Capcanele răzgândirii

                                                        de Gheorghe Pârja

Credeți ce doriți, dar pentru mine campania electorală pentru alegerea președintelui României seamănă cu o barcă pe valuri agitate. Un spectacol uneori imprevizibil, alteori jalnic și nu de puține ori prins în mrejele unor patimi, cu care nu este bine să te prinzi în vorbă! De aici pot ieși situații conflictuale între oameni calmi, care pot dura multă vreme. O situație istorică similară s-a întâmplat imediat după întoarcerea vremii din decembrie 1989, când lumea românească ieșea din supremația partidului unic și începea intrarea noastră în democrația cu mai multe partide. Cred că nu ați uitat vorbe ascuțite între prieteni sau în mijlocul unor familii. Tata era cu țărăniștii, mama cu liberalii, fiul, cu alianța civică. Portrete cu Rațiu, Coposu ori Câmpeanu erau afișate la vedere.

Vremea a trecut, partidele respective s-au topit, liderii amintiți s-au retras în amintire. Dar politica românească și-a urmat cursul, maturizându-se greu. Au apărut lideri noi, pe care, între timp, i-a prins rugina în vocația politică. Credeam că după trei decenii și jumătate a venit un timp de gândire. Alt electorat, alte vremuri, alte pretenții de la prezent și viitor. Alți lideri mondiali. Unul cu porniri războinice, altul care dorește ca lumea să țină seama doar de părerile lui. Unul este Putin, altul este Trump. Noi, românii, între ei. Avem Uniunea Europeană, de care ținem, disputată de cei doi.

Pe acest fond, se desfășoară campania electorală din România, cu multe conflicte, amăgiri și dezamăgiri. Se emit atâtea păreri că nu le mai știu de număr. În acest context, apare gândirea și mai ales răzgândirea. Am urmărit cu mare atenție tangajul între cele două atitudini de care se ține seama în luarea unei decizii. În accepție morală, răzgândirea este legată de îndoială. Căci a avea dileme nu este un mare păcat, deoarece ea poate fi o formă a cumpănirii, care presupune curaj în gândire, actul de reflecție, de cântărire. Un înțelept spunea că răzgândirea este mama gândirii. E adevărat, când presupune meditația ca stare de spirit. Numai că în lumea politicii, actul de a-ți schimba părerile sau convingerile primește mai ales conotația confuziei, a lașității, a trădării.

Pe acest fond, se caută caractere puternice, perseverente în convingeri. Numai că în peisajul actual de pe la noi sunt rare asemenea personaje. Acum lumea politică este alcătuită din adepți și fani, nu de gânditori cu idei și mai ales cu principii. Gândirea critică este mai grea și nu își află locul în temperatura acestor evenimente. Apoi, în lumea aceasta agitată politic, nu este loc pentru recunoașterea greșelii, poate de aceea răzgândirea devine un păcat, o umilință, o manipulare. Nu mai poate fi un raționament fermecător. Răzgândirea este asociată cu minciuna, ori cu trădarea. Și are o reputație proastă. La prima vedere, doar spiritele anemice se răzgândesc și răspândesc în jur confuzie și abandon.

În acest text am exclus teoria științifică a termenului și am luat în seamă cum funcționează în viața politică. Că răzgândirea pe lângă vicleșug este și o stare de agonie. În sufletul răzgânditului politic se produc frământări, frici contradictorii, ezitări, decizii, concesii. Pe care ei cred că noi nu le vedem. Un confrate se întreabă când devine răzgândirea oportunism politic? Iar răspunsul este: atunci când strămutarea gândului este dictată de interesele electorale, financiare, de menținere sau de cucerire a puterii. Dar când este răzgândirea o expresie a puterii? Atunci când răzgândacii pot influența milioane de oameni. Care ar fi capcanele răsucirii gândului?

În politică, răzgândirea are efecte neplăcute. Adversarii au nimerite prilejuri pentru a-i certa pe cei care emit decizii. Aici intrăm noi, alegătorii, în confuzie, cu întrebări la care nu primim răspunsuri lămuritoare. Avem la îndemână suficiente pilde de răzgândaci politici. Las plăcerea cititorilor să-i descopere. Unii sunt cuprinși de unealta ipocriziei. Partidele politice se vânează reciproc pentru a ieși în avantaj electoral. Actorii politici, unii nu toți, cultivă atacul. Injuria, calomnia, scandalul sunt la ele acasă. Societatea este polarizată în suveraniști și globaliști, patrioți și vânzători de țară.

Înrăirea este și efectul unor împrejurări internaționale. Andrei Pleșu, arătat și el cu degetul, crede că ritmul vieții zilnice nu menajează pacea interioară. Aici e delicată răsucirea spre calm și răgazuri folositoare. Nu mai suntem prin ceea ce suntem, ci prin ce respingem. Și uităm, sau nu știm că politica are nevoie de calm, nu de isterie și resentimente. Intrând în zona literaturii, aici răzgândirea se numește revizuire. Criticul literar ieșean Bogdan Crețu spune că în scris răzgândirea are alte dimensiuni. Pentru că scrisul înseamnă memorie, se arhivează. Întregul proces este la vedere. Alta este situația criticului care-și modifică opiniile ca exercițiu al maturității, ca adecvare la exigențe superioare, practicarea unui discurs critic mai pretențios.

În literatură revizuirea este necesară. Pe când în politică, răzgândirea are capcane și consecințe neașteptate. Cred că de aceea m-am apropiat de literatură. Cred în răzgândirea ca mamă a gândirii! Oare politica mai are în ea gândire logică? Sau doar spectacol hilar în detrimentul țării!