Mă întreb unde se va ascunde fostul premier Ilie Bolojan când minciunile cu care și-a împănat guvernarea dezastruoasă vor ieși una câte una la suprafață.
Prima a fost imediat devoalată: Eurostat ne-a
declarat campioni europeni la deficit în trimestrul al II-lea, cu 9,2%, deși
Sprânceana supărată pe oameni mințea cu nerușinare, declarând că scăderea
deficitului este cea mai mare victorie a guvernării sale. O glumă ordinară!
Același Sărăcie a votat guvernul Niculesco cu o
determinare care ne-a înfricoșat. Oare ce organe i-au fost strivite de mânuțele
sistemului de a votat, împreună cu acoliții lui, caricatura de guvern
PSD-Nicușor? A mai lătrat un pic de la tribuna Parlamentului, precum un câine
trimis la cușcă cu un picior în dos.
A umplut de bale miniștrii PSD, pe care se jură,
precum o Zdreanță, că îi cunoaște, a mârâit, amenințând că, dacă noul guvern nu
continuă măsurile lui aberante, va dărâma executivul fără să pregete.
Una dintre măsurile pe care fostul guvern le
introdusese în programul de guvernare a făcut să mă cert cu unul dintre cei mai
buni prieteni ai mei. Un om care arde câte un pic la fiecare nedreptate pe care
statul și corporațiile pe care le protejează i-o fac. Hidroelectrica spune că
i-a plătit facturile pentru energia livrată în calitate de prosumator, dar
contul spune altceva. Pentru el, este greu să te cerți cu un robot sau cu un
individ care mai că nu îți spune că ești neînsemnat și prost.
Acum este îngrijorat de impozitul pe locuință pe
care bolojeniștii l-ar vrea introdus fără un studiu de impact, fără o analiză
serioasă a consecințelor. Justificarea prooccidentală este de-a dreptul
băloasă: așa ne obligă OCDE. Confundăm însă o recomandare cu o obligație. Este
drept că OCDE a recomandat explicit României să îmbunătățească impozitarea
recurentă a proprietăților și să o orienteze mai mult spre valoarea de piață.
Dar a recomandat și creșteri graduale și protecții pentru proprietarii
vulnerabili.
Îmi vine însă greu să cred că noul guvern nu se va
folosi de această „confuzie” pentru a mai pune ceva bănuți deoparte pe spinarea
celor peste 90% dintre românii proprietari de imobile.
În țările „occidentale” pe care vrem să le imităm,
dar doar atunci când ne convine, locuința are o valoare „economică”. Aceasta se
adaugă la calculul impozitului global, nu al celui perceput de autoritatea
locală! Da, o proprietate imobiliară are o valoare economică dacă o folosești
ca activ. O închiriezi, o vinzi. Dacă o folosești ca locuință, țări precum
Franța, Italia, Cipru și Malta nu o prea impozitează!
Credeți că premierul Nicolesco, deși ar trebui să
țină cont de acest lucru datorită trecutului său francofon și decorațiilor
primite, o va face? Credeți că va realiza că există însă o diferență
fundamentală între a impozita venitul unui om și a impozita valoarea casei în
care acesta trăiește?
Prima înseamnă să contribui din ceea ce câștigi. A
doua poate însemna să plătești dintr-o pensie sau dintr-un salariu modest
pentru o avere pe care nu o poți transforma în bani fără să-ți pierzi propriul
cămin, locuința în care ai crescut tu și în care au crescut copiii tăi.
Ani la rând, oamenii au muncit, au economisit, au
cumpărat sau și-au construit o locuință. Au plătit taxe, au achitat rate și au
suportat costurile întreținerii. Acum, când valoarea proprietăților crește pe
hârtie, statul riscă să transforme această reușită într-o povară fiscală
suplimentară, fără ca veniturile proprietarilor să crească în același ritm.
O casă mai valoroasă nu înseamnă automat un
proprietar mai bogat în banii din buzunar. Un pensionar care locuiește în casa
construită acum 40 de ani nu devine mai înstărit doar pentru că piața
imobiliară s-a scumpit. Dacă impozitul crește abrupt, el trebuie să plătească
mai mult din același venit. Valoarea proprietății crește statistic; capacitatea
sa de plată rămâne însă neschimbată sau este afectată de taxele și impozitele
pe care fostul premier i le-a impus.
Mai grav, se confundă adesea două justificări
diferite: finanțarea serviciilor publice locale și impozitarea patrimoniului.
Iluminatul stradal, drumurile comunale și salubritatea trebuie finanțate. Dar
de ce ar trebui ca factura pentru aceste servicii să crească automat odată cu
valoarea de piață a casei, chiar dacă serviciile primite și venitul
proprietarului au rămas aceleași?
Valoarea imobiliară poate fi un criteriu fiscal,
însă nu reprezintă o măsură directă a costurilor suportate de comunitate. Ah,
dacă o parte din acest impozit merge la bugetul de stat pentru a acoperi o
parte din incapacitatea executivului de a produce venituri, atunci spuneți
clar: vă punem un nou impozit!
O politică fiscală responsabilă nu se construiește
prin formule aplicate mecanic, ci printr-o analiză a efectelor reale.
Guvernanții trebuie să răspundă la întrebări elementare: Câți proprietari vor
fi afectați? Ce se întâmplă cu pensionarii și familiile cu venituri mici? Care
va fi creșterea efectivă a impozitului? Vor trebui oare să își vândă casa?
Există plafoane, perioade de tranziție și mecanisme de protecție pentru
locuința principală?
Fără răspunsuri clare, reforma riscă să devină un
experiment fiscal ale cărui costuri sunt suportate de cetățeni, în timp ce
beneficiile sunt prezentate în principal prin prisma încasărilor suplimentare
la buget.
Există însă și un pericol social concret: acumularea
datoriilor fiscale. Neplata nu duce automat la pierderea casei, dar executarea
silită poate ajunge, în condițiile legii, la valorificarea bunurilor
debitorului. Pentru un om cu venituri mici, o obligație fiscală
disproporționată poate deveni începutul unei vulnerabilități financiare greu de
reparat.
Nu este nevoie să presupunem că statul urmărește
să-i deposedeze pe cetățeni de locuințe pentru a înțelege riscul. Este
suficient să observăm că o politică poate produce asemenea consecințe chiar și
fără să le declare drept obiectiv.
Prietenul meu crede însă că asta dorește statul: ca
oamenii să-și piardă casele. Eu refuz să cred că statul s-a scufundat într-o
mocirlă abjectă în care omul poate să dispară…
Să o spunem clar: valoarea de piață nu este venit
disponibil. Iar o casă în care locuiești nu este un cont bancar din care tu
poți retrage bani sau pe care statul poate pune poprire.
Impozitul local trebuie să finanțeze drumuri,
iluminat public, salubritate și alte servicii ale comunității. Nimeni nu
contestă necesitatea acestor cheltuieli. Întrebarea este alta: de ce ar trebui
ca factura pentru servicii să crească automat odată cu valoarea teoretică a
locuinței, chiar dacă venitul proprietarului a rămas același?!
Nu poți judeca bunăstarea unui om numai după
valoarea casei sale și nici nu poți construi o reformă dreaptă ignorând banii
de care acesta dispune efectiv. O casă este mai mult decât un activ evaluabil.
Este o locuință, o casă. Este acasă.
Nu trebuie să așteptăm un cutremur pentru a pierde
ceea ce am acumulat de-a lungul unei vieți de muncă, de privațiuni și de trudă.
O poate face statul din prostie și, mă tem, din ticăloșie…
Autor:
Viorel Ioniță
Sursa:
Cotidianulhd
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu