Perspective analitice, sistematice și eseistice identificate în „Istoria limbii, literaturii române și a instituțiilor culturale de la origini și până în prezent” de Al. Florin Țene
Orice încercare de stabilire a numărului „Istoriilor limbii și literaturii române”, apărute de-a lungul secolelor, pare un demers temerar, și aproape imposibil de realizat, cu atât mai mult, cu cât, nu a fost alcătuită încă o Istorie a „istoriilor” limbii și literaturii noastre. Fiind, desigur, vorba despre o metodă de cercetare de mare amploare și certă meticulozitate, ce necesită, în chip esențial, o abordare academică, mă voi rezuma, în cadrul scurtului meu comentariu, la punerea în valoare a perspectivelor analitice, sistematice și eseistice prezente în monumetala „Istorie a limbii și literaturii române”, elaborată, pe parcursul a 20 de ani de activitate istorico-literară, de scriitorul Al. Florin Țene.
Vom reține, așadar, că primele încercări de întocmire a unor lucrări de istorie a literaturii române trebuie căutate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea fiind legate de numele lui Aron Densușianu și B.P. Hasdeu. Astfel, dacă Aron Densușianu, publica în 1885 binecunoscuta „Istorie a limbii și literaturii române”, Bogdan Petriceicu Hasdeu, nu este autorul unui volum propriu-zis de istorie a literaturii române, dar, prin articolele și studiile sale a reușit să imprime cercetărilor de istorie și analiză literară, o certă amprentă filologică. Mai târziu, în 1929 Iorga își publică, cele 3 volume din „Istoria literaturii românești”, în același an apărând și „Istoria literaturii române contemporane” a lui Eugen Lovinescu. Potrivit specialiștilor în istoria literaturii române, în timp ce Iorga a pus accentul pe trecut privind literatura ca parte a istoriei naționale, Lovinescu a schimbat matricea hermeneutică fiind preocupat de viitorul literaturii române și de încercările reprezentanților ei de a fi consonanță cu canoanele esteticii literare europene.
George Călinescu realizează un salt uriaș în domeniul istoriei literare românești prin tipărirea în 1941, a „Istoriei literaturii române de la origini până în prezent”, ampla capodoperă critico-literară, ce a stat la bază formării generațiilor de elevi, studenți, scriitorii și cercetători iubitori ai literaturii române. Impresionantă prin erudiție și amploare „Istoria literaturii” a lui Călinescu a fost timp de câteva decenii instrumentul esențial de cercetare a evoluției limbii și literaturii române de-a lungul secolelor.
După 1989, are loc, odată cu apariția în 2019 a „Istoriei critice a literaturii române” a lui Manolescu o schimbare paradigmatică majoră: operele literare fundamentale sunt re-evaluate iar reperele evoluției literaturii române și schimbă rolul, locul și importanța. Eliberată de presiunile cenzurii comuniste, estetica, literară din România își reorganizează ierarhiile impunând metode moderne de cercetare și analiză istorico-literară, în armonie cu profundele transformări economice, sociale și politico-culturale postdecembriste.
Surprinzător este că, dacă privim situația istoriei criticii literare din perspectiva „istoriilor” mai sus amintite, niciuna dintre capodoperele esteticii literare nu o exclude pe cealaltă. Dimpotrivă, ele se completează și se sincronizează contribuind la „consolitarea conștiinței literare și lingvistice a neamului nostru”.
Din această perspectivă, Al. Florin Țene, ne propune în ampla sa operă filologică, o istorie a literaturii române originală, perfect ancorată în sistemul paradigmelor estetice specifice secolului actual. Analistul literar, Al. Florin Țene, nu se mulțumește cu o istorie a literaturii construită pe un profund fundament cronologic, dimpotrivă ne uimește cu caraterul analitic, sistematic și eseistic al fiecăruia dintre capitolele acestei monumentale lucrări ce însumează 762 de pagini.
Sunt pagini în care evidențiază etapele importante ale constituirii și dezvoltării literaturii noastre naționale, de la primii pași de formare a identității limbii și literaturii române, trecând prin perioada medievală, continuând cu epoca iluministă, până în contemporaneitate. Sunt prezentate, în primul rând, încercările marilor croniciari moldoveni și munteni, de a păstra vie memoria istorică a neamului nostru precum și aportul acestor personalități la fundamentarea literaturii scrise pe teritoriile locuite de români. Este, subliniat, de asemenea, meritul Școlii Ardelene în promovarea originii latine a limbii române și în afirmarea specificului nostru cultural.
Al. Florin Țene, ne reamintește, cu înțelepciune și înalt respect, despre contribuțiile marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale și Slavici, la formarea limbii literare românești acordând o atenție specială rolului pe care l-a jucat Titu Maiorescu în conturarea spiritului critic și elaborarea principiilor de bază ale esteticii literare din țara noastră.
Autorul se oprește, într-unul din capitolele amplului său volum, asupra momentelor esențiale legate de constituirea Academiei Române dar și asupra etapelor organizării Societății Scriitorilor Români și, ulterior, a Uniunii Scriitorilor din România.
Pe parcursul acestei impresionante sale sinteze a istoriei limbii și literaturii române, dl. Țene pune în discuție etapele constituirii și diversificării curentelor literare esențiale trecând prin romantism, realism și simbolism fiind analizate modurile în care acestea se reflectă în operele unor scriitori precum: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Octavian Goga și George Bacovia.
Un amplu capitol este alocat literaturii din perioada comunistă fiind dezvăluite, cu minuțiozitate, mecanismele cenzurii și inventariate momentele constituirii curentului realist din literatura socialistă. Se conturază, pe parcursul elaborării panoramei literaturii de factură comunistă, destinele unor autori precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt și Paul Goma, care au suferit din cauza relațiilor tensionate cu puterea politică din vremurile respective.
În partea dedicată perioadei actuale este urmărit impactul libertății de creație asupra diversificării și creșterii impresionante a numărului operelor literare în paralel cu apariția unor noi teme de inspirație estetică și literară. Autorul urmărește evoluția poeziei, prozei, eseului și criticii literare din ultimele decenii, atrăgând atenția asupra avantajelor oferite de pluralismului creator, cultural și literar, actual.
Spre finalul comentariului voi insista asupra faptului că, examinată cu atenție, „Istoria literaturii române” a lui Al. Florin Țene nu se încadrează în stilul clasic al genului, lucrarea nu are un caracter rigid și spre deosebire de precursorii săi, deși, autorul respectă firul cronologic al evoluției fenomenelor literare românești, acesta folosește metode moderne de cercetare filologică, deschizând perspectivele prin punerea literaturii în dialog cu istoria, sociologia, filosofia, mentalitățile colective și contextul cultural specific fiecărei epoci.
De asemenea, nu există un șablon unitar pe care îl regăsim în toate capitolele cărții de față. Unele dintre intervențiile critice din volum au un caracter predominant eseistic, alte pagini ne atrag atenția prin frumoasele consolidări analitice, existând și fragmente de istorie literară cu caracter interdisciplinar.
Din această perspectivă, demersul lui Al. Florin Țene depășește granițele unei istorii literare convenționale și devine un fel de înregistrare enciclopedică despre evoluției literaturii naționale „de la origini și până în prezent”. Autorul nu înregistrează doar succesiunea cronologică a apariției unor opere literare excepționale, și nu își concentrează atenția, exclusiv, asupra portretelor literare semnificative, ci, dimpotrivă, consideră că rolul istoricului și criticului literar este acela de a concepe o istorie literară de anvergură, bazată pe echilibrul dintre analizele literare erudite, documentarea atentă și complexă, valorizarea bine argumentată și integrarea tablorurilor literare importante, în contexte mai largi, fiind atent la resorturile istorice, sociale și culturale profunde care au influențat evoluția limbii și literaturii române.
Oferind cititorilor și specialiștilor un vast material de cercetare și documentare, bazat pe evidenta intenție de restituire a adevărului literar și cultural, criticul literar Al. Florin Țene, care s-a manifestat mai mult ca hemeneut decât ca un cronicar, nu și-a dorit să fie exhaustiv, nici excesiv de academic sau didacticist. Și-a propus, în primul rând, să-și poarte cititorii pe traseele unei călătorii exegetice inedite, ajutându-i să descopere mirificul univers al literaturii române moderne și contemporane, atrăgându-ne atenția asupra „rolului limbii în formarea conștiinței naționale”.
„La capătul acestei călătorii - își încheie Al. Florin Țene impresionantul demers exegetic - rămâne convingerea că limba română este una dintre cele mai prețioase moșteniri ale noastre, iar literatura reprezintă una dintre formele ei cele mai înalte de expresie. A le cunoaște trecutul înseamnă a înțelege mai bine prezentul; a le cultiva înseamnă a pregăti viitorul. În numele acestei convingeri, încredințez cititorului paginile de față cu speranța că ele vor fi primite nu ca o sentință definitivă asupra istoriei noastre literare, ci ca o invitație la lectură, la reflecție și la continuarea cercetării. Limba păstrează memoria unui popor, iar literatura îi dă acestei memorii glas, chip și durată. ”
Liliana Moldovan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu