ADRIAN PĂUNESCU și ”misterul năsăudean”

Cel care a spus despre sine: ”Eu sunt bolnav de Dumneavoastră Țară,/ Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam” nu se putea să nu caute oportunități, sau să răspundă ocaziilor ivite, de a merge și vedea țara ”la prima mână”, adică la ea acasă, în zonele unde aceasta colcăia de frumusețe primordială și sensuri înalte, adică România profundă!

O parte din România profundă a fost și este ținut Năsăudului, pe mare marele poet Adrian Păunescu l-a văzut și altfel, dincolo de cunoștințele sale extrem de bogate de istorie și cultură românească, și nu numai, sau din mersul mașinii, atunci când se deplasa cu Cenaclul ”Flacăra” pentru diverse manifestări. Năsăudul, prin oamenii săi primitori și iubitori de neam, țară și cultură românească, a fost cunoscut de poet (și) altfel, grație unei apropieri, devenită ulterior prietenie, de/prin familia Vaida, Ana și Gavril (Vișu) din Năsăud, unde aceasta era profesoară de matematică, director adjunct la Colegiul ”George Coșbuc” din Năsăud, între anii 1978-1982, iar soțul ei, inginer silvic, devenit profesor, director plin la Liceul Silvic, între 1980-1987. Aici trebuie amintiți și copii lor, Florin –Nicolae și Lelia (Carmen Aurelia) care, practic, au crescut în anii copilăriei și adolescenței, cu prietenul celebru de familie, poetul Adrian Păunescu.

Întâmplarea, poate neîntâmplătoare, că fiica lor, Lelia, care cânta muzică folk, să debuteze fericit, ca și ”copil minune”, la 11 ani, (iunie, 1984) în Cenaclul ”Flacăra”, pe stadionul din Năsăud (după o preselecție prealabilă în holul hotelului ”Sălăuța”), a fost momentul de start în tot ceea ce va urma. Cooptarea acesteia în cenaclu, a făcut ca respectiva familie să urmărească de atunci și cu interes personal, și uneori să meargă și faptic, prin țară, ca să asiste la numeroasele manifestări-spectacol pe care Adrian Păunescu, ”poetul generației în blugi și al tineretului în adidași” le făcea în fruntea Cenaclului ”Flacăra”, spectacole anunțate din timp, iar uneori constituite ad-hoc, în prilejuri și la locuri favorabile. Fiecare manifestare-spectacol avea particularitatea sa (descrise pe larg în publicațiile conduse de Adrian Păunescu), unde la fiecare ”se știa când se începe, dar nu se știa când se termină”. (Ulterior, după ce devenise membru de bază în Cenaclul ”Flacăra”, Adrian Păunescu îi va dicta Leliei, între 1986-1989, sute de poezii, „iar, în august 1988, pe drumul Baia Mare - Ciucea, poezia ”Doamne, ocrotește-i pe români”.).

Prima invitație la Năsăud a poetului Adrian Păunescu, făcută de către familia Vaida a fost și din considerentul că poetul poate fi ajutat ”să depășească starea de depresie cauzată de închiderea abuzivă a Cenaclului Flacăra”, după momentul din 15 iunie 1985, când Cenaclul ”Flacăra” a fost interzis, iar poetul Adrian Păunescu marginalizat și urmărit. Urmărit mai mult ca înainte.

(Totul s-a datorat unor întâmplări nefericite, din acea zi de 15 iunie 1985, când în urma unei furtuni iscate din senin, pe stadionul ”Petrolul” din Ploiești, unde avea loc o manifestare a Cenaclului ”Flacăra”, la ieșire, spectatorii s-au călcat în picioare, existând și 6 morți, și asta datorită panicii și proastei organizări, organizare de care se ocupau strict organele locale de partid și de stat și nu Adrian Păunescu, care se ocupa doar de spectacolul propriu-zis. Așa cum spuneam într-o carte de-a mea dedicată lui Adrian Păunescu, ”Epistole către Adrian Păunescu - carte de iubire”, întâmplarea de la Ploiești nu a fost cauza, ci pretextul de înlăturare din viața publică a lui Adrian Păunescu, care urcase prea mult pe scara atenției, încrederii și popularității, de devenise periculos pentru conducerea comunistă de la București, fiindcă pe atunci doar tovarășul și tovarășa Ceaușescu aveau voie să fie populari și iubiți de către popor! Dar asta e o altă poveste).

Așadar, așa a început, prin ”Lelia Vaida și ”Cenaclul Flacăra”, cunoașterea ”Năsăud-ului și (a) ”satelor” sale”, așa au început, ceea ce ulterior aveau să fie generice și totodată capitole de carte, „Vizite prin țară, propuse de noi lui Adrian Păunescu” și ”Vizite prin țară propuse de Adrian Păunescu”. Spuneam de generice și capitole de carte (cele 4 denumite anterior) deoarece vorbesc despre o carte și autoarea ei, carte intitulată ”Adrian Păunescu și ”misterul năsăudean”, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019, (606 pg.) scrisă de profesoara Ana Vaida, a cărei lansare a fost făcută nu de mult la Năsăud, după ce în prealabil, se dezvelise un bust de bronz al poetului Adrian Păunescu, în condiții de reală sărbătoare, pentru oficialități și locuitorii zonei. Titlul cărții este inspirat de un autograf de-al lui Adrian Păunescu, unde acesta mulțumește familiei Vaida ” pentru accesul tandru la misterul năsăudean”.

Ospitalitatea gazdei și încrederea lui Adrian Păunescu în prietenia sinceră a acestora, dar și a faptului că se simțea bine în zonă, a avut urmări dintre cele mai faste. Conștientă de valoarea lui Adrian Păunescu, ca om și ca poet, d-na Ana Vaida a adunat cu cerbicie, ca și cronicar onest, toate mărturiile vizitelor lui Adrian Păunescu la Năsăud, de la prima, cea din august 1986 și până înainte de moartea acestuia, din 5 noiembrie 2000. Ba a mai adunat și mărturiile despre diversele participări, alături de Adrian Păunescu, la acțiuni culturale sau de agrement cultural, sau de altă natură, în diverse părți ale țării.

Prin intermediul soților Vaida, apoi a altor familii iubitoare de poet și cultură românească, Adrian Păunescu ajunge să cunoască și să iubească zona. Autoarea menționează și faptul că ”pentru a-i diversifica petrecerea timpului liber, în perioada de ședere la Năsăud”, insistau ca Adrian Păunescu să meargă cu ei, acolo unde aceștia erau invitați, locuri unde acesta ”nu dorea să iasă în evidență, preferând postura de atent observator”.

Notând cu scrupulozitate toate aceste întâlniri, d-na Ana Vaida recompune în prezenta carte întâlniri, locuri și spuse ale marelui poet, justificându-le, aproape de fiecare dată, prin redarea unor poeme scrise de Adrian Păunescu în respectivele situații, neuitând să precizeze amănunte din „bucătăria” nașterii lor, inclusiv în cărțile în care aceste poezii au fost ulterior publicate. Ea aduce prin asta un elogiu atât poetului și poeziei sale inspirate, cât și locurilor ”țării” Năsăudului, locul de care autoarea este îndrăgostită peste poate. Adnotările acesteia arată că Adrian Păunescu se inspira aproape din orice. De altfel, în carte sunt numeroase și fericite inserții de istorie și cultură zonală, dar și de fapte simple, terne, ale unor oameni simpli, fără sofisme, mai toate cu legătură cu Adrian Păunescu, inserții fericite care dau particularitate și strălucire cărții.

Alteori, autoarea, scrie câteva propoziții introductive pentru a justifica o idee, pentru ca apoi să citeze pa larg din articolele apărute în revista ”Flacăra”, în ”Totuși Iubirea”, în ”Vremea-manifest”, în ”Flacăra lui Adrian Păunescu”, în alte publicații, semnate de Adrian Păunescu, Andrei Păunescu, Ana Maria Păunescu Ioan Pintea (care și prefațează cartea), Ion Drăgan sau alți publiciști. Semnificative sunt rândurile citate din Andrei Păunescu, fiul poetului, din cartea acestuia, ”Supraviețuirea lui Adrian Păunescu – Calendarul unui vulcan„ acesta din urmă notând cu scrupulozitate, din punctul personal de vedere, tot ce era mai semnificativ din ”viața la zi” a lui Adrian Păunescu.

În poeziile redate sau citate, ale lui Adrian Păunescu, apar numeroase toponime. Sunt și mărturii sau simple propoziții, ale marelui poet, ce fac acum cinste locului: ”Năsăudul este orașul tuturor satelor sale”, ”Liceul ”George Coșbuc” din Năsăud este (aproape) cât o facultate”; ”Grănicerii din satele Năsăudului poartă Lumânări în mâini, pentru Învierea Neamului”, „E atâta lună plină aici, la Năsăud, încât acum îmi explic, luminozitatea aproape inumană a poeziei lui George Coșbuc”, ”...dar Maramureșul/ E nordul de taină, ce-și conține sudul!.../ Ci tu iubești mai mult din toate, de-atâta vreme, Năsăudul...”, ”Orașul grănicerilor, fabrica de academicieni”, ”...vom păstra plecând în orice sud,/ ca pe un manual de Năsăud,/ lumina poeziei lui Coșbuc”, ”...lângă ”Oda bucuriei” a lui Beethoven eu așez, începând din ziua de 31 mai 1987, ”Nunta Zamfirei” a lui George Coșbuc...”(cu referire la Maialul de la Năsăud), etc.

Spune Ana Vaida: „ Adrian Păunescu a fost un adevărat avocat al țăranilor români și al satelor din România (...)...Adrian Păunescu era obsedat de satul românesc, cu țăranii hăituiți spre orașe, pentru a deveni muncitori. El iubea satul ca matrice a poporului românesc, nealterat de modernisme inutile, deținător al unor valori morale, sociale, medicinale, religioase și filosofice perene. Suferea sincer din cauza politicii de umilire a țăranului”.

Nu de puține ori poetul se implica și încerca să rezolve problemele cu care se confruntau oamenii și care îi erau făcute cunoscute, în calitate de... ”activist de popor” (sintagma îi aparține) pe care o considera, în antiteză cu cea de ”activist de partid”, ”singura cu adevărat cuprinzătoare în procesul construcției naționale”. Autoare face remarca că ”Adrian Păunescu nu era deloc superficial, ci din contră, foarte motivant, atunci când se străduia să rezolve o problemă”. Și multe le rezolva. Aceasta în condițiile în care era urmărit în permanență de către securiști în civil, unii îmbrăcați în milițieni sau chiar în călugări. Spune Ana Vaida: ”Era însă obișnuit cu supravegherea..”, amintind și ”de scrumierele cu fir, de vazele de flori, bine plasate într-un anumit loc, bine indicat special pentru dânsul”. Uneori ”urmăritorii s-au deconspirat...E vorba de evenimentele petrecute la Moara de la Hordou, la Magazinul Eva din București, la noi în porumbul din grădina casei de la Năsăud, la Ilva Mică la nunta de la căminul cultural”.

Iată un poem emblematic de-a lui Adrian Păunescu, referitor la iubirea lui față de Năsăud și valorile sale eterne: „ Și dacă uit ce-i viața, și dacă uit ce-i moarte/ Și dacă nu știu mâine unde-am să mă duc/ Cred că la mine-n leagăn, avea cuibar un cuc,/ Care mi-a dat puterea să tot colind departe.// Visez distanțe noaptea și mă visez năuc/ Dar, iată că mi-a bine, în Templul Sfintei Arte,/ Aici, în Năsăudul, ce-mi pare-un semn de carte/ Între un trist Rebreanu și-un liniștit Coșbuc.// Și se mai poate face pe-aici câte ceva,/ Eu simt la mine-n creier o tranzitivă jale:/ Să vină Ministerul să-nceapă-a repara/ Tot ce-a stricat cu mâna incompetenței sale,// Să fie Năsăudul ce a mai fost cândva:/ Tipar înalt și vatră a Școlii lui Normale” (Cetatea, semn de carte). Poezia olograf, cu autograful poetului, a fost scrisă inițial, în 1983, în Cartea de Onoare a Liceului ”George Coșbuc” din Năsăud.

Atunci când a fost găzduit la Râmeț, cu binecuvântarea IPS Emilian Birdaș, de către maica Ierusalima, imediat după interzicerea sa, după evenimentele de pe stadionul ”Petrolul” din Ploiești, Adrian Păunescu va scrie versuri precum: ”Aici voi re-învăța să fiu cucernic/ În acest mic pământ măreț/ Ca să mă rog să fii mereu puternic/ Poporul meu de Daci și de Râmeți”, ca să nu mai spunem că aici a scris și ”Colindul Ardealului”.

Dar temperamentul poetului și neastâmpărul său pentru înfrângerea minciunii și triumful adevărului, nu puteau să-l facă să re-învețe să fie ”cucernic”. Ba din contră. Iată o poezie din august 1988, scrisă la Baia Mare, care ca și poezia ”Analfabeților”, dar și altele, contrazic cu brio părerea unora că Adrian Păunescu ar fi fost „poet de curte”:„Foaie verde, brad de moarte,/ Pleacă veste, vine carte,/ De aici, până departe,/ Șapte poște, șapte arte.// Foaie verde prag de iarbă,/ Luminiș în țară oarbă,/ Neamul a-nceput să fiarbă,/ Marx și-a mai tăiat din barbă.// Foaie verde de foioase,/ Umblă moartea pe la case,/ Toată jalea într-un glas e:/ Să ne lase, să ne lase!// Foaie verde flori de toate,/ Zodii spun că nu se poate,/ Dar auzi că vântul bate,/ Cineva mănâncă sate,// Foaie verde iod al nucii,/ Țipă bube, cântă cucii,/ Urlă lemnele ulucii/ Și-și fac morții semnul crucii.// Foaie verde, umbră verde,/ Dacă satul ni-l vom pierde,/ Țara noastră ne-o vom pierde,/ Roagă-o mamă să ne ierte.// Foaie verde care moare,/ Dă-ne, Doamne, milă mare,/ Să ne ținem pe picioare/ Când ne taie cu topoare.// Foaie, foaie, foaie, foaie,/ Frunțile ni se-ncovoaie,/ Nu-i așa tot ce așa e,// Niculaie, Niculaie.” (Scrisoare către Niculaie).

Spune Ana Vaida în altă parte: ”Am scris deja în această carte că Adrian Păunescu nu bea alcool, numai ”pupa” paharul, uneori nu-l atingea de loc. L-am avut oaspete mult peste 100 de zile, dacă le punem la loc, am participat la sărbătorirea zilelor sale de naștere, am fost prin țară în zeci de locuri împreună cu dânsul și niciodată, nici măcar o dată, nu l-am văzut beat, nici chiar băut”. La aceste mărturii vin cu propria mărturie. Am fost cu Adrian Păunescu la aproape 20 de mese, cu de toate. Niciodată nu l-am văzut atingându-se de băuturi alcoolice. La fiecare masă l-am văzut consumând doar apă minerală în amestec cu coca cola. Aceasta ca să răspund și eu diverșilor cârcotași, care îmi spuneau, ”ca știutori” despre așa zisele beții ale lui Adrian Păunescu! Aceasta, ca o paranteză!

Mai aflăm și de întâlnirea ”în ilegalitate”, în vara anului 1989, în subsolul Casei de Cultură din Focșani, dintre Adrian Păunescu (ce fusese interzis la spectacolul din sala mare, prin ”ordin de sus”) cu patrioții români de peste Prut: poetul Grigore Vieru și cantautorii Doina și Ion Aldea Teodorovici, unde - spune d-na Ana Vaida - ”am cântat în grupul nostru restrâns”, ”Doamne, ocrotește-i pe Români”.

Sunt amintite vizitele la Alba Iulia, știut fiind că ”Adrian Păunescu iubea enorm Alba Iulia„. Știu aceasta și personal, datorită întâlnirii cu Adrian Păunescu, la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1997 (acesta însoțit fiind de Andrei și Ana Maria Păunescu) când mi-a spus ceea ce am găsit și într-o poezie de-a lui, cum că ar fi dorit să fie ”noroi pe bocancii românilor, care în dimineața zilei de 1 Decembrie se îndreptau spre Alba Iulia”.

Mai sunt amintiri de la Tg.Mureș, de la Biserica ”Sf. Înviere” din cartierul ”Tudor Vladimirescu”, unde Adrian Păunescu este ctitor, datorită contribuției în proporție de aproximativ 60 % la ridicarea locașului de cult, locaș căruia i-a închinat și o superbă poezie, ”Biserica lui Dumnezeu”.

De asemenea, sunt menționate vizite, cu situații aferente și în alte localități (în ordine aleatorie): Albac și Apusenii, dar și București, Sinaia, Putna, Bârca, Moisei, Ilve, Vișeul de Sus, Boiu Mare-Blidari, Bistrița, Parva, Ciucea, Rohia, Tarnița, Potoci-Bicaz, etc. Apar și mulți oameni, ai căror pași s-au intersectat fericit, în spațiu și timp, cu cei ai marelui poet: familia Dumitru și Maria Nistor din Năsăud; familia Ion și Anișoara Hașegan din Siliștea Sibiului, Nica Zaharia, Florin Săsărman, Ioan Pintea, etc.

Cartea mai conține în ”Anexe”: Autografe primite de familia Vaida de la Adrian Păunescu; Copii de articole și manuscrise în alb-negru și color; Fotografii alb-negru și color; Hărți cu ”turneul-fulger”, vara lui 1988; (și) Lista cu toate poeziile citate în carte. De asemenea, un cuvânt de încheiere, din partea autoarei.

Este o carte de iubire, cu numeroasele sale fațete, o carte de iubire a unor adevărați intelectuali din Năsăud, față de un om și un poet, aflat mai ales într-o perioadă nefastă a vieții. Față de un om care o viață a luptat neînfricat pentru oameni și care ca poet, devenit NAȚIONAL, a recalibrat lirismul românesc, dându-i o nouă combustie, plină de forță și frumusețe. Este deopotrivă și o carte document, care completează informații despre Adrian Păunescu, dându-ne ”știri” și de pe ”partea nevăzută” sau mai puțin știută a lui Adrian Păunescu. Acestea nu fac decât să dea noi carate informative și de strălucire întregul numit Adrian Păunescu, cel care a iubit la modul sublim ROMÂNIA și pe ROMÂNI. Care a iubit dreptatea și adevărul, care „a iubit valorile”, așa cum îi și este scris pe piatra de mormânt.

Răzvan Ducan

În rev. ”Vatra veche” din toamna anului 2019 și în săptămânalul ”Flacăra lui Adrian Păunescu”, săptămâna 6-12 decembrie 2019.