(I)
A spune: „L-am cunoscut pe...” sau „L-am cunoscut personal pe...” poate constitui peste ani nu numai o mândrie pentru cel care face o astfel de afirmaţie, dar poate fi, tot peste ani, prin povestirea (sau poate prin „punerea” pe hârtie) unor secvenţe din viaţa celui cunoscut (devenită între timp persoană de notorietate publică în sfera artei, culturii, sportului, politicului etc.) un act de mare importanţă care poate creiona, poate mai bine, ceva din viaţa şi personalitatea celui dispărut între timp. (Dacă toţi cei care l-au cunoscut pe Eminescu ar fi lăsat câteva rânduri despre acesta, acum, probabil, l-am fi cunoscut mult mai bine.) Public aceste rânduri, mai ales din cel de al doilea considerent.
Îmi plăcea să spun: „Toate
drumurile economice şi politice ale României duc la Bucureşti, iar toate
drumurile culturale duc la Iaşi”. Iată motivul care m-a făcut să merg,
după terminarea liceului şi un an „în producţie”, la 21 de ani, să fac studiile
universitare, contrar unui oarecare „curent vestic”, în „dulcele târg al Ieşilor”.
În toamna anului 1978, „oraşul
celor şapte coline” m-a întâmpinat aşa cum numai el ştia să o facă: zgomotos şi
liniştit în acelaşi timp, plin de vestigii istorice, cu puzderia de repere
culturale, plin de neasemuită poezie, de studenţi neliniştiţi şi de un grai,
căruia ardeleanului din mine i se părea neobişnuit, neobişnuit de dulce. Era
timpul când copacii Copoului lăsau primele semnături ruginii, iar ploile începute
şi vântul dezînhămat întăreau şi mai mult starea de melancolie care se
instaurase, parcă pe neaşteptate. Cursurile, seminariile, laboratoarele au
început să-mi umple timpul. Şi totuşi „celălalt Iaşi”, amintit şi totuşi
neamintit, cel al parcurilor minunate, al muzeelor de tot felul şi al străzilor
care, unele dintre ele mai păstru izul „uliţelor” de altădată, pe unde şi-au
purtat paşii nume ilustre din literatura şi din cultura neamului , mă chema cu
ardoare să-l cunosc, să-i simt mireasma adevărată a parfumului unic. Şi aveam
ce să văd, căci ce era Iaşul dacă nu un amestec fascinant de trecut şi prezent,
amestec care îi dădea o aureolă unică şi care te chema, parcă prin fire
nevăzute, să-i hoinăreşti pe străzi şi să-ţi umpli sufletul de nesaţiu.
(II)
Prima sărbătoare de proporţii
văzută pe meleagurile ieşene a fost la Mitropolia Moldovei, sărbătoare unică în
felul ei, prilejuită de descoperirea, odată pe an, dintr-un sicriu de argint,
de ziua ei, a rămăşiţelor pământeşti ale Sfintei
Cuvioase Parascheva, cunoscută în popor şi ca Sfânta Vineri, ale cărei
rămăşiţe au fost aduse în 1641, de la Constantinopol la Iaşi, de către
domnitorul Vasile Lupu, şi aşezate în ctitoria sa, Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi”. Am văzut atunci mii şi zeci de mii
de oameni veniţi din toată ţara, dar în special din Moldova, unii dormind chiar
pe trepţii catedralei, pe iarba din curtea ce-o înconjoară, în maşini, în jurul
marii Mitropolii din centrul Iaşului, doar pentru a ajunge a doua zi la slujbă,
dar şi „să ia”, pe o bucăţică de vată pusă la dispoziţie de organizatori,
„ceva” din moaştele acestei sfinte, ocrotitoare a Moldovei căreia îi sunt
atribuite minuni şi vindecări miraculoase.
După acest prim contact cu un
obicei de sute de ani, care m-a uimit profund (deh, eu fiind contaminat la
vârsta aceea de materialism!), am aflat că timp de trei zile se va desfăşura în
capitala Moldovei primul Colocviu
Naţional de Poezie. Fiind îndrăgostit până peste vârful urechilor de acestă
„regină a spiritului”, „dulcea
inutilitate”, cum spunea cineva despre poezie, în ziua şi la ora anunţată,
din acel octombrie a anului 1978, cu nonşalanţa vârstei tinere, am dat „o
gaură” cursurilor politehnice şi, încărcat cu multă bucurie şi speranţă, am
păşit pe uşa masivă a Teatrului Naţional
„Vasile Alecsandri”, unde avea loc festivitatea de deschidere. Lume multă
şi mai ales lume bună, aproximativ 300-350 de poeţi din toată ţara, membri ai
Uniunii Scriitorilor, de o parte, şi de cealaltă parte, noi, iubitorii de
poezie, noi, pasionaţii strunitori de vers, scriitori încă fără „nume”,
desigur, ca număr, în proporţie mult mai mică.
Şedinţa de deschidere oficială a
început calm, având un prezidiu select: Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Nina Cassian, Dan Deşliu, Mircea Radu Iacoban
şi...George Macovescu, fost ministru de externe al României, ajuns „puţin”
preşedintele Uniunii Scriitorilor! După o primă alocuţiune a acestuia din urmă,
în sală au început micile nelinişti, cu şi fără ghilimele. La un moment dat,
scriitorul Mircea Ciobanu s-a ridicat în picioare şi a întrebat ostentativ,
auditoriul din sală, de ce George Macovescu este preşedintele Uniunii, şi ce
scrieri deosebite are domnia sa. Se pare că a fost o întrebare pe care şi-au
pus-o şi alţii, deoarece s-a produs în sală un zgomot ciudat şi o scindare în
două ai celor prezenţi. Unii huiduiau şi alţii aplaudau frenetic (ne)aşteptata
intervenţie.
(III)
După-amiază, în aceiaşi sală, s-a desfăşurat un dialog pe tema poeziei, cu întrebări şi răspunsuri din sală. Dialogul a fost moderat, de pe scenă, de poetul Dan Deşliu. La un moment dat, după o rafinată luare de cuvânt a poetului Ştefan Augustin Doinaş, s-a apropiat de scenă poetul Ion Nicolescu, autorul volumului de versuri „Vox populi, vox dei”, cel ce-şi revendica cu indignare versuri ce se cântau, sub semnătura lui Adrian Păunescu, la Cenaclul „Flacăra” :„Trăiască România/ Trăiască tricolorul/ Trăiască Alma Mater/ Măria Sa poporul.”, dar şi poeta Florica Mitroi, mai mult decât neoliberală în ţinută, gesture şi acţiune. Urcând pe scenă, sub o vizibilă influenţă bahică, poetul băcăuan l-a luat la întrebări pe Dan Deşliu, cerându-i în gura mare, să explice, lui şi celor prezenţi, ce a vrut să spună în versurile despre “…Reşiţa care… serveşte lui Stalin…”, dintr-una din poeziile sale (gândindu-se probabil la versurile scrise de Dan Deşliu în 1953, la moartea lui Stalin, în poezia “Pentru Stalin”, dar şi la alte poezii proletcultiste precum “Cântec pentru tovarăşul Plan”, etc.). ”Ştiţi, domnilor, cine este Dan Deşliu?”, a întrebat retoric îndrăzneţul poet, dând tot el răspunsul: “Este un spion american, care se ascunde în spatele versurilor bolşevice!”. A urmat o scenă clasică de “bătaie”, dintr-un film de acţiune, în care cel ce primeşte un pumn în plină figură (a se “citi” Dan Deşliu) cade pe spate, spre indignarea unora şi spre bucuria (iară!) a altora, într-o atmosferă de nedescris, de huiduieli şi de aplauze, de strigăte de bucurie şi de revoltă (vezi Parlamentul României, din primii ani de după 1989). În hărmălaia de nedescris, după un moment de buimăceală, poetul agresat s-a ridicat, nu fără greutate în picioare, plângând şi încercând să se dezvinovăţească. Poetul agresor jubila, sau poate nu el, ci alcoolul din el!
(IV)
A doua zi a avut loc o nouă
adunare „de lucru”, de data acesta, în aula Bibliotecii „Mihai Eminescu”. Şi tot de data aceasta, cu uşile
închise, date fiind faptele petrecute cu o zi înainte. Accesul publicului
fusese interzis. Ne-am adunat „ad-hoc”, în holul bibliotecii vreo 80-90 de
iubitori de poezie, în majoritate studenţi. Am încercat să intrăm, dar nu am
fost lăsaţi. Ni s-a spus că aşa se primise ordin. De la cine, am întrebat? Nu
ni s-a răspuns. Atmosfera începuse să se tensioneze. Eram din ce în ce mai
indignaţi. Câţiva poeţi din sală au venit să discute cu noi, încercând chiar să
înduplece paza, dar aceasta era categorică. Am cerut apoi să vorbim cu
preşedintele Uniunii Scriitorilor, George
Macovescu. Într-un târziu acesta a venit la noi şi atunci, împins într-un
fel în faţă, de cei prezenţi, am luat cuvântul, spunându-i că nu au dreptul să
se se izoleze în turnul lor de fildeş şi că prezentul şi, mai ales, viitorul
poeziei româneşti ne privesc deopotrivă, atât pe ei ca poeţi consacraţi, cât şi
pe noi, ca simpli cititori şi iubitori de poezie. I-am spus, având curajul dat
de cei din jur, despre faptul că n-au dreptul să se strângă „în cercul (lor) de legi”, cum a spus marele Eminescu.
I-am vorbit despre transparenţă (!!!), sinonim dreptului de a şti. S-a scuzat
că nu se poate, că nu depinde de el...etc., etc.
După plecarea domnului Macovescu ne-am dat seama că nu există
decât o soluţie. Având „nebunia” anilor tineri, noi, masa aceea de studenţi
ahtiaţi după poezie, am forţat uşile şi ...paza, şi printr-un act de curaj,
reverberat de la unul la altul, am intrat. Deşi s-au spart câteva geamuri, s-au
şifonat câteva haine, s-au rupt câţiva nasturi, am pătruns în aula bibliotecii
cu convingerea că nu facem nimic rău, doar că iubim prea mult poezia şi poeţii
acestei ţări. (Actul nostru de îndrăzneală surprinsese inclusiv paza pusă la
intrare. Să nu uităm că era în perioada ceauşistă, când reprimările tuturor
actelor de curaj, civic sau de orice alt fel erau foarte dur reprimate, aşa
încât nimeni (sau aproape nimeni) nu îndrăznea să iasă din „rând”. Frica păzea
pepenii!). Din două părţi, aşa cum era intrarea în aulă, am pătruns deodată,
două şuvoaie învolburate de tineri,
iubitoare de frumuseţea cuvântului scris. Cei aproximativ 300 de poeţi
prezenţi s-au ridicat în picioare şi, cu o bucurie în ochi, pe care nu cred că
o voi uita vreodată, au început să ne aplaude frenetic. (De fapt, ei ceruseră
în câteva rânduri, inclusiv la microfon, accesul nostru în sală.) George Macovescu a mers la microfon şi a
spus doar atât. „A învins poezia!”
(V)
L-am auzit atunci, printre alţii,
pe Mihai Ursachi, „magistrul”,
citind un eseu intitulat „Funia în casa spânzuratului”, pe Geo Bogza, autorul „Cărţii Oltului”, cu o expunere cu conotaţii
sexuale (cineva mi-a spus că sunt obsesiile sale sexuale referitoare la Ana B.), pe poetul Ioan Alexandru, cu un expozeu de aproape o oră, furibund şi
înflăcărat, despre măreţia cultural-istorică a Ardealului, despre neamul nostru
românesc, în general, despre istoria şi destinul lui, fapt ce m-a făcut pur şi
simplu să mă ridic în picioare de unul singur şi să dau tonul unei avalanşe de
aplauze. De altfel, printr-un bileţel discret, venit din spate, de la un
binevoitor, mi s-a atras atenţia să stau potolit, fiindcă în imediata mea
apropiere e un „tip cu ochi albaştri”, adică un securist, în jargon. (P.S.- Nu mi s-a întâmplat nimic. Nici atunci,
nici după!)
...........................................................................................
M-am cunoscut, prin intermediul
unei cunoştinţe de la Radio Iaşi, cu poeta Florica
Mitroi şi cu poetul amintit, Ion
Nicolescu. A doua zi ne-am dat întâlnire în Piaţa Unirii, de unde am luat
un taxiu pentru Copou, coborând în faţa corpului „A” al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. (Conform unui program prestabilit,
poeţii veniţi la colocviu, în grupuri, aveau întâlniri cu publicul în diverse
întreprinderi şi instituţii!). Într-un amfiteatru, probabil cel mai mare din
instituţia de învăţământ superior ieşeană, avea loc o astfel de manifestare. La
masa de prezidiu erau, printre alţii, Nichita
Stănescu şi Marin Sorescu.
Întârziasem. La intrarea noastră, ai celor trei, „şezătoarea” era deja începută. Sala era arhiplină. Nichita Stănescu s-a ridicat în
picioare şi a prezentat-o pe Florica
Mitroi, printr-un „cuvânt” măgulitor, spunând că este una din cele mai bune
poete din generaţia tânără. Doar câteva propoziţii a reuşit să spună, căci a
fost întrerupt brusc şi brutal de aceasta, care l-a acuzat într-un limbaj
violent, despre „felul” poeziilor scrise de el. Nu-mi mai amintesc exact
cuvintele acuzatoare. Atunci, Nichita, cu un calm imperturbabil, a făcut cu
mâna un gest de lehamite către acuzatoare, elegant totuşi, spunând cuvintele -
poem: „Câinele m-a muşcat şi eu am
privit prin el ca printr-o fereastră!”. Sala a intrat în delir, aplaudând
frenetic, admirativ, prezenţa de spirit a autorului „Necuvintelor”.
(VI)
A doua zi a fost o seară de poezie
la Casa „Vasile Pogor”, vestita Casă
„Vasile Pogor” de la „poalele” dealului Copou, locul unde a fost sediul Societăţii literare „Junimea” ( din
1863) şi al revistei „Convorbiri
literare” (din 1867), şi unde şi-au purtat paşii de nădejde literară şi
istorică Titu Maiorescu, Vasile Pogor
(cel care a şi ridicat-o în 1850), P.P.Carp,
Th. Rosetti, Iacob Negruzi, apoi neegalabilul Eminescu, şi Ion Creangă, şi
I.L.Caragiale, Ion Slavici, Vasile Alecsandri, Vasile Conta, A.D.Xenopol, Nicu
Gane, etc., şi unde s-au citit, nu de puţine ori capodopere literare,
intrate definitiv în conştiinţa românilor. Este locul unde se ţin şi în
prezent, deşi e din 1972, muzeu literar, şezătorile literare ieşene, sub
deviza, atât de celebră în trecut, ca şi astăzi, de altfel: „Intră cine vrea, rămâne cine poate!”
În seara aceea, a citit din creaţia ei poetică Ana Blandiana, însoţită fiind de soţul ei, prozatorul Romulus Rusan. În final, am cerut voie
să citesc şi eu o poezie proprie. Deşi nu mă cunoştea nimeni, mi-au permis să
fac lucrul acesta. În seara aceea am fost fericit!
...........................................................................................
Sala de expoziţii „Victoria”, de lângă cinematograful cu
acelaşi nume din centrul Iaşului, era plină de lume „subţire”. Era vernisajul
unei expoziţii de pictură, având ca protagonist pe Dan Hatmanu şi se lansa volumul de versuri „Epica Magna” al lui Nichita
Stănescu. După partea oficială de discursuri s-a trecut la proba...liberă
de discuţii, „Nini”, „Zeul blond”, alias Nichita Stănescu, se mişca printre
invitaţi, zâmbea, arunca câte o vorbă. I-am fost prezentat, într-un moment „de
respiro”, ca tânăr poet. Uitându-se într-un punct fix, doar de el ştiut, la un
moment dat m-a fulgerat cu o întrebare: „De
ce scrii?”. I-am răspuns prompt, deşi m-a tulburat întrebarea, ca toate
întrebările simple, de altfel: ”De aia,
că mă doare!”. A zis un mdaaaa, prelung, şi cu paharul în mână în care
translucidul cognacului făcea...opturi s-a îndepărtat aşa cum a şi venit, pe
nesimţite. Totul acum mi se pare un vis!
Răzvan Ducan
anul XLIX, 1620, nr.4, aprilie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu