Evanghelia de Duminică: Crucea Domnului, regăsirea noastră

                                    (EV. IOAN XIX, 6-11; 13-20; 25-28; 30-35)

Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină. Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi I-a zis lui Iisus: De unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns. Deci Pilat i-a zis: Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc? Iisus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata. Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: Iată Împăratul vostru. Deci au strigat aceia: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul. Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit. Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit. Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota, unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus. Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor! Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris: evreieşte, latineşte şi greceşte. Şi stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine. După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.

Cunoaștem faptul că fiecare dintre noi este chemat să-L urmeze pe Dumnezeu pe calea desăvârșirii. Fiecare trebuie să răspundă sau să nu răspundă, în consecință, acestei chemări. Vorbim așadar despre o „Cruce a vieții”, care nu înseamnă numai necaz și suferință, ci și o adâncă regăsire personală în misiunea vieții personale, oglindită în familie, la locul de muncă, în lume. Pe această cruce urcăm cu toții zilnic, regăsindu-ne în fiecare clipă cu greutățile, durerile și apăsările noastre. Cert este că, dincolo de orice furtună, niciodată nu suntem singuri. Niciodată nu ne răstignim de dragul răstignirii, ci din dragostea lui Hristos, care poartă pe umerii Săi neputințele noastre.

Răstignirea Domnului după mărturia ucenicului iubit

Pericopa evanghelică, rânduită în ziua prăznuirii Înălțării Sfintei Cruci, are o structură teologică adâncă, amintind de momentele premergătoare Răstignirii Domnului. Primul tablou reunește mărturia Sfântului Ioan Evanghelistul despre Judecata Mântuitorului înaintea Sinedriului și a lui Pilat (cf. In. 19, 6-11). Sunt momente cutremurătoare, în care ochii duhului nostru sunt îndreptați spre marea și nedreapta răsplată pe care făptura a rânduit-o Ziditorului ei. Regăsim aici încercarea iudeilor de a justifica această decizie absurdă prin spiritul legii pe care o păzeau: „Noi lege avem și după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu” (v. 7). În fața acestor acuzații furibunde, autoritatea romană cedează și Îl trimite pe Fiul lui Dumnezeu spre a fi răstignit pe cruce, laolaltă cu nelegiuiții de rând. Ce-i drept, Pilat aplică și el regula dreptului la justiție, adoptă parțial un interogatoriu și în cele din urmă cedează uralelor venite din mulțime: „Ia-L! Ia-L! Răstignește-L!” (v. 15).

Cel de-al doilea tablou pe care îl regăsim în pericopa evanghelică descrie drumul Crucii și amănuntele răstignirii Domnului. Detaliile vin să completeze și mai clar imaginea dramatică a nelegiuirii săvârșite de om, împotriva Iubitorului de oameni: „Iar Pilat a scris și titlu și l-a pus deasupra Crucii. Și era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor! Deci, mulți dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris: evreiește, latinește și grecește” (v. 19-20). Iată că ceea ce Pilat și ceilalți părtaşi ai răstignirii au socotit a fi batjocură se preschimbă acum în dar și binecuvântare dumnezeiască, acoperind mulțime de păcate, spălând desăvârșit cu Sfântul Sânge rușinea strămoșească!

Ultimele două tablouri cuprind detalii referitoare la starea de patimă și grăirile Mântuitorului pe Cruce. Sfântul Ioan Evanghelistul adaugă și o listă a celor care i-au rămas aproape și l-au plâns pe Domnul până în ultima clipă: „Și stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui și sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena” (v. 25). Este prezent și el în relatare, însă momentul este surprins cu delicatețe, arătându-se la persoana a III-a ca pe „tutorele” încredințat al Maicii Domnului. În aceste clipe de calvar, Mântuitorul nostru pătimește ca un om. Nu face nici o clipă rabat de la paharul suferinței, refuzând orice fel de anestezic. Urmează rând pe rând: împungerea coastei și pogorârea de pe cruce. Și, la finalul Evangheliei Sale, Sfântul Ioan face încredințare totală pentru toate timpurile, întărind cele întâmplate până la sfârșitul veacurilor: „Și cel ce a văzut a mărturisit și mărturia lui este adevărată; și acela știe că spune adevărul, ca și voi să credeți” (v. 35).

Crucea – chezășie a lepădării de sine

Nu întâmplător a ales Hristos să ne mântuiască jertfindu-Se pe cruce, de vreme ce crucea exprimă universalitatea mântuirii, împăcarea Cerului cu pământul (a lui Dumnezeu cu omul) şi a oamenilor între ei, din cele patru laturi ale lumii şi din toate timpurile. Remediul acestei dualități existențiale îl aflăm negreșit în cuvântul Sfintei Evanghelii: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Mt. 16, 24-25). Mântuitorul ne propune aici o abordare ireversibilă și etapizată pentru depășirea incertitudinilor noastre. Invitația este în primul rând o expresie a libertății personale: „Dacă cineva vrea să vină”. Pășind pe următoarea treaptă, omul trebuie să se introducă în taina crucii, asumându-și total propriile sale eșecuri și dorințe. Pe a treia treaptă, omul ajunge la înțelegerea onestă a entității sale unice: sufletul. În consecință, „dacă vom asculta propovăduirea Mântuitorului nostru Hristos, vom deveni liberi, pentru că rămânem în El, pentru că ne ridicăm crucea pe umăr și Îl urmăm, renunțând în același timp la noi înșine, lepădându-ne de legea trupească împreună cu toate patimile și poftele ei. Ne ridicăm pe umeri crucea, îndurând de dragul legii lui Dumnezeu orice rea pătimire” (Sfântul Nectarie, Tainele vindecării sufletului, București, 2023, p. 61).

Crucea – pecete a mărturisirii adevărate

Urmează mai apoi încre­dințarea Crucii și recunoașterea ei ca perspectivă unică și ireversibilă de devenire în Dumnezeu: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10, 32-33). Termenul de „mărturisire” (în limba greacă: omologeo, de unde și înțelesul corelativ de „a omologa”) definește în fapt o recunoaștere fără echivoc a lui Hristos ca Dumnezeu și Stăpân. Pe de altă parte, ca act de mărturisire prin asimilare, termenul se poate subscrie și unei interpretări juridice. Cu alte cuvinte, curajul nostru de a-L mărturisi pe Hristos înaintea oamenilor necredincioși și desfrânați va fi răsplătit cu actul de mijlocire pe care El îl va îndrepta în apărarea noastră la ceasul hotărât Înfri­coșatei Sale Judecăți. Atunci, șezând pe Tron înalt și cărțile fiecăruia fiind deschise, „Fiul Omului îi recunoaște sau îi reneagă pe oameni înaintea curții cerești de judecată. Dumnezeu este văzut aici ca Tată atât al lui Hristos, cât și al nostru. Noi participăm la relația lui Hristos cu Tatăl, dar în cazul nostru este vorba atât de recompensă, cât și de judecată (10, 33), în funcție de modul în care ne-am achitat de responsabilitatea de a-L mărturisi pe Hristos înaintea lumii” (Comentariu exegetic al Noului Testament. Matei, Timișoara, p. 432).

Prin puterea Crucii Sale, Domnul a biruit stihiile lumii, transformându-le pe toate după legea Noului Legământ. Iată ce învață Sfântul Efrem Sirul în acest sens: „Într-adevăr, păgânismul pe care l-au văzut la sfârşit a fost/ s-a manifestat dintru început în vremea Domnului./ Totuşi, deşi El ştia foarte bine că sunt păgâni, cu Crucea Sa i-a mântuit pe toţi,/ însă când au apostaziat de la Dânsul,/ au mâncat acolo carne; s-au făcut pildă acolo./ Când poporul a fost înfrânt la Ai de cei slabi,/ Iusua şi-a sfâşiat veşmintele înaintea Chivotului Legii/ şi a grăit cu frică înaintea Celui Preaînalt./ Blestem s-a abătut peste popor, fără să se ştie./ Tot astfel păgânismul era ascuns în oştire,/ însă în loc de chivot, ei au purtat Crucea./ Dreptatea i-a ridicat fără înţelepciune,/ Căci nu prin putere s-a dobândit libertatea./ Printr-o amăgire ea a mărşăluit spre pământul pe care l-a lovit:/ a văzut că a supus cetatea şi s-a mândrit” (Sf. Efrem Sirul, Imnele împotriva lui Iulian Apostatul, III, 11-13).

Autor: Pr. Ioniță Apostolache – 14 Septembrie 2025

Evanghelia de Duminică: Evanghelia dumnezeieștii încredințări

 

Duminica a 2-a după Paști (a Sfântului Apostol Toma) Ioan 20, 19-31

În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi ușile încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veți ține, ținute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, ușile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viață să aveți în numele Lui.

Prima vestire a Domnului către lume, după Sfânta Sa Înviere, este cu rânduire spre „Pace!”. Un mesaj puternic, care străbate dincolo de orice „ușă încuiată”. Pacea pe care o aduce Mântuitorul Hristos în „prima zi a săptămânii” s-a rânduit ireversibil spre încălzirea și deschiderea spre adevăr a inimilor celor încuiate de frică. Până la ceasul venirii Sale în mijlocul Ucenicilor Săi, toți cei atinși de „frica iudeilor” erau atât de înspăimântați, încât nici nu puteau deschide ușa. O frică și o spaimă congenitală, întemeiată pe evenimentele sângeroase prin care se însoțise Răstignirea Domnului. Avându-L în față pe Hristos cel imponderal, paradigma Ucenicilor se schimbă. Ei, cei care mai înainte fuseseră fricoși, socotind moartea ca instrument punitiv al iudeilor, de acum se arată slobozi în datoria mărturisirii. Și nu fără temei, această mărturisire începe prin minunatul îndemn, universal valabil în echivalența sa, de „Pace”. În felul acesta, Petru și ceilalți Apostoli ai Domnului, afară de Toma, se încredințează deplin de adevărul Învierii.

Este important să înțelegem că, încă din Vechiul Testament, cuvântul pace (șalom) avea ca și conținut înțelesurile de: plinătate, trăinicie, bunătate. Reprezenta un îndemn și totodată o urare prin care cineva de bună credință își asuma îndatorirea de a deschide drumul spre bunăvoința aproapelui, îmbunându-l spre îm­preu­nă-lucrare. De aceea, această statornicire a „păcii” este percepută de cei vechi ca o promisă Împă­răție, consfinţită de Mesia cel prezis de proroci (Is. 2, 2-4; 11, 1-9: Ier. 33, 15). În Noul Testament vedem că această promisiune intră în concret, fiind confirmată și întărită de Mântuitorul Hristos (cf. Lc. 1, 79; 2, 14), Ucenicii devenind astfel „mesagerii ei” (cf. In. 10, 5).

Prima dovadă materială a Învierii

Pe de altă parte, Domnul vine astăzi să confirme o necesitate ontologică, aceea că „omul păcătos are nevoie în primul rând de pacea cu Dumnezeu, de îndepărtarea vrăjmășiei cauzate de păcat, prin jertfa Mântuitorului Hristos (cf. Rm. 5, 1; Col. 1, 20). Apoi urmează pacea lăuntrică (Filip. 4, 7), care nu poate fi răpită de atacurile din partea lumii (In. 14, 27; 16, 33). Pacea dintre oameni este unul dintre motivele pentru care a murit Hristos (Efes. 2) și unul dintre obiectivele lucrării Duhului Sfânt (Gal. 5, 22); dar omul, de asemenea, trebuie să fie activ și să o promoveze (Efes. 4, 3; Evr. 12, 14), nu numai prin eliminarea discordiei, ci ca o armonie și ca o adevărată conlucrare a mădularelor Trupului lui Hristos (Rm. 14, 19; 1 Cor. 14, 33)” (Dicționar biblic, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2015, p. 1.113).

Aici distingem prima dovadă materială a Învierii. Primul argument biologic, prin care Domnul ne arată, prin ochii Ucenicilor, că El este Biruitorul morții. Din lupta cu moartea au străbătut semnele din mâini și din coastă, ca elemente de recunoaștere pentru cei sceptici. Nimeni dintre cei prezenți nu a avut însă curajul și îndrăzneala să le conteste. De aceea, în momentul în care Toma se apropie de Dânsul, solicitând în mod particular dovada încre­dințării ca atingere, îndrăzneala lui se transformă în smerită mărturisire de credință: „Domnul meu și Dumnezeul meu”.

Sub tutelajul „păcii”, Hristos cel mort și înviat împlinește păr­tășia harului misiunii Sale, dând curaj și îndrăzneală de mărturisire celor care cu puțin mai înainte se țineau înlăuntru „în­chiși de frica iudeilor”. Nu putem lăsa la o parte simetria prin care Domnul se împărtășește ca încre­dințare: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi”. Tabloul imediat următor, unul foarte important, de altfel, constituie unul dintre argumentele principale în confirmarea auto­rității divine din Taina Sfintei Spovedanii. Avem aici o recurență pe care o descoperim cel mai adesea în rugăciunile liturgice din Taina Sfintei Spovedanii, așezată de Biserică în cheia unei recu­noașteri de autoritate și har: „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

Duminica aceasta are o adâncime cu totul aparte

Rânduită de Părinții Bisericii drept cea de-a „doua duminică după Înviere”, Duminica Sfântului Apostol Toma sau „Duminica încre­dințării” are o adâncime cu totul aparte. După firul logic al pericopei evanghelice, Apostolul Toma primește vestea Învierii indirect, fiind informat de ceilalți Apostoli, care fuseseră de față „în prima zi a săptămânii”, a arătării Domnului. Evanghelistul îl evidențiază ca pre­zență abia „după opt zile”, când ajunsese în mijlocul fraților, la Ierusalim. Înainte de aceasta, Toma se exprimă cu incertitudine, socotind că numai proba tactilă l-ar convinge cu adevărat să creadă că Cel pe care Îl văzuze mai înainte răstignit pe Cruce este acum viu și prezent printre dânșii. Domnul reapare în mijlocul Ucenicilor și mesajul Său este din nou același: Pace vouă! Privirea Sa se îndreaptă de data aceasta spre Toma și, cunoscându-i dorința exprimată mai dinainte, îl poftește să se atingă de Dânsul. Dacă a mers sau nu să pună mâna în rănile Domnului nu putem deduce din textul evanghelic. Cert este că, odată ajuns înaintea lui Dumnezeu, îndoiala de care era măcinat, după rânduiala firească a biologicului omenesc, s-a prefăcut în cea mai frumoasă mărturisire de credință din Scriptură: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.

Despre Sfântul Apostol Toma relatările evanghelice sunt destul de sărace. Îl găsim menționat doar de câteva ori și în mod considerabil în Evanghelia de astăzi. Pre­zența sa firavă în paginile Sfintei Scripturi se completează printr-o popularitate de luat în seamă în scrierile apocrife. O lucrare mai demn de luat în seamă este Evanghelia după Toma, scrisă probabil în Siria, în secolul al II-lea şi cunoscută din fragmentele greceşti şi dintr-o traducere completă în coptă. Această lucrare apocrifă a intrat în „atenția publicului prin intermediul romanului, devenit bestseller, Codul lui Da Vinci. Fără nici o îndoială, scrierea a fost produsul unei secte gnostice timpurii și, deși cuprinde citate și fapte din viața Domnului Iisus ce s-ar putea să fie autentice, are și multe fragmente de-a dreptul revoltătoare” (în Richard R. Losch, Dicționar enciclopedic de personaje biblice, traducere de Raluca Mirăuță, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2019, p. 480).

O altă lucrare apocrifă, la fel de importantă, se intitulează „Faptele lui Iuda Toma”, compuse în limba siriacă, cel mai sigur în secolul al III-lea (locul rămânând necunoscut). În decursul timpului, această ultimă scriere a supravieţuit în ambele traduceri, siriacă şi grecească. Există de asemenea câteva traduceri şi în alte limbi creştine orientale. În ansamblu, lucrarea se aseamănă variantei greceşti a lucrării apocrife „Faptele Apostolilor”, aparţinând genului nuvelistic sau „romanţat” (cu echivalenţă în nuvela istorică). „Faptele” descriu „misiunea Sfântului Apostol Toma în India, actul narativ fiind împărţit în 30 de secţiuni (numite «acte»), urmate de actul martiric al Sfântului Apostol” (Sebastian Brock, Părinții și scriitorii sirieni de ieri și de azi, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2016, pp. 37-38).

Dacă ar fi să evidențiem câteva sfaturi moralizatoare, desprinse din această Sfântă Evanghelie, cu siguranță ne putem opri la îndemnul Domnului din această ultimă parte a cuvântării Sale: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”. Dincolo de frumusețea și profunzimea ei teologică și duhovnicească, această sintagmă a fost reți­nută de regimul ateu într-o formă total improprie conținutului ei. În justificarea lui „crede și nu cerceta”, comuniștii au dezorientat ge­nerații întregi, arătând societății propășirea prin Biserică a unei credințe oarbe, fără rațiuni și fundamente logice, improprie spiritului avangardist al științei. Vedem însă că lucrurile stau cu totul altfel și că logica apologetică a Bisericii nu promovează direcții divergente. Dacă Domnul a îngăduit proba tactilă pentru Toma, a arătat mâinile Sale și coasta Ucenicilor, să ne amintim de asemenea și de recomandarea pe care o afirmă cu tărie: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide” (Mt. 7, 7-8).

 

 Autor: Pr. Ioniță Apostolache – 27 Aprilie 2025

Evanghelia de Duminică: Crucea lui Hristos ca libertate răstignită şi mărturisire înveşnicită

 

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos) Marcu 8, 34-3; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Prin jertfa Crucii, Paradisul redobândit se face sălaş al adunării sfinţilor, loc al Trupului Tainic, teasc pentru Leacul Vieţii, locul reîmbrăcării omului în slava pe care odinioară Adam o pierduse, ascultând glasul şarpelui care i-a picurat venin în ureche. Prin Sfânta Cruce, omul, odinioară răstignit de robia patimilor sale, redobândeşte adevărata libertate fiinţială în Hristos cel răstignit, mort şi înviat, regăsindu-se negreşit în dumnezeiescul îndemn: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34).

Peste toate slăbiciunile şi rătăcirile acestei lumi de multe ori îngenuncheate de păcat, Biserica ridică la fiecare soroc de septembrie, ca un stindard de biruinţă, biruitoarea şi de viaţă dătătoarea Cruce. Paradox al vremurilor încercate de necredinţă şi patos ateistic, teologia Crucii cântăreşte de fiecare dată cu alt fel de măsură valorile pendulare ale veşniciei. De aceea, ca de fiecare dată şi aproape ciclic, în prima lună a anului bisericesc prăznuim o întreită mărturisire a lui Hristos cel răstignit, prin cinstirea pe care o aducem Crucii. S-a socotit astfel spre prăznuire: o duminică „înaintea Înălţări Sfintei Cruci”, prăznuirea „Înălţării Sfintei Cruci” şi o duminică „după Înălţarea Sfintei Cruci”. O bogăţie de simboluri închinată liturgic şi plină de sensuri şi învăţături duhovniceşti! O întreită sărbătoare aducătoare aminte de Jertfă şi de mărturisire!

Unul dintre marii Părinţi ai Bisericii primare, Sfântul Efrem Sirul, arată sensurile adânci ale Crucii, cuprinse în imagini şi simboluri, roditoare şi lucrătoare în istoria mântuirii: „Simbolurile Lemnului (al Crucii) şi al Mielului au început să fie descrise de Avraam: prin jertfa fiului său Isaac avem simbolul mielului cu lemnul (cf. Facere 23), de vreme ce Iacob a făcut cunoscut lemnul care se reflectă în apă (cf. Facere 30, 37). Astfel, lemnul a fost vrednic ca Mântuitorul Hristos să fie răstignit pe dânsul, căci «nu i se va zdrobi nici un os» (cf. Ioan 19, 36). Roadele pământului se pârguiesc pe lemn şi comorile mărilor sunt purtate tot pe acesta (corăbiile de lemn); asemenea este şi legătura dintre trup şi suflet (s.c. are nevoie de lemn, de Cruce). Acesta este Lemnul pregătit de către cei mai răi dintre necredincioşi; s-a făcut asemenea unui om sărman în liniştea sa, devenind mijloc al creşterii până la cel mai înalt grad de omenitate prin intermediul luminării sale” (Comentariu la Diatesaron, XXI, 9, în Părinţii şi scriitorii sirieni de ieri şi de azi, Craiova, 2017).

Primul îndemn al Evangheliei de astăzi este spre libertate: „Oricine voieşte…!” Mântuitorul Hristos ne arată prin aceste cuvinte că pentru oricare dintre noi există „libertate” şi „asumare” sau „libertate asumată”. În modul cel mai concret, mai devreme sau mai târziu, fiecare creştin va trebui să dea răspuns acestei chemări. Există de altfel două posibilităţi de alegere! Prima se regăseşte în „lepădarea de sine” sau „golirea sinelui”, completată în mod ireversibil de „urmarea lui Hristos”. Cea de-a doua se găseşte în păstrarea confortului propriu, cu alte cuvinte, prin „păstrarea întru sine” sau aşezarea confortabilă în expectativa de dinafara jertfei. Prin urmare, Hristos niciodată nu obligă, ci mai cu seamă „povăţuieşte”, „îndeamnă” şi „cheamă!”: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsă 3, 20).

Între numeroasele înţelesuri şi învăţături duhovniceşti care se desprind din pericopa evanghelică de astăzi, socotim că cel dintâi este cel legat de „datul libertăţii”. În mod paradoxal, prăznuind Sfânta Cruce, gândul alunecă spre jertfă, sacrificiu, renunţare, mărturisire jertfelnică sau jertfă mărturisitoare. În înţelesul literei poate cel mai puţin am socoti că unde se vorbeşte de Cruce şi de toate atributele ei mântuitoare ar putea fi loc să vorbim şi despre „libertate”. Cu toate acestea, pentru cei pecetluiţi în Taina Botezului creştin, cea mai mare libertate se revendică şi se mărturiseşte prin Cruce. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin spune că „în puterea noastră sunt acelea pe care suntem liberi să le facem şi nu le facem, adică toate acelea pe care le facem voluntar… Omul însă, fiind raţional, conduce mai mult firea decât este condus de ea. Pentru aceea când doreşte, dacă ar voi, are puterea să-şi înfrâneze dorinţa sau să-i urmeze. Din pricina acestor consideraţii, cele iraţionale nu sunt nici lăudate, nici blamate; omul, însă, este lăudat şi blamat” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 102-104). Cu alte cuvinte, Sfântul Părinte ne cere să înţelegem că libertatea nu este „după întâmplare”, ci „după viață și deprinderi”.

Pe de altă parte, miza acestei „libertăţi răstignite” a creştinului se pecetluieşte dincolo de realitatea văzută, cuprinzând întru sine „viaţa sufletului nostru”! Şi dacă într-o primă formă de înţelegere „viaţa” este eminamente legată de „biologic”, în interpretarea duhovnicească a Scripturii ea este văzută mai presus de contextul şi conţinutul realităţii materiale. Iată de ce Domnul ne vorbeşte în continuare despre esenţa şi raţiunea existenţei noastre duhovniceşti, care merge dincolo de timp şi de spaţiu şi care este mai de preţ decât lumea întreagă: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Mc. 8, 36-37).

Următoarea treaptă exegetică a pericopei evanghelice de astăzi şi implicit ultima este cea a „adevăratei măturisiri”: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri” (Mc. 8, 38). Avem înainte o adevărată „compensaţie simetrică”, câştigul fiind bineînţeles al celui care mărturiseşte. Pe cele două talere ale balanţei stau timpul şi veşnicia, oamenii şi Dumnezeu! Iată un text cât se poate de sugestiv în această privinţă: „Apărând pe cer la a doua venire a Domnului, Sfânta Cruce devine luminoasă și radiantă în lumina Învierii Domnului. Ea este biruitoare și participantă la slava Celui ce a fost răstignit pe ea. Prezentată ca sceptru, ea este simbolul biruinței purtate de Stăpânul vieții asupra morții și ca instrument de biruință. Personificată, ea este simbolul Mântuitorului, Învingătorul păcatului, iadului și morții. Din aceasta înțelegem că Mântuitorul a spus pe drept cuvânt că Crucea Lui va fi un semn pentru iudei și o dovadă cu totul vădită că El este Dumnezeu după fire. Acest semn mare și vestit arată puterea Lui dumnezeiască prin care a desființat moartea și a biruit stricăciunea, care prin hotărârea dumnezeiască stăpâneau firea omenească. Astfel, era numai în puterea Mântuitorului Hristos să pună capăt mâniei Sale și să înlăture prin binecuvântare moartea ce-și avea puterea din blestemul Lui asupra lui Adam și prin el asupra întregului neam omenesc” (Mitropolit Irineu Popa, Ca toate să fie iarăşi reunite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2014, pp. 1.010-1.011).

 

Autor: Pr. Ioniță Apostolache – 17 Septembrie 2023