Trei poezii de Benedict Corlaciu

 

Bălțile 

Străpungerile trupului prea ne-au durut, prea mult privirile ne-au sfâșiat.

Frigurile bălților în noi au crescut ca o trestie, ca un păcat.

 Neputincioși, am privit rotirile atâtor ochi împrejurul frunții, am răsădit în nămol scrâșnirile și-

am coborât până la noi munții.

 Toate căderile apelor, toate, ca după noaptea fluxului frânt, ne-au zdrentuit câte-o stea în coate, ne-au încercănat cu praf și pământ.

 Fiecărui gând i-am alungat ceasul,

fiecărei ore gâtul i-am rupt.

Peste-o zi ori, poate, două, ne vom schimba pasul,

frigurile bălților prea ne-au supt.

 

 Demența

În mahalaua mea, o fată nebună,

ca o răbufnire molatecă,

în fiecare noapte trăgea cu praștia-n lună,

când orele două cerșea, lunatecă.

 Fiecare piatră era un gând în care ochii își storceau lumina; cățărată pe colțuri de cer, plângând, chemări bolborosea.

 Picioarele-i dansau în semilună

sub adormirile trupului din somn plecat -

deasupra mahalalei, fata nebună

își presară trupul înnegurat.

 Câte gropițe îi numărau sânii, toate cu friguri i se umpleau.

Fata aceea asmuțea câinii și-mpreună ca o haită lătrau.

 

 Prezicere

Atât de-nfrigurata pleoapelor pojghiță

tremură în somnul albastru - cafeniu.

E târziu, fetiță,

e târziu -

și steaua mea și îngerul se joacă de-a pustiu.

 Oare luna asta-i beată criță, de-i e mersul ca un orolog stricat?

De-atât coniac băut, s-o fi uscat și fundul sticlelor zvârlite pe podea.

 E târziul ca un pas, pe care nimenea nu-l mai vâră-n născătoare sau în altceva.

Ceru-i ca butoiul fără fund, coniacul ăsta-i negru și rotund sau ca steaua-n formă de omletă.

 Ochiul doamnei i. s-a schimbat - monetă, pirueta nopții sângeră-n călcâi.

Unde-i omul care va țâșni întâi ca un guturai erotic peste pat sau împins sub masă, ca și câinele bătut la coadă și pupat în bot?

x, y, z -

ecuație proastă ca o femeie; virgină, iapă aeriană sau ied; aceeași beție pe calea lactee.

 Bobi de râie adunați ciorchine, poetul îi stoarce de zeamă - vin; noapte cu flori, o inima și - cine știe câte frunze, aghiazmă și cât pelin.

 Zămislire perpendiculară, ca "luna aceea de la

Trebizonda" -erotica lună a lui

Geo Dumitrescu, omul cu dinții și palmele de ceară, cel mai ofticos dintre prietenii mei.

Notă. Benedict Corlaciu (n. 6 martie 1924, Galați – d. 15 iunie 1981, Paris, Franța) a fost un poet, prozator și traducător român. A absolvit Literele și Filosofia la București (1947). A fost redactor la revista Flacăra, membru al grupării de pe lângă revista Albatros, alături de Geo Dumitrescu și Dinu Pillat. În 1975 s-a stabilit în Franța. A scris o poezie anticalofilă, cu tentă anarhistă. Proza de inspirație autobiografică se remarcă prin poza damnării și exprimarea revoltei sociale: Moartea lângă cer, 1946; Candidatul, 1950; Pâinea păcii, 1951; Cazul doctor Udrea, 1959; Baritina, 1965; Strigoaica și casa nebună, 1973; Tout espoir sera puni; d'un écrivain roumain à Paris (Orice speranță va fi pedepsită; de un scriitor român la Paris), 1984. În 1976 face greva foamei pe Esplanada Trocadéro din Paris pentru a-și aduce soția și copilul din România, cărora autoritățile române nu le permitea emigrarea. În cele din urmă, familiei i-a fost aprobată plecarea în Franța.

La iniţiativa primarului comunei Groșii Țibleșului, dl. Nicolaie Burzo, Școala gimnazială din comună poartă numele scriitorului Ben Corlaciu. 

                                                                                               Gelu DRAGOȘ, UZPR