Avea dreptate Nicolae Iorga când spunea, în urmă cu aproape un veac, că „Un popor care nu-și cunoaște trecutul, e condamnat să-l repete” (bineînțeles, cu toate derapajele sale politico-ideologice și economico-sociale). Îndeosebi astăzi, în epoca democrației după ureche (bogații tot mai bogați și săracii tot mai săraci, aparenta libertate a cuvântului și a votului, imbecilizarea programată și crima ridicată la rangul de diplomație), când – cel puțin pe meleagurile mioritice postdecembriste – istoria contrafăcută, adică scrisă/comandată de învingători (în perioada postbelică de staliniști, astăzi de globaliștii sionisto-corporatiști), nu numai că este în mod intenționat distorsionată (de pildă, întreaga epocă legionară și antonesciană, cu bune și cu rele, a fost decretată „criminală” de către torționarii politico-ideologici ai prezentului demonocratic, așa că în continuare este țintuită la stâlpul infamiei alogene), dar riscă, împreună cu geografia și alte materii „neproductive” pentru sexologie și afacerism să fie izgonite din viitoarea programă școlară de istoria holocaustului, geografia banului și „știința” divertismentului digital.
Tocmai de aceea mi-am propus ca, în scest articol, să-l înfățișez celor interesați (tot mai puțini în comparație cu aceia care, vorba lui Platon, „nu caută înțelepciunea, ci abilitatea”) pe prea puțin cunoscutul domn muntean Șerban Cantacuzino, „după ce vremea și opiniile contradictorii ale contemporanilor sau chiar ale unor istorici au făcut din el o figură oarecum ciudată și singulară în epocă, în stare, în același timp, de acțiuni nobile și cruzimi nemaiauzite, de inițiative curajoase și intrigi lașe, slujindu-și patria, dar, după unele păreri, și pereclitând-o (Alexandru Popescu în opusculul Șerban Cantacuzino, Editura Militară, București, 1978).
Discernerea adevărului fiind îngreunată de incongruențele dintre relatările cronicilor timpului, funcție de partida boierească (a Cantacuzinilor sau Bălenilor) pe care o deservesc (nu numai Cronica Bălenilor condamnă politica îndrăzneață a domnitorului, ci chiar Letopisețul Cantacuzinesc are „o atitudine contradictorie sau, cel puțin rezervată față de Șerban”, un membru al familiei „care încercase să acapareze singur conducerea «clanului»”, ne informează Popescu, bașca neconcordanța informațiilor transmise de Dimitrie Cantemir, ginerele voievodului muntean, și diverși străini – italianul Del Chiaro, „bine informat în domeniul politicii românești, căci a fost secretarul lui Constantin Brâncoveanu în timpul domniei sale”, călătorul străin Paget sau agentul austriac Del Monte), nu este de mirare, deci, ne înștiințează același istoric, că „rareori s-a perindat pe scena politică românească un personaj care să fi cunoscut interpretări atât de divergente, care să fi stârnit comentarii atât de deosebite și, la urma urmei, atât de contestat la vremea sa și încă mult timp apoi”.
Astfel stând treburile în morala epocii și în disputa pe viață și pe moarte dintre Cantacuzini și Băleni, este (aproape) normal ca Radu Popescu să afirme în cronica sa că „Mare și întunecat nor...au căzut pe Țara Românească cu Șărban Vodă”, ca ginerele Dimitrie Cantemir (căsătorit în 1699 cu Casandra) să-l aprecieze pentru faptul că plănuiește/cugetă „împotriva turcilor lucruri mărețe”, ca mulți dintre comentatorii cârmuirii lui să prezinte incontestabile dovezi ale caracterului său teribil (suprimarea lui Drosu Serdar, torturarea până la moarte a lui Hrizea Vistier, spânzurarea lui Radu Vistier) și ca istoricii români nu doar să aibă opinii diferite despre acest complex și enigmatic domnitor, dar chiar să-și revizuiască propriile afirmații după un timp (cazul lui N. Iorga), care la început „a fost destul de sceptic față de realismul concepției politice a lui Șerban”, pentru ca ulterior (probabil după consultarea altor documente) să se convingă treptat „de rolul său inovator și creator, ajungând la concluzia că activitatea domnului muntean a fost menită să dea o nouă viață politică Țării Românești și românilor îndeobște” (Al. Popescu).
Alți istorici, în schimb, fie se arată oripilați și, deci, evidențiază cu deosebire cruzimea lui Șerban (Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor: „Am și eu, din partea mamei, un strămoș, Vâlcu Grădișteanu, care a fost tras în țeapă la mănăstirea Snagov, cu toate că era rudă cu el!”), fie – trecând peste excesele domnului – apreciază „patriotismul, echitatea și dezinteresul” (Mihail Kogălniceanu), ba chiar îl consideră „cea mai reprezentativă personalitate politică a perioadei dintre Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu” (Constantin C. Giurescu). La rândul lui, după ce arată că Țara Românească devine prin destoinicia lui Șerban „un stat respectat în Europa” (atenție, nu provincie, ci stat!), Nicolae Bălcescu îl așază alături de Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, adică „în rândul voievozilor noștri cei mari, cari întrupară în sine individualitatea și cugetarea poporului spre a o manifesta lumii”.
Dar nu numai istoricii români (A.D. Xenopol, de exemplu, subliniază „vigoarea activității politice a lui Șerban”) au cuvinte de laudă la adresa voievodului muntean, ci – ne încredințează o cronică otomană - și dușmanii au fost nevoiți să-l respecte: „Chiar mahomedanii respectau pe domn pentru vaza sa personală. În timpul domniei sale, niciun dușman n-a pus piciorul în Valahia”...
Totuși, cine a fost Șerban Cantacuzino, cum a ajuns pe tronul Țării Românești și ce înfăptuiri l-au impus pentru totdeauna în istoria acestui neam? Născut în anul 1634 ca fiu al atât de bogatului și influentului postelnic Constantin Cantacuzino (căsătorit în 1628 cu Elina, fata orfană a domnitorului Radu Șerban), încât a fost supranumit „făcătorul de domni” (evident, după deplina asimilare a Cantacuzinilor în decurs de două generații), tinerețea viitorului domn a fost profund marcată de uciderea tatălui său în noaptea de 20 decembrie 1664, în trapezăria mănăstirii Snagov, la porunca domnitorului Grigore Ghica, pentru o nedovedită vină de trădare.
Dar, ne avertizează Alexandru Popescu, deși viitorul domn va căuta „să răzbune moartea năprasnică a tatălui său” și să-și asigure o putere „care să o ferească pe viitor de asemenea primejdii”, ar fi greșit să fie pusă sub semnul răzbunării întreaga activitate a lui Șerban, deoarece bazele și formele sale sunt „mult mai complexe și își au rădăcinile în înseși caracteristicile perioadei istorice respective”. Prin urmare, mult mai corect este să admitem că unele dintre ideile postelnicului, deja cu tradiție în familie, vor influența în mod hotărâtor fecunda activitate a viitorului cârmuitor. Da, căci postelnicul Constantin era fiul lui Andronic Cantacuzino și urmașul arhontelui Mihail Cantacuzino (Șeitanoglu sau „Fiul dracului”, cum fusese poreclit de turci, care l-au spânzurat în anul 1578), iar în calitate de conducător al luptei grecilor pentru libertate, Andronic a pus umărul la înscăunarea lui Mihai Viteazul.
Până la funesta dată a suprimării postelnicului (acesta lăsa în urmă cinci băieți, printre care învățatul stolnic Constantin, și șase fete, cea căsătorită cu Papa Brâncoveanu fiind mama viitorului domn Constantin), Șerban urmează școala pentru fiii de boieri de la Târgoviște, înființată (și) în urma insistențelor tatălui său, apoi pe cea grecească de la Stambul (aici urmărește prelegerile cunoscutului profesor și umanist Gh. Vlassios), astfel că admirabil format ca om de cultură, grație ideilor umanismului grec de esență bizantină, la întoarcerea în țară își începe ucenicia într-ale politicii ca titular al diverselor dregătorii, „multe din inițiativele viitorului domn”, precizează Al. Popescu, putând fi recunoscute in nuce în aceste activități de mare răspundere: la început mare cupar, apoi postelnic și logofăt, pentru ca din 1663 să se ocupe îndeaproape și de nepotul Constantin, „cu care în vremea domniei va colabora”. Totodată, o inscripție arată că, în timpul domniei lui Radu Leon, el a fost ispravnicul lucrărilor de la mitropolie, ceea ce face dovada înclinațiilor sale multiple, cunoscut fiind mai târziu „prin numeroasele inițiative ctitoricești și culturale”.
Urmărind prin toate mijloacele afirmarea politică și cultural-edilitară a Țării Românești în Europa (asta face din Șerban un domn modern), precum și transformarea ei în așa măsură într-un focar al ideilor de independență politică, încât „politica popoarelor din Balcani să fie mai mult legată de București decât de Constantinopol” (N. Iorga), de fapt toate aceste inițiative și realizări cantacuzinești reprezintă părți concretizate din planul de luptă pentru dobândirea deplinei neatârnări. Lui Șerban i se atribuie reorganizarea Școlii de la Sfântul Gheorghe Vechi (unul din cele mai importante centre de învățământ din Balcani) și Academia Domnească de la Mănăstirea Sfântul Sava (funcționa după modelul Academiei de la Patriarhia ortodoxă din Constantinopol și al unor colegii italiene, fapt ce reflectă o izbutită sinteză orientalo-occidentală), chiar dacă unii istorici susțin că Academia a fost înființată de-abia în anul 1694 de către Constantin Brâncoveanu (în această variantă, lui Șerban îi revin ideea și inițiativa). În ceea ce privește construcțiile, caracterizate prin soliditate, trebuie avute în vedere preocupările edilitare ale domnului (amenajarea iezăturii de pământ din apropierea morii Mitropoliei, întru regularizarea cursului Dâmboviței), ctitoriile bisericești (Biserica Colțea, Biserica Doamnei din București – „sinteză între tradițiile arhitecturale muntene și moldovene”, dar mai ales Mănăstirea Cotroceni, „expresie a sintezei unor modele românești și străine”, unde este înmormântat), ctitoriile spirituale (Liturghierul din 1680, Evanghelia în românește din 1682, Biblia tradusă din greacă în toamna anului 1688) și cele comerciale (Hanul lui Șerban), toată efervescența edilitară de la acea vreme (inclusiv repararea Bisericii episcopale din Curtea de Argeș) fiind, după autorizata părere a lui Alexandru Odobescu, „o etapă importantă în geneza baladei Meșterul Manole”...
Până la urmă, în pofida multelor prigoniri de care a avut parte în cele două domnii ale lui Grigore Ghica, precum crestarea nasului, Șerban își cumpără înscăunarea de la vizir cu 1300 de pungi și, la 6 ianuarie 1679, sosește la București în calitate de cârmuitor. Domnia lui de aproape 10 ani (până la subita-i moarte în toamna anului 1688, prilej ca nu doar Dimitrie Cantemir să susțină ipoteza asasinatului), a fost atât de autoritară, încât ținea în afara Divanului „pe aceia care nu erau de acord cu politica sa”, chiar stolnicul Constantin neavând vreo dregătorie divănească în toți acești ani.
Cum nobilul scop al politicii cantacuzine a fost acela de-a dobândi totala independență a Țării Românești, se subînțelege că el nu putea fi înfăptuit fără o temeinică pregătire, prin centralizarea puterii interne, (re)organizarea armatei și constituirea unui puternic front antiotoman, front din care, alături de celelalte două principate românești (Transilvania lui Mihai Apafi și Moldova lui Constantin Cantemir), să facă parte nu numai popoarele balcanice înrobite de turci (sârbi, bulgari, albanezi, greci), ci și puterile europene (Austria, Polonia, Rusia), ce formau coloana vertebrală a Ligii Sfinte.
Da, pentru că, deși turcii fuseseră învinși la asediul Vienei din 1863 prin intervenția lui Ioan Sobieski cu trupele sale (silit de turci să participe la acest război cu mica lui armată, însă fiind cu sufletul și fapta de partea creștinilor, Șerban a dat dispoziții ca tunurile românilor să fie încărcate cu paie!), totuși Imperiul otoman își păstrase un apreciabil potențial militar (inclusiv după înfrângerile suferite în fața austriecilor la Buda în 1686, la Mohács în 1687 și la Belgrad în 1688), ceea ce – ne informează istoricul Popescu – „făcea necesară, pentru principalii săi adversari, încheierea unei alianțe cât mai largi”. Cu atât mai mult cu cât, din pricina conjuncturii internaționale nefavorabile (politica duplicitară a marilor puteri, ce nu înțelegeau să renunțe la pretențiile lor anexioniste nici măcar în aceste momente cruciale ale istoriei), preocuparea de căpetenie a lui Șerban, de unde se vede realismul politicii sale, era aceea de-a evita pericolul schimbării suzeranității mahomedane cu ocupația creștină.
Iată de ce, după îndelungi tratative și cumpăniri, domnul muntean nu numai că decide să depună jurământ împăratului habsburg Leopold I, pentru a putea să intre în alianța antiotomană, dar chiar face pasul decisiv în acest sens, prin trimiterea la Viena a unei solii (compusă din trei Cantacuzini și Constantin Bălăceanu, ginerele lui), care urma să fixeze condițiile acestui act. Din păcate, ceea ce trebuia să fie episodul decisiv al luptei de neatârnare deplină (cu regret o spune și N. Bălcescu: „Totul era gata, când românii erau acum să tragă sabia...”) rămâne neterminat, deoarece, pe data de 29 octombrie 1688, Șerban Cantacuzino se stinge din viață.
Procedând la fel ca dârjii înaintași, bunăoară ca Vlad Țepeș, cum că întărirea instituției domniei (și) în raport cu elementele boierești dizidente era „pasul de început obligatoriu spre a putea apoi trece la acțiuni politice și militare de anvergură, vizând țeluri mai înalte” (S. Andreescu în Vlad Țepeș - Dracula. Între legendă și adevăr, Editura Minerva, București, 1976) și, desigur, având spatele apărat de marele vizir Kara-Mustafa și de sultan-valide (mama sultanului), imediat după înscăunare, Șerban a pus în mișcare răfuiala cu Bălenii (Cantacuzinii erau mai bogați și cu mai mare trecere la Poartă), atât din pură răzbunare, cât și pentru recuperarea averilor pe care membrii familiei le pierduseră în perioadele de influență ale adversarilor.
Însă tot el încearcă să aplaneze conflictul, atunci când acesta trece pe al doilea plan în raport cu echilibrul politic și interesele vitale ale țării (încă o deosebire de majoritatea „combatanților” anteriori), nu doar prin atragerea Bălenilor rămași în țară, ci chiar prin căsătoria fiicei sale Alexandra cu feciorul lui Ivașco Băleanu, chit că ea moare după patru luni și astfel fragila înnădire a împăcării se rupe...
Fiind unul din cei mai mari feudali ai vremii (avea moșii și sate în județele Prahova, Ialomița și Ilfov), domnitorul Șerban stabilește un etalon al stânjenului, ce-i va purta numele, contribuie la creșterea numărului de mori și al vitelor (componentă de bază a economiei țării), dublează numărul meșteșugarilor, dezvoltă ramura construcțiilor și a negoțului (negustorul Ghețea Rustea va deveni socrul lui), nu în ultimul rând introduce cultura porumbului, despre care banul M. Cantacuzino spune că „a fost de mare ajutor atât pentru hrana norodului celui prost, cât și pentru hrana dobitoacelor”.
Dând dovadă de foarte mult curaj în acele nesigure timpuri, când Poarta putea merge până la suprimarea domnilor ce își permiteau veleități militare independente, Șerban nu ezită să-și formeze o armată de 40.000 soldați (cu 10.000 mai mică decât oastea lui Mihai Viteazul), plus 40 de tunuri, cei mai mulți (circa 24.000, după D. Cantemir) fiind mercenari sârbi, sloveni, croați și bulgari, restul voluntari, armată pe care o împarte în trei „arme” (pedestrime, călărime, artilerie) și pe care în parte o antrenează în pădurile Țării Românești și în munții Transilvaniei, cea mai mare parte lăsând-o „în locurile de baștină, în așteptarea semnalului de declanșare a luptei”.
Nevoia de bani a voievodului muntean fiind tot mai mare (cu armata, tributul/haraciul, tratativele diplomatice, ctitoriile și fastul Curții), acesta este nevoit ca, pe lângă înăsprirea fiscalității, să-i plătească pe haiducii sârbi ca să atace convoiul turcesc ce ducea dările către Poartă...
Așadar, contribuind Șerban prin politica sa la trezirea conștiinței de neam, forma incipientă a conștiinței naționale, și având ea (politica) un triplu caracter (românesc, balcanic, european), elogiul autorului de la sfârșitul opusculului este întru totul meritat: „Sunt tot atâtea motive să-i dăm lui Șerban Cantacuzino, voievodului și omului, locul de veci ce i se cuvine în rândul celor mai de seamă ctitori ai emancipării istorice românești”.
Sighetu Marmației, George PETROVAI
6-7 aprilie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu