Joia de Paşti este prilej de meditaţie, urmează trei zile în
care creştinii se spovedesc, îşi recunosc păcatele, le cer iertare semenilor şi
lui Dumnezeu, postesc, se roagă, îşi mărturisesc greşelile faţă de sine şi faţă
de Fiinţă, îl imită pe Cristos mergînd în pelerinaj, călătoresc spre locuri
sacre ca act de penitenţă…
Cartea este un canon la care autorul se autosupune, iar
cititorul îl urmează, şi speră să devină model pentru cei din jur. Lazăr Nacu
din Baia Mare a publicat recent „El Camino Fraces”, o carte de călătorie, în
care povesteşte despre pelerinajul său de 21 de zile, timp în care a mers pe
jos, singur sau alături de alţi pelerini, 767 de km pe coasta de vest a
Spaniei, de la Zaragosa pînă la Santiago de Compostella.
Nu doar creştinii au astfel de tradiţii, ci şi musulmanii
merg la Mecca măcar o dată în viaţă. Iar budiştii, la copacul sub care s-a
iluminat Budha. Noi obişnuim să facem pelerinaje la mănăstirile din apropiere,
unde se află icoane sau morminte (moaşte) ale unor sfinţi. În orice situaţie,
pelerinajul, de preferat pe jos, presupune recunoaşterea păcatelor în public.
Lazăr Nacu nu face excepţie. În cartea sa (lansată recent la
biblioteca din Baia Mare), ne povesteşte cu amănunte, într-un stil personal,
sincer pînă la rană, despre motivele care l-au făcut să pornească în cea mai
fericită călătorie a vieţii sale. S-a pregătit ca un sportiv pentru o cursă de
maraton, şi-a mobilizat resursele sufleteşti şi fizice pentru a începe şi a
duce pînă la capăt acest marş de aproape 800 de km, în 21 de zile, oprindu-se
la amiază pentru prînz, iar seara poposind la ieftinele hanuri pentru pelerini
(sau la hoteluri).
Lazăr Nacu îşi publică jurnalul, descrie oamenii pe care i-a
cunoscut şi încearcă să ne convingă că a meritat să facă acest mare efort,
încheiat pentru cei nepregătiţi cu băşici în tălpi şi bătături cît prunele.
Esenţa este însă alta: oameni străini îşi povestesc suferinţele vieţii şi „se
vindecau cu fiecare destăinuire”. Pelerini din toată lumea reuşesc să se
înţeleagă, iar dacă nu se poate, fac semne şi pînă la urmă pricep. Durerea are
aceeaşi formă, ţi-a murit soţia, te afli în criză, ai păcătuit, conştiinţa nu
te lasă să dormi…
Lazăr Nacu trage concluzia „am devenit mai înţelept”. Cum se
poate aşa ceva? Să parcurgi pe jos 767 km, 33-48 km/zi, chiar dacă te doare
spatele şi pelerina nu te protejează prea bine de ploaie şi vînt, dormind în
camere de 20 de paturi, fereastra stă deschisă pentru a atenua mirosul de
transpiraţie „internaţională”, căci pe itinerarul cultural european Il Camino
merg spre Santiago de Compostella oameni de toate naţiile, în special
sud-coreeni, adesea cu meserii sedentare, care au nevoie de acel mister final.
După un efort uriaş, vine răsplata. Lazăr Nacu ne spune că
la catedrala din Santiago de Compostella, epuizat de efort, s-a aşezat pe
caldarîm şi, brusc, au început să-i curgă lacrimile, tot corpul său plîngea,
iar într-un tîrziu s-a liniştit, se simţea uşurat, era din nou cu sufletul
curat ca şi copilul fără nici o grijă. Grija, grija, grija cea lumească de la
noi s-o lepădăm, spune troparul.
Nu putem întoarce timpul înapoi, însă avem posibilitatea să
receptăm cultura şi civilizaţia, să le preluăm şi să le amplificăm. Putem să nu
cădem în barbarism, nici în supraevaluarea valorii, ci să ne înţelegem limitele
de a fi şi a dialoga cu ceilalţi oameni, căci noi sîntem „mobilierul” inefabil
al lumii.
Este o perioadă de renaştere a naturii, în care omul
înţelege că vanitatea nu dă roade, fiind mai important adevărul pe care ni-l
spune vocea interioară. Dacă nu ne ascultăm eul lăuntric, vom face erori şi ne
vom destabiliza existenţa. Trăim pe diferite niveluri de realitate, fiecare are
limita sa, dar chiar dacă nu putem întoarce timpul înapoi, mereu vom găsi o
cale de progres spiritual.
Autor: Nicolae GOJA
Sursa: Graiul
Maramureşului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu