Joi, 25 aprilie 2019, ceea ce am putea numi epopeea stabilirii Referendumului s-a încheiat. Spun, epopee, deoarece pînă la semnarea documentului au fost multe tărășenii puse la cale de Klaus Iohannis, toate din motive pur electorale. La prînz, Mădălina Dobrovolschi, purtătorul de cuvînt al președinției, a dat citire Decretului prezidențial de convocare a Referendumului pentru 26 mai 2019. Au fost stabilite următoarele întrebări:
„1. Sînteţi de acord cu interzicerea amnistiei şi graţierii pentru infracţiuni de corupţie?
2. Sînteţi de acord cu interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanţelor de urgenţă în domeniul infracţiunilor, pedepselor şi al organizării judiciare şi cu extinderea dreptului de a ataca ordonanţele direct la Curtea Constituţională?”
Așa cum a anunțat purtătoarea de cuvînt, seara, la ora 19, Președintele a dat citire (cu intonații și gesturi voit actoricești) Mesajului public cu privire la Referendum.
Întrebările, și mai ales Mesajul, au stîrnit controverse în politică și în presă. Sărbătorile de Paști au suspendat controversa și mai ales inevitabila transformare a controversei în schimb de înjurături cu precizări anatomice. Nu atît pentru că duhul lui Iisus a coborît asupra politicienilor și jurnaliștilor români, cît mai ales pentru că cu gura plină nici să înjuri de mamă nu poți. Indiscutabil, reluarea lucrului în instituțiile publice va însemna și reluarea, ba chiar și amplificarea Scandalului zis și al Referendumului.
Prin emiterea Decretului de convocare a Referendumului, România cunoaște, în 2019, trei mari evenimente politice, toate cu implicații majore pentru politica internă și externă a țării : Alegerile prezidențiale, alegerile europarlamentare și Referendumul național consultativ.
Pentru a dibui cît de cît semnificațiile Referendumului, se impun cîteva precizări de ordin constituțional și politic. Constituția României postdecembriste presupune trei tipuri de referendumuri: Referendumul de revizuire a Constituției.
Definit de articolele 150, 151, și 152, Referendumul de revizuire dă drept de inițiere Președintelui la propunerea Guvernului, unei pătrimi din numărul deputaților și senatorilor și unui număr de cel puțin 500.000 de cetățeni. Proiectul sau propunerea de revizuire, indiferent de inițiator, trebuie votată de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. După acest examen, are loc examenul Referendumului. Dintre toate Referendumurile acesta e cel mai greu de ținut prin filtrele presupuse. Asta și explică faptul că, deși Constituția din 1991, chiar și după Revizuirea din 2003, e depășită de realități în multe articole, Revizuirea ei se tot amînă, chiar și atunci cînd există, ca după 2016, o majoritate absolută a unui partid în Parlament. Referendumul pentru demiterea președintelui.
Potrivit articolului 95, acest Referendum e decis de Camera Deputaților și Senat. Deoarece în România postdecembristă, o dată cu venirea lui Traian Băsescu pe post de președinte, au avut loc două referendumuri de demitere, nu de puține ori acest referendum a fost confundat cu decizia de suspendare a președintelui. Decizia de suspendare e o măsură în perspectiva Referendumului plecînd de la condiția ca președintele să nu poată influența voința poporului prin instrumentele puterii prezidențiale. În perioada de campanie, el devine simplu luptător în bătălia cu Parlamentul. Referendumul de demitere e unul dintre referendumurile decizionale. În funcție de rezultat, în care intră și procentajul de participare stabilit printr-un prag, președintele e demis sau păstrat în funcție. Din nefericire, singurul care-și pune pielea la bătaie e președintele. Pentru Parlament, eșecul referendumului nare nici o implicație.
Referendumul național consultativ. Definit de articolul 90 din Constituție, acest Referendum e convocat de președinte pentru „a cere poporului săși exprime voința cu privire la probleme de interes național”. Acest referendum e considerat unul dintre instrumentele puterii prezidențiale. De precizat că e un Referendum național consultativ. Așa cum spune și articolul 90, președintele poate consulta voința populară într-o chestiune de interes național.
Ori de cîte ori a fost vorba, în postdecembrism, de referendum, s-au făcut bilanțuri la nivelul întregii istorii moderne a României. Pentru perioada Ceaușescu, au fost reamintite două referendumuri:
Cel pentru reducerea cheltuielilor militare, ținut în 23 noiembrie 1986, și cel pentru „Interzicerea datoriilor externe”, din 1989, care n-a mai putut avea loc, deoarece regimul a căzut între timp. Nu s-a invocat niciodată temeiul constituțional al acestor referendumuri. Potrivit Constituției din 1965, articolul 43, Marea Adunare Națională are printre atribuții:
„Hotărăște consultarea poporului, prin referendum, asupra măsurilor de importanță deosebită care privesc interese supreme ale țării.”
Un alt articol, 75, stabilește atribuțiile președintelui RSR (ales de Parlament, atenție!). Printre acestea se numără și această atribuție:
„Stabilește măsurile de importanță deosebită ce privesc interese supreme ale țării, care urmează a fi supuse de către Marea Adunare Națională spre consultare poporului, prin referendum”.
Acest Referendum poate fi considerat cel mai apropiat de Referendumul național consultativ din postdecembrism. Din cîte se vede, președintele n-are prerogativa de a-l convoca. El stabilește doar măsurile care trebuie aduse de MAN la consultarea populară prin referendum. Formula Măsuri de importanță deosebită ce privesc interese supreme ale țării trimite la problemele de interes național. Deosebirea de Referendumul consultativ constă în faptul că referendumul din Constituția lui Nicolae Ceaușescu vizează nu probleme, ci măsuri. Din acest punct de vedere, Referendumul e decizional. Sau mai degrabă referendumuri de confirmare a unor măsuri, în genul plebiscitelor, cum a fost cel din noiembrie 1986, decis de o Plenară a CC al PCR:
„Plenara hotărăște organizarea, în cursul lunii noiembrie, a unui referendum, în cadrul căruia întregul popor român să se pronunțe asupra trecerii la reducerea unilaterală, de către țara noastră, a armamentelor, efectivelor și cheltuielilor militare, cu 5 la sută, încă din acest an.” Dintre toate referendumurile, cel de consultare a poporului în chestiuni de interes național e cel mai la îndemîna președintelui. Parlamentul e solicitat pentru un vot consultativ. Președintele e cel care stabilește tema. Președintele e cel care stabilește întrebările. Spre deosebire de celelalte două referendumuri, cel consultativ nu obligă alte instituții să țină cont de rezultat. Dacă președintele pune întrebări ale căror răspunsuri implică revizuirea Constituției, indiferent de cît de mare e succesul Referendumului, rezultatele nu se transpun automat în Constituție. Președintele trebuie să apeleze la dreptul său de inițiativă în materie de referendum privind revizuirea Constituției. În acest caz, însă, convocarea Referendumului depinde de Parlament.
Despre Referendumul convocat de Klaus Iohannis s-a discutat pe rupte cu mult înainte ca președintele să fi semnat decretul. Referendumul a fost abordat exclusiv din perspectiva bătăliei politico-electorale. Nimeni nu s-a ocupat, însă, de raportarea Referendumului din 26 mai din perspectivă constituțională. Deși articolul din Constituție e lapidar, prin raportare la Constituție, dar mai ales la democrație, Referendumul e convocat de președinte în două cazuri:
Cînd e vorba de o chestiune de interes național controversată la nivelul poporului, cum ar fi de exemplu, acceptarea de arme nucleare pe teritoriul național sau o schimbare de alianță geopolitică. Se presupune că președintele, prin poziția sa deasupra partidelor politice și de arbitru al democrației, e singurul care poate supune Poporului problema respectivă. Cînd e vorba de o chestiune care vizează chiar politica președintelui.
La un moment dat, președintele vrea să ia o decizie majoră în plan intern sau extern sau vrea să verifice dacă un obiectiv de-al său, un obiectiv crucial, e împărtășit de popor. Așa se explică de ce rezultatele referendumului nu sînt obligatorii pentru alte instituții decît cea a președinției. În postdecembrism, cele două referendumuri consultative au vizat măsuri de luat de către alte instituții. Astfel, cel din 25 noiembrie 2007, s-a referit la sistemul de vot uninominal, iar cel din 22 noiembrie 2009, la trecerea la Parlament unicameral. Pentru ca Referendumul din 26 mai să fi fost constituțional și democratic, întrebările trebuiau să se refere la bătălia angajată de președinte împotriva corupției. Succesul referendumului ar fi fost pentru președinte un temei de a lupta mai departe împotriva corupției, asta însemnînd blocarea legilor care favorizează infractorii. Din acest punct de vedere, chestiunea Fără penali în funcții publice era infinit mai utilă președinției decît cea rezultată din întrebări. Dacă Referendumul era un succes, deși automat nu se schimba Constituția, președintele primea un cec în alb pentru a nu semna numirile de miniștri penali. Ar fi fost posibil și un Referendum despre rămînerea noastră în UE. Întrebările stabilite de Klaus Iohannis sînt din acest punct de vedere aiurea. Pe de o parte ele vizează un domeniu prea restrîns pentru a merita cheltuiala unei consultări populare, pe de alta, el vizează alte instituții decît președinția. Mesajul public e de-a dreptul anticonstituțional. Indiferent de rezultat, referendumul din 26 mai 2019 e un eșec. Un eșec al referendumului ca instrument democratic.
Autor: Ion Cristoiu
