ICOANE DE TOAMNĂ

Pădurea-ngălbenită e-o vastă pălălaie

Aprinsă pe corlata căruntelor colnice,

Ce pâlpâie când vântul se umflă s-o ridice,

Iar foile în spulber par picuri de văpaie.

Aşa ard codrii… până stă soarele să pice,

Cules ca o naramză de Seara cea bălaie…

Atunci s-adună umbra pe-a văilor copaie,

Şi nimeni nu mai cearcă muţenia să strice.

Furişă pleacă Seara şi spre apus se duce,

Dar Noaptea-i ţine calea, pândind-o la răscruce:

O namilă flămândă, greoaie ca un urs…

Trec grabnice vedenii de moarte şi prihană…

Amurgul pare-n nouri o uriaşă rană,

Prin care , - al zilei sânge ,  lumina-ncet s-a scurs.

Vasile VOICULESCU