, Brussels: Eurydice. Eurydice (2007
),
· Key Data on Higher Education in Europe, Brussels:
Eurydice. Eurydice (2007),
· School Autonomy in
Europe: Policies and Measures, Brussels: Eurydice. Eurydice (2005),
· Key Data on
Education in Europe, 2005. Brussels: Eurydice. Eurydice (2004), Evaluation of
Schools providing Compulsory Education in Europe. Brussels: Eurydice. Eurydice
(2002),
· Key Data on Education in Europe 2002. Brussels: Eurydice.
· Hattie, J., 2009. Visible Learning: a Synthesis of Over
800 Meta-Analyses Relating to Achievement. London: Routledge.
· European
Commission, 2011. Commission Staff working Document. Progress Towards the
Common European Objectives in Education and Training. Indicators and Benchmarks
– 2010/2011. Brussels: European Commission.
· European
Commission, 2009. Commission Staff Working Document. Progress Towards the
Lisbon Objectives in Education and Training, Indicators and Benchmarks – 2009.
Brussels: European Commission.
· European
Commission, 2008. Communication from the Commission to the Council and the
European Parliament. Improving competences for the 21st Century: An Agenda for
European Cooperation on Schools. COM(2008) 425 final. Brussels: European
Commission.
· European Commission, 2007. Communication from the
Commission to the Council and the European Parliament. Improving the Quality of
Teacher Education. COM(2007) 392 final. Brussels: European Commission.
· OECD, 2010. PISA
2009 Results: Learning Trends: Changes in Student Performance since 2000
(Volume V). Paris: OECD Publishing
ISCED 2: Învăţământul secundar inferior Continuă programele
de bază ale nivelului primar, deşi predarea este în mod normal concentrată
într-o măsură mai mare pe discipline de studiu. De obicei, sfârşitul acestui
nivel coincide cu sfârşitul învăţământului obligatoriu.
ISCED 3: Învăţământul secundar superior Acest nivel începe
în general la sfârşitul învăţământului obligatoriu. Vârsta de admitere este în
mod normal de 15 sau 16 ani. Condiţia privind studiile anterioare (învăţământul
obligatoriu) şi alte cerinţe minime de admitere sunt de obicei necesare.
Instruirea este deseori concentrată pe discipline de studiu mai mult decât la
nivelul ISCED 2. Durata normală a nivelului ISCED 3 variază de la 2 la 5 ani.
ISCED 1: Învăţământul primar Acest nivel începe între 5 şi 7
ani, este obligatoriu în toate ţările şi are în general durata de 4-6 ani.
ISCED 2: Învăţământul secundar inferior Continuă programele
de bază ale nivelului primar, deşi predarea este în mod normal concentrată
într-o măsură mai mare pe discipline de studiu. De obicei, sfârşitul acestui
nivel coincide cu sfârşitul învăţământului obligatoriu.
ISCED 3: Învăţământul secundar superior Acest nivel începe
în general la sfârşitul învăţământului obligatoriu. Vârsta de admitere este în
mod normal de 15 sau 16 ani. Condiţia privind studiile anterioare (învăţământul
obligatoriu) şi alte cerinţe minime de admitere sunt de obicei necesare.
Instruirea este deseori concentrată pe discipline de studiu mai mult decât la
nivelul ISCED 2. Durata normală a nivelului ISCED 3 variază de la 2 la 5 ani.
Publicat de LIVIU MARIAN POP
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu