de Adriana Stoicescu
După Înviere Luminile s-au stins, Lumina a fost pusă
la păstrat, până la anul. În biserici miroase a lumânări stinse şi rest de
tămâie.
Gata, nu mai trebuie să vă prefaceţi! Tipul a
înviat, puteţi redeveni voi, răi şi meschini şi infatuaţi până la implozie. Şi
atotştiutori şi superiori celor fără dinţi,
Credinţa de raft, poleită şi duduind de texte
biblice, şi-a făcut datoria, aţi convins-o pe vecina de la 4 că sunteţi buni
creştini. Puteţi să o înjuraţi, din nou, în voie.
Puteţi să nu mai daţi pe acasă, că vă scoate din
minţi mama, cu obsesiile şi poveştile ei despre cât de greu a fost cândva, când
voi nici în proiect nu eraţi. Puteţi să vă reapucaţi de minţit şi înjurat, de
aruncat cu lături în capul celui care are altă opinie.
Am devenit experţi în manipulare, de ce nu am fi şi
în prefăcătorie? Durează doar câteva zile pe an, nu e greu. Apoi ne putem
întoarce la şi în noi, cei adevăraţi.
Marea ruptură nu mai este între generaţii, căci,
parcă, niciodată distanţa nu a fost atât de mare între noi şi ei, între unii şi
alţii, între cei buni şi ceilalţi. Marea fractură, completă, este în noi, în
sufletul fiecăruia.
Între om şi Imaginea Lui din om. Dumnezeu cel Înviat
nu a devenit doar nefrecventabil, ci o pată pe obrazul fin al omului modern, o
mare ruşine, o cale sigură de excomunicare din lumea bună.
A devenit indecent să crezi, aşa că dăm sonorul pe
mut la vocea Lui Dumnezeu din cap şi inimă şi ne lăsăm purtaţi de urletele
urangutanilor upgradati, cu mici interludii, de Paşte şi Crăciun. A trecut
chinul zilelor în care trebuie să ne prefacem că vrem, că putem să Îl
înţelegem.
Oricum, o noapte trece repede, apoi ne aruncăm
fericiţi între hălcile de carne, în sticlele de vin căci dacă tot sărbătorim,
măcar să o facem cum trebuie, nu-i aşa?
E trist cât de jos am ajuns, să transformăm credinţa
într-o paranghelie cu accente de teatru absurd, în care Joi suntem experţi în
Împărtăşanie, Vineri plângem spăşiţi la o Cruce despre care nu pricepem ce rost
a avut, Sâmbătă ne punem măştile de viitori fericiţi, iar Duminica urlăm pe
străzi Hristos a înviat, cu gândul la ouăle şi şunca fiartă, bine a făcut că a
înviat, dar hai, la masă, nu uitaţi să vă îndopaţi până crăpaţi, 112 e aici,
UPU e deschis 24 de ore, dă-i dracului de doctori, să muncească, de aia îi
plătim, hai, când ne-o fi mai rău ca acum să ne fie, bine c-a înviat….
Acum e întuneric în biserică. A înviat şi e, din
nou, singur. Nu mai aleargă nimeni spre El, dar e obişnuit.
Câteva babe rătăcite, doritoare de veşnicie, Îi mai
tulbură liniştea, cu rugăciuni absurde, fără a avea la bază lecturi obligatorii
din Marii Sfinţi, dar nu cred că pentru El contează.
Voi, bucuraţi-vă de noul telefon. Mai beţi un latte
în Unirii, mai priviţi cu dispreţ tot ce vă aminteşte de credinţă, sigur aveţi
dreptate, e obositoare şi inutilă şi spălătoare de creieri deschişi spre nou şi
schimbare.
Liniştiţi-vă, a trecut, mai e mult până la Crăciun,
e obişnuit să stea singur. Bucuraţi-vă de viaţă, Viaţa nu există, pentru că aşa
aţi decis voi.
Dar, dacă, totuşi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu