Coexistența crimelor politice și a tragediilor celor mulți
Dacă în
urmă cu aproximativ două milenii, Marcus Tullius Cicero spunea „Historia
magistra vitae” (Istoria este învățătorul vieții), fapt care i-a îndreptățit pe
istoricii și gânditorii de mai târziu să susțină că „Un popor care nu-și
cunoaște trecutul e condamnat să-l repete” (Nicolae Iorga), eu zic că i se
potrivește și următoarea definiție: Istoria omenirii nu este altceva decât
neîntrerupta coexistență a crimelor politice comise de cei puțini și a
enormelor suferințe la care sunt condamnați cei mulți”.
Da, căci
așa cum afirm în textul Despre stat și
democrație, politica este o activitate atât de specifică bipedului fără
pene, „încât Aristotel definea omul prin sintagma zoon politikon”. Îndeosebi astăzi, în vremurile de maximă aparență,
libertinaj și derută din globalismul biruitor, când se face atâta vorbire despre
democrație, pentru ca ea – prin găunoșenia parlamentarismului paralitic și a
votului orb – să-și poată urma, cu demențială prostie și îndărătnicie, calea
pernicioasă spre demonocrație.
Desigur,
neuitând de justa și mereu actuala opinie a lui M. Eminescu: „Greșelile
politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni
nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru
zeci de ani înainte, viitorul ei”.
Adică
taman ce se întâmplă acuma la noi (în peste trei decenii de democrație
„originală”, România se situează la coada țărilor din Uniunea Europeană, cu
economia vraiște, o atotputernică pătură de înciocoiți, o datorie externă de
aproape 150 miliarde euro, un gol populațional de vreo șase milioane, o
sănătate extrem de precară, o educație de-a dreptul catastrofală) și cam peste
tot în lumea asta anapoda și tot mai imbecilă: în fiecare oră mor de foame circa 500 de pământeni (200 dintre
acești nefericiți sunt copii!) și tot
într-o oră pământenii (guverne și țări, de-a valma bogate și sărace)
cheltuie/risipesc cu înarmările peste 100 de miliarde dolari; se pălăvrăgește
la nesfârșit despre pace, dar – de la terminarea celui de-al doilea război
mondial și până în prezent (aproape 80 de ani) – n-a trecut nici măcar o
singură zi fără cel puțin un conflict militar pe micuța noastră planetă (tot
acuși-acuși lovituri de stat și războaie civile, cu ani în urmă războaiele
regionale din Coreea, Vietnam, Afganistan, fosta Iugoslavie sau Irak, de
aproape doi ani invadarea Ucrainei de către hoardele putinisto-muscălești, iar
de câteva zile încleștarea israeliano-palestiniană); tot mai multe organisme
internaționale (Organizația Națiunilor Unite – ONU, Organizația Mondială a
Sănătății – OMS, Curtea Penală Internațională – CPJ ș.a.m.d.) se dovedesc – cu
excepția celor financiare (Fondul Monetar Internațional – FMI, Banca Mondială
etc.) – atât de ridicole și ineficiente,
încât Rusia, urmașa de fapt și de drept a fostei Uniuni Sovietice, nu a
întâmpinat nici cea mai mică piedică din partea membrilor fondatori (mai ales
Statele Unite, Marea Britanie și Franța) cu preluarea, în luna aprilie 2023, a
președinției Consiliului de Securitate ONU, chit că pe 24 februarie 2022 ea
invadase Ucraina și, în mai bine de un an, se făcuse vinovată de agresiune
militară și nenumărate crime de război.
De
aceea, să ne rugăm bunului Dumnezeu ca războiul israeliano-palestinian, care –
la fel ca cel din Ucraina – se anunță de durată, să nu se extindă prin intrarea
în „hora morții” (inspirata sintagmă rebreniană) a altor state musulmane din
zonă, și astfel să se ajungă la o fatală conflagrație mondială!...
Din
mulțimea atrocităților de pe teritoriul devastat al Ucrainei, mai nou din Fâșia
Gaza și din teritoriile israeliene învecinate cu aceasta, orice om nepervertit
ideologico-religios în esența sa umană, vede și cu ușurință deduce că, în
absolut toate conflictele umane, nu marile bestii politice și militare au de
suferit (ăștia, îmboldiți de orgolii și interese, doar le pornesc și le
întrețin!), ci combatanții și populația civilă (copii, femei, bătrâni, bolnavi),
dimpreună cu infrastructura și instituțiile statului pe al cărui teritoriu se
duc luptele: locuințe, spitale, școli, centrale electrice, drumuri, poduri etc.
Căci
marii criminali politico-militari huzuresc departe de front (cică poartă povara
războiului și a cetățenilor pe care-i mint și îndoctrinează cu nerușinare, mai
puțin povara atâtor drame și crime săvârșite cu mâinile altora) și în caz de
pericol/bombardament au la îndemână costisitoare adăposturi subterane (și la
acest capitol Putin seamănă cu Hitler), iar atunci când înfrângerea se profilează
la orizont, tot netrebnicii ăștia au șansa ca, în anumite condiții favorabile
pentru ei și ciracii lor (firește, când nu li se impune capitularea
necondiționată), să încheie un fragil armistițiu sau acord de încetare a
focului.
Păi nu
spunea dihania de Stalin, cu cinismul
ce-l caracteriza, că „moartea unui om este tragedie, pe când moartea unui
milion de oameni este statistică”? Și el exact așa a procedat în perioada
epurărilor: a ordonat și autorizat întemnițarea și lichidarea mai multor
milioane de potențiali adversari sau pretinși contrarevoluționari!
Și iată
marele paradox al demonocraților moderni: lesne se obișnuiesc cu ideea unui
război și cu enormele pierderi umane și materiale provocate de acesta, bașca
milioanele de destine frânte, ba mulți dintre ei chiar iau apărarea agresorilor
(de pildă, cam câți români sunt de partea muscalilor?), dar se arată foarte
afectați sau – funcție de temperament – teribil de indignați de vreo faptă
barbară: tâlhărie, viol, omucidere. Ce să mai spunem de crimele cu premeditare,
îndeosebi cele în serie, precum (încă) neelucidatele crime ale monstrului
Gheorghe Dincă din Caracal, care – pornind de la câteva scrieri ale lui Edgar
Allan Poe (Crimele din Rue Morgue, Secretul Mariei Rôget, Scrisoarea furată) – au generat literatura polițistă, astfel înfățișată
de mine în articolul Fantasticul și
obsesia irealului din 12 septembrie 2012: „Literatura polițistă, o literatură mult gustată de cam toate
categoriile de cititori, care, după modelul celebrului detectiv C.Auguste Dupin
al lui Poe, a ajuns ca prin prodigioasele opere ale lui Arthur Conan Doyle,
Agatha Christie și Georges Simenon să facă nemuritoare deducțiile unor
personaje proverbiale, precum Sherlock Holmes, Poirot și Maigret”.
N.B:
În citatul de mai sus, Mihai Eminescu nu-i interesat de erorile politicienilor,
care sunt de natură logică, ci de greșelile lor, care sunt de natură morală,
deci mult mai grave pentru țară și nație. Iar sodomismul agresiv și ateismul
dizolvant al globalismului, conferă citatului o redutabilă actualitate, pe care
oamenii vrednici și cu frică de Dumnezeu nu au dorit-o...
La
final, iată două idei extrase din cartea mea Istoria – perpetuă pendulare între tragic și măreț, Editura Echim,
2005 (După unii războiul este o artă: arta de-a ucide și schilodi, arta de-a
lovi pe cei mulți și nevinovați în dreptul lor la existență!”; „Meritul unor
tirani, satrapi, dictatori malefici și benefici consistă în abilitatea cu care
au știut să se muleze pe cerințele vremii”), precum și chipurile a doi
superahtiați după glorie deșartă și putere personală prin milioane de jertfe
umane (războaie și/sau epurări):
1)Nabulione
Buonaparte (nume sub care apare într-un registru bisericesc corsican), ne
înștiințează ilustrul Jacob Burckhardt în textul Napoleon I, după cele mai noi izvoare „nu se jena nicicât să ordone
măsluirea comunicatelor oficiale, astfel încât – din proverbiala sa lipsă de
respect pentru adevăr – să rezulte două lucruri: pe de o parte, admirația
tuturor celor care le citeau față de atotștiința lui (în realitate, el poseda
cunoștințe de matematică la nivelul unui ofițer de artilerie, cu istoria nu
stătea mai bine, era un călăreț submediocru și, nu în ultimul rând, n-avea
caracter: era invidios, iubea bârfele și minciunile, adora lingușeala și
întreținea, cu o perversă voluptate, suspiciunile dintre apropiați și curteni),
pe de altă parte, din hiperbolizarea celor mai mărunte fapte de arme ale unora
dintre mareșali (pe André Masséna îl invidia și-l ura), să contribuie la
ridicarea tonusului militar al armatelor tot mai greu de stăpânit, implicit la
crearea efectelor scontate în țară și străinătate”;
2)Întrucât
o cumnată a lui I.V. Stalin (soră cu Nadejda, a doua soție a ipochimenului)
„și-a permis să vorbească cu o oarecare lejeritate ireverențioasă” despre
istoria „adevărată” privind revoluția, războiul civil și al doilea război
mondial, istorie la a cărei elaborare/măsluire lucrase – împreună cu un grup de
„istorici” – însuși țarul roșu, așa încât „toate meritele izbânzilor se
îndreptau spre el ca spre un deux ex
machina”, acesta n-a ezitat s-o înlăgăreze ani de zile, nesinchisindu-se de
faptul că „femeia pur și simplu îl diviniza pe cel ce, în mintea ei și a altor
mulți ruși, întruchipa măreția Rusiei și a noilor idealuri umane”.
Tocmai
de aceea fac următoarea afirmație tranșantă la începutul articolului O faimă construită din condei, va fi stimată
numai de mișei (15 oct. 2016): „Cred că niciun om cu scaun la cap nu se mai
îndoiește de faptul că istoria a fost scrisă și va continua să fie scrisă
(astăzi în varianta corporatocratică) după vrerea învingătorilor și la comanda
atotputernicilor zilei”...
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
20 oct. 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu