ÎNTOARCEREA ÎN TIMP (I)

O întâlnire onirică între Sandu Eneț și Dimitrie Cantemir

Miezul nopții se lăsase peste oraș ca o cortină grea de catifea neagră. În camera de lucru, o lampă cu abajur verde împrăștia o lumină palidă peste manuscrisele împrăștiate pe birou. Sandu Eneț scria de câteva ceasuri la ampla sa lucrare, Istoria literaturii române. Ajunsese la capitolul consacrat lui Dimitrie Cantemir, personalitate enciclopedică a culturii române, domnitor, filosof, istoric, geograf și muzicolog.

Pe masă se aflau câteva volume, fișe bibliografice și un caiet în care scriitorul își nota observațiile.

Se opri din scris, își scoase ochelarii și privi îndelung portretul lui Cantemir, așezat pe un raft.

— Hm! Dimitrie Cantemir... Un spirit enciclopedic, fără îndoială, dar un om politic care a făcut o alegere discutabilă. A pus Moldova în balanța intereselor Rusiei țarului Petru cel Mare. Oare a înțeles cu adevărat consecințele acelei alianțe?

Își trecu mâna prin păr și continuă să scrie: „Opera lui Dimitrie Cantemir reprezintă unul dintre momentele fundamentale ale afirmării spiritului românesc în cultura europeană...”

Deodată, un ciocănit puternic se auzi în ușa casei. Cioc! Cioc! Cioc!

Sandu ridică privirea.

— Cine să fie la ora asta?

Se uită la ceas. Era exact miezul nopții. Afară, vântul izbea ferestrele, iar crengile copacilor zgâriau geamurile ca niște degete nevăzute. Se ridică, își puse halatul și se îndreptă spre ușă.

— Cine este?

Niciun răspuns. Deschise ușa. În clipa aceea, un suflu năprasnic, asemenea unei tornade, îl izbi în piept. Nu era un vânt obișnuit. Avea ceva neomenesc, o respirație uriașă, venită parcă din adâncul veacurilor.

Hârtiile de pe birou se ridicară în aer, paginile cărților începură să foșnească, iar ceasul de perete își acceleră mersul, învârtindu-și limbile într-un carusel nebun. Sandu încercă să se agațe de tocul ușii, dar forța aceea îl smulse din loc.

— Ajutor! Ce se întâmplă?!

Un glas profund, venit parcă din interiorul furtunii, îi șopti:

— Nu te teme, călătorule! Ai chemat istoria, iar istoria te-a auzit!

Totul se întunecă.

Când deschise ochii, Sandu se afla într-o curte largă, pietruită, în fața unui conac impunător. Clădirea avea ferestre înalte, coloane sculptate și o scară de piatră pe care urcau câțiva slujitori îmbrăcați în haine de epocă. În depărtare se vedeau dealuri acoperite de ceață. Un vizitiu trecu pe lângă el conducând o trăsură.

— Unde mă aflu? întrebă Sandu.

Omul îl privi mirat.

— La conacul Măriei Sale, principele Dimitrie Cantemir!

Sandu simți cum i se înmoaie genunchii.

— Cantemir? Dimitrie Cantemir?

— Dar cine altul, domnule? Nu cunoașteți pe stăpânul acestor locuri?

Scriitorul privi din nou clădirea. Își aminti că Dimitrie Cantemir trăise între anii 1673 și 1723.

— Nu se poate! murmură el. Am călătorit în timp!

Un slujitor îl pofti înăuntru. Salonul era luminat de sfeșnice. Pereții erau împodobiți cu tablouri, hărți și rafturi pline de cărți. Pe o masă se aflau un glob pământesc, câteva instrumente astronomice și un manuscris scris cu caractere latine. În fața unei ferestre, un bărbat cu privire pătrunzătoare, frunte înaltă și barbă îngrijită citea o carte.

— Cine este oaspetele? întrebă acesta.

— Un călător venit de departe, Măria Ta.

Bărbatul se întoarse.

— Apropie-te, străine!

Sandu îl recunoscu imediat.

Era Dimitrie Cantemir.

— Bună seara, Măria Voastră! rosti scriitorul, făcând o ușoară plecăciune.

— Bună să-ți fie inima! Dar spune-mi, de unde vii și ce cauți în casa mea?

Sandu ezită.

— Vin dintr-un timp pe care încă nu-l cunoașteți.

Cantemir zâmbi.

— Așadar, un filosof al timpului! Am întâlnit în viața mea destui oameni care veneau din depărtări geografice, dar unul care vine din depărtări cronologice este o raritate.

— Sunt scriitor, Măria Voastră. Mă numesc Sandu Eneț și lucrez la o istorie a literaturii române.

Cantemir deveni atent.

— Literatura română? O limbă și o cultură care, sper, vor dăinui peste veacuri!

— Dăinuiesc, Măria Voastră. Iar numele dumneavoastră ocupă un loc de cinste în istoria lor.

— Atunci așază-te, om al viitorului! Să vorbim despre cărți, căci acestea sunt singurele averi care nu se risipesc odată cu moartea stăpânului lor.

Sandu se așeză, dar în mintea lui se năștea o întrebare incomodă.

— Măria Voastră, începu Sandu, trebuie să vă mărturisesc ceva.

— Vorbește fără teamă!

— Nu vă simpatizez întru totul.

Cantemir ridică sprâncenele.

— Interesant! Un om care a călătorit trei veacuri pentru a-mi spune că nu mă simpatizează. Să vedem de ce!

— Consider că ați trădat interesele Moldovei atunci când ați încheiat alianța cu țarul Petru cel Mare. Ați pus nădejdea eliberării țării în mâinile unei puteri străine. Ați crezut că Rusia va salva Moldova de sub dominația otomană, dar rezultatul a fost înfrângerea de la Stănilești și exilul dumneavoastră. Cantemir se ridică încet. Privirea i se întunecă.

— Așadar, posteritatea m-a judecat!

— Nu numai eu, Măria Voastră. Și alți istorici au discutat această alegere.

— Spune-mi, străine, ce ar fi trebuit să fac? Să rămân supus Porții până la sfârșitul veacurilor? Să privesc cum țara mea este jefuită, iar poporul ei este apăsat de biruri și umilințe?

— Ați fi putut căuta și alte soluții diplomatice.

— Diplomatice? izbucni Cantemir. Diplomația este uneori arta de a amâna moartea unui popor. Eu am căutat o cale de supraviețuire. Am făcut un calcul politic, poate greșit, dar nu am făcut unul lipsit de iubire pentru Moldova.

Sandu îl privi cu atenție.

— Totuși, Petru cel Mare avea propriile interese.

— Desigur! Niciun imperiu nu se mișcă din dragoste pentru alt popor. Dar spune-mi, om al viitorului, câți conducători ai timpului tău au acționat fără greșeală? Câți au pus interesul țării înaintea interesului personal?

Sandu nu răspunse. Cantemir continuă:

— Nu judeca un om din veacurile trecute numai cu instrumentele morale ale prezentului. Încearcă să înțelegi împrejurările în care a trăit. Istoria nu este o sală de judecată în care posteritatea distribuie sentințe, ci un laborator al conștiinței omenești.

Sandu își notă mental această replică.

— Aveți dreptate într-o privință, spuse el. Dar să revenim la literatură. Consider că opera dumneavoastră este mai importantă decât activitatea politică.

— Atunci să vorbim despre cărțile mele!

Cantemir îl conduse într-o încăpere în care se aflau numeroase manuscrise.

— Aici sunt gândurile mele, nopțile mele nedormite, neliniștile și bucuriile mele.

Luă de pe masă un volum.

— Aceasta este Istoria ieroglifică. Am scris-o ca pe o alegorie. Animalele mele vorbesc despre oameni, iar întâmplările lor ascund lupte politice, ambiții și trădări.

— O cunosc, Măria Voastră! Este considerată una dintre primele mari construcții ale prozei românești. Un roman alegoric cu o structură intelectuală complexă.

— Roman? repetă Cantemir. Așadar, oamenii viitorului au găsit un nume pentru ceea ce am încercat eu să construiesc!

— Da. Și o consideră o operă de mare originalitate.

Cantemir zâmbi satisfăcut. Apoi scoase alt manuscris.

— Iar aici se află Divanul sau Gâlceava Înțeleptului cu Lumea. O dispută despre suflet, virtute, ispite și adevăr.

Al. Florin TENE