Laurențiu Ulici, o creangă din stejarul falnic

                                              de Gheorghe Pârja

Era într-o zi de joi a lunii noiembrie din anul 2000. În urmă cu 24 de ani. Eram la biroul din redacția ziarului. Alături, credinciosul meu radio, fixat pe România Actualități. La ora 13, buletinul informativ s-a deschis cu o știre care mi-a marcat definitiv destinul. A rupt o creangă noduroasă din stejarul care crescuse falnic în Maramureș. Crainica, cu vocea adecvată, a spus țării: “Criticul literar Laurențiu Ulici, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, senator în Parlamentul țării, a încetat din viață în urma unei intoxicări cu monoxid de carbon, în noaptea de miercuri spre joi, adică 15 spre 16 noiembrie a anului 2000.

Laurențiu Ulici a fost găsit mort joi, în jurul orei 9, într-o locuință din comuna Pârău, județul Brașov. Alături de el a murit și șoferul său, Costel Tucă. Trista știre am publicat-o în ziarul de a doua zi. Și am măsurat drumul lung al frunzei căzătoare. Pentru mine a început un timp al confuziei, al întrebărilor care să descifreze misterul acestei morți neanunțate. Am început să ne alarmăm cu telefoanele. Așa am aflat că moartea s-a datorat unei sobe defecte, dintr-o casă nelocuită. Laurențiu se afla în zonă pentru o întâlnire literară. Am luat legătura cu Gheorghe Mihai Bârlea, pe atunci prefectul județului Maramureș, și cu Echim Vancea, pe atunci directorul Bibliotecii municipale din Sighetul Marmației, și ne-am organizat sufletul pentru doliu.

Eram printre prietenii apropiați ai lui Laurențiu. Am vorbit cu Mama Doca, care-l prețuia nespus. A plătit să se tragă clopotele morții, la Desești, de joi până duminică. Am coborât în București. Dar nu singuri. Domnul Bârlea a trimis și trâmbițașii din Strâmtura. Regretatul nostru frate și prieten Vasile Bârlea, cu oamenii lui, a cioplit într-o noapte crucea de lemn din Maramureș. Am ajuns în aula Uniunii Scriitorilor din București, unde era depus Laurențiu. Lume multă, îndoliată. Am descoperit o fotografie de la tris­tul eveniment. La catafalc, în moment de reculegere, stau Echim Vancea, Vasile Muste, Ion Bogdan, Ileana Mihai, sigheteanca venită de la Breaza și cel care scrie.

Apoi ceremonia de la Biserica Amzei. Aici am adus cuvântul de rămas-bun din partea Maramureșului. Că Laurențiu Ulici avea rădăcini paterne aici, mai precis în Rona de Jos. La plecarea cortegiului funebru de la biserică, în frunte se aflau trâmbițașii din Strâmtura. Vesteau că maramureșeanul, discret și profund, trecea pentru ultima oară pe Calea Victoriei spre Cimitirul Bellu. Ajunși la celebrul cimitir, noi, maramureșenii, la care s-au adăugat Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu și Adrian Alui Gheorghe, am purtat crucea pe brațe până la mormânt. Care se află în vecinătatea lui Marin Preda.

S-au spus cuvinte de rămas-bun din partea scriitorilor și oamenilor politici. Era senator al României. A fost vocea culturii în Parlament. A inițiat legi care sunt și astăzi în viață. A fost de față și președintele Emil Constantinescu, care l-a apreciat ca fiind unul dintre marile spirite critice din cultura română. M-am cutremurat că trebuie să leg câteva idei în preajma lui Mircea Ionescu-Quintus, pe atunci președinte al Senatului. Conu Alecu Paleologu a pus un trandafir alb pe crucea din Maramureș. Lumea îndoliată s-a risipit. Noi, cei din Maramureș, am mai stat un timp lângă mormântul proaspăt. Și priveam crucile din Maramureș, din preajmă, care stau la locurile de veci ale lui Nichita Stănescu, Ion Iuga, Grigore Hagiu.

Da, astăzi se împlinesc fix douăzeci și patru de ani de la stingerea din viață a lui Laurențiu Ulici. Care pe lângă obârșia lui maramureșeană a fost ziditor de evenimente literare de rang internațional pe plaiurile noastre. De la Sighetul Marmației, la Desești, de la Rona de Jos, la românii din dreapta Tisei. Confrații i-au recunoscut valoarea intelectuală. Nicolae Manolescu: “A fost o personalitate! Unul dintre cei mai importanți critici români din ultimele decenii.” Fănuș Neagu, la Biserica Amzei: “Vestea este zguduitoare. Mă înspăimântă că lumea scriitorilor plătește un tribut enorm. Cu fiecare scriitor care pleacă, lumea se face mai tristă, mai goală. Când moare un scriitor, moare o literă din alfabet.”

În Maramureș nu l-am uitat. Dovadă stă cartea „Portret de grup cu Laurențiu Ulici”, singura reverență națională în sfertul de veac de absență. Biblioteca municipală din Sighetul Marmației și Școala din Rona de Jos îi poartă numele. Ideile lui ne-au rămas cărare de urmat. Tocmai pentru a da sens drumului lung al frunzei căzătoare. Care a stat pe o creangă din stejarul falnic al literaturii române. Că acesta era crezul lui Laurențiu. Opera lui stă mărturie. A intuit că în Maramureș este o mișcare literară care are nevoie de aripi. Și s-a făcut ziditor, dar și dătător de zboruri. Mi-a spus pe prispa casei mele din Desești: „O să dureze mult, foarte mult, până o să facem ceasuri ca elvețienii, mașini ca nemții, rulmenți ca suedezii, dar avem un avantaj competitiv indiscutabil asupra lumii întregi: nimeni nu face cultură română mai bine ca noi!”

Fire mistică, el făcea pariuri cu fiecare destin literar. Și, de foarte multe ori, a câștigat.