România în faliment intelectual și povestea orientală

În prima parte a articolului vă supunem atenției un text publicat cu patru ani în urmă sub semnătura prof. Radu Iliescu. Pentru a face o comparație, oricine poate constata că era de neconceput o astfel de situație până în anii ’80, când școala era școală. Astăzi starea „României educate” a atins cote catastrofale, fapt care îndreptățește afirmația: „vrei să distrugi un popor, distruge-i educația”. Din păcate, starea s-a agravat dramatic și în curând vom fi obligați să recunoaștem că „România educată” a lui Iohannis este în fapt o Românie cu educația decapitată. În a doua parte, deloc întâmplător, un text recent al aceluiași autor… cu tâlc și cu altă adresă: vă rugăm: „Luați aminte!” (Redacția ART-EMIS).

Proştii cred că au învins totul, inclusiv viaţa

Discut zilele trecute cu un prieten profesor de matematică. Îmi spune că în facultăţi, la seminariile matematicilor superioare din 9-10 studenţi abia găseşti unul capabil să citească (nu să rezolve) exerciţiul. Adică, dau un exemplu, abia o zecime pot spune, puşi în faţa literei „Σ” că este o sumă, ori în faţa semnului „∫” că este o integrală. Restul, masa critică, oastea de strânsură nu are contact cu problema nici măcar la nivel introductiv.

Am citit recent cartea profesorului Mihai Maci, universitar la Facultatea de Filosofie din Oradea, care constată şi el că studenţii nu au capacitatea de a relaţiona cu marile texte, preferând piureul de banane premestecat din cărţile scrise de vulgarizatori în ale filosofiei, sintezele de pe net şi alte asemenea suprasimplificări. La facultăţile de teologie ortodoxă s-a scos, pentru admiterea la doctorat, examenul eliminatoriu de greacă veche. Cu alte cuvinte, crema teologilor ortodocşi nu mai conţine oameni capabili să se adreseze textului sacru în limba liturgică a creştinismului răsăritean.  De latină şi ebraică nu mai are rost să vorbim.

La Facultatea de Litere din Cluj-Napoca există cursuri de „rattrappage” (aducere la zi a cunoştinţelor lingvistice fundamentale). Tradiţional, facultăţile de limbi străine nu se preocupau decât cu totul periferic de nivelul lingvistic al studenţilor, aceasta fiind treaba liceului. Rostul unui examen de admitere cu mulţi candidaţi era acela de a-i selecta pe cei mai sârguincioşi dintre ei, pe cei cu vocaţie manifestă pentru limbi străine, capabili să facă faţă unui parcurs ulterior în ştiinţele limbajului şi ale literaturii. Însă mai nou vin studenţi care nu mai au baza lingvistică, cu goluri imense în pregătire pe care nu pot să le acopere fără asistenţa unui profesor.

Toate aceste patru exemple disparate, care sunt doar câteva cazuri dintr-un noian, au în comun o singură realitate: în acest moment falimentul calităţii a avut loc la scară largă, şi acesta nu trebuie să fie un secret pentru nimeni. Numai că, iar de aici începe problema (mult mai mare decât recrudescenţa prostiei în sine), nicio facultate n-a închis din motiv de studenţi impostori. Avem cursanţi la matematici superioare care n-au făcut analiză matematică în liceu. Avem absolvenţi de filosofie care n-au deschis traducerea niciunui text fundamental, nicidecum versiunea originală a unui Platon sau a unui Kant. Avem teologi care nu posedă subtilităţile lexicale, deci ideatice, ale textului sacru. Avem absolvenţi de limbi străine cu cutremurătoare erori de exprimare scrisă sau orală.

Prostia ne-a cucerit şi ne-a paralizat orice reacţie

Dar facultăţile lor, fără excepţie, şi-au crescut numărul de studenţi, trădând ideea de intelectual şi de universitar. Prostia există, a venit peste noi, ne-a cucerit şi ne-a paralizat orice reacţie. Suntem învinşi, suntem sub ocupaţia cea mai odioasă care a existat vreodată, dar coabităm, nu ne retragem în munţi, nu există nicio mişcare de rezistenţă. Dacă am fi un butic de cartier şi am da faliment, am închide şi am merge acasă. Falimentul intelectual nu ne obligă la niciun gest de onoare, nu mergem să cultivăm ceapă şi să ne scriem tratatele la lumânare din atâta lucru. În mod odios, ne adaptăm, dar nu pentru că am fi potriviţi, cum zicea Darwin, ci pentru că

preferăm să ne plecăm în loc să plecăm.

Dacă am mai ţine la inteligenţă, ar trebui să închidem jumătate din sistem

Pe de altă parte, bâlciul este mult mai mare decât îl pot ilustra universităţile. Prostia a atins masa critică, prostul e norma. Pentru el totul s-a simplificat atât de mult încât deşteptul nu mai poate fi sesizat, nu-l mai poţi pune în valoare, e sacrificat la nivel de sistem. Sunt atât de mulţi idioţii încât, dacă am mai ţine la inteligenţă, la sârguinţă şi la lucrul bine făcut, ar trebui să închidem jumătate din sistem: primării, parlamente, guverne, instituţii publice şi private.

Ar trebui să afişăm pe biroul primului-ministru: „Închis pe motiv de prostie, revenim când găsim pe cineva care să fie vrednic”.

Ar trebui să trimitem acasă demnitari, funcţionari, profesori, medici, poliţişti şi preoţi. Pentru singurul delict îndreptat împotriva universului pe care nicio lege lumească nu l-a pedepsit vreodată: prostia.

Ne-am imaginat până acum că viaţa sancţionează prostiile, şi probabil că în sistemele vii lucrul acesta s-a petrecut fără greş, acum însă cred că e cazul să luăm notă de noua realitate, proştii cred că au învins totul, inclusiv viaţa. Aşteptaţi-vă la o multiplicare exponenţială a numărului de „accidente”[1].

Lumea în „povești”- sămânța îndoielii

Se spune că un sultan adora să facă rămășaguri. Într-o zi, în curtea lui se afla o grămadă mare de pietre.

– Pun rămășag cu oricine vrea să mute pietrele în livadă. Dacă cineva se prinde că le duce în brațe până la apusul soarelui, îi dau zece saci de aur.

Pietre multe și mari, oamenii se codeau. De pierdut, știau bine, își pierd capul dacă nu duc pietrele. Imposibil, nimeni nu voia, iar sultanul rânjea satisfăcut.

– Le duc eu”, a zis un grădinar pe care nu-l știa nimeni, dar cu o singura condiție, dacă mă oprești îmi dai un sac cu aur.

De ce să-l oprească, s-a gândit sultanul, și a acceptat. A început grădinarul să le ducă, ușor-ușor. Sultanul se uita la pietre, la soare, la grădinar, și era convins că va câștiga. Dar grădinarul zâmbea. Piatra după piatra, timpul trecea, grădinarul zâmbea. Sultanul a început să calculeze și după câteva încercări a ajuns la concluzia că a doua zi călăul va avea activitate. Bine, dar de ce zâmbește grădinarul, e prost cumva?

– Mâine ai să mori, i-a spus sultanul.

– Nu, mâine voi fi un om bogat.

– Ce fel de bogat? Efortul este peste puterea unui singur om.

– Mâine pe vremea asta voi fi bogat, pentru că ți-a scăpat un amănunt important.

Ce amănunt, se întreba sultanul. Cel mai important. Apoi se adânci în calcule. Iar grădinarul zâmbea, cu pietrele în brațe. Orice s-ar spune, zece saci de aur nu e ceva să pierzi, chiar când ești sultanul drept-credincioșilor. E enorm, s-a hazardat cu zâmbărețul ăsta. Ce amănunt a omis?

– Gata, oprește-te! Ce am greșit?

– Îmi dai sacul de aur, întrebă grădinarul zâmbind.

– E al tau.

– Ți-a scăpat din vedere că pentru mine un singur sac de aur, unul singur, nu zece, este o bogăție la care nu puteam ajunge în douăzeci de vieți. In rest, tot ce trebuia a fost să fac sa încolțească mintea ta sămânța îndoielii. Nu a fost greu.

E o poveste orientală subtilă, aproape insesizabila pentru mințile noastre corupte de gândirea de tip industrial. Să zicem că undeva in Orient o țară ocupată de o armată puternică reacționează din timp în timp aparent haotic. Orientalii nu au nicio șansă într-o confruntare care sa antreneze forță brută, dar pot fi, și sunt sâcâitori, imprevizibili și iraționali. De o sută de ori cizma ocupantului le storcește capul, de o sută ori și o dată se ridică în picioare.

Oboseala. Îndoiala. Apăsarea sisifică. Ocupantul se fisurează. Recunoașteți că ați pierdut ! Ceva pocnește in tâmplă, sângele, poate chiar tâmpla. Ba, animalelor, ați pierdut, gata ! Sânge, gust de sânge de ocupant umanizat de înjurături și sânge. Ați pierdut, să ne oprim, nu mai are rost, nu putem să ne luptăm la nesfârșit, am obosit sa va învingem. Ați pierdut, să ne oprim, vă rugăm, după ce pierdeți războiul așa este normal, să vă opriți, nu? Vă rugăm mult, noi suntem rasa superioară, noi suntem lumea civilizată, cât să vă rugăm să înțelegeți că ați pierdut? Fie-vă milă de răbdarea noastră, suntem și noi oameni. Am investit bani în bombe, am muncit că să facem ocupația țării voastre. Acuma vreți să ne punem și în genunchi ca să recunoașteți că v-am învins?

Un bilet de avion dus, va rog! Orientalii ăștia imbecili sunt incapabili să se oprească din pierdut atunci când noi câștigăm. Iraq, Siria, Afghanistan, Palestina.

Orientul câștiga chiar și atunci când pierde…

 

Autor: Prof. Radu Iliescu

Sursa: art-emis.ro