Pe 4 august acum 103 ani la Budapesta sergentul
Iordan, însoțit de caporalul Bivolaru, punea opinca acestuia pe catargul de pe
Parlamentul maghiar. Iată episodul relatat de generalul Marcel Olteanu,
guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei între august
şi noiembrie 1919, apărută în cartea sa “Huzarul negru”, 1926:
"Șeful gărzii de la intrarea principală era
sergentul Iordan, oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi vioi.
Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească,
roşu-verde-alb. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare dar nici nu i-a plăcut.
Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos
steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti să facă și
madama de la popota domnilor ofiţeri. Dar am să chibzuiesc aşa fel ca să rămână
de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată”. Zis şi făcut. Chemând pe
căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în
lungul sforii, drept la jumătatea steajerului, şi luând apoi opinca răsuflată a
căprarului s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul
steajerului, lăsându-i nojiţele s-atîrne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme
în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui.
- Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi
zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, distins avocat pe care îl
cunoscusem în metropola maghiară; şi îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi
neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca
fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al
catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub
călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme,
pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care
totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…”.
- Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu
atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului
Ştefan?, rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh,
întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se
întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar
vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.
- Mă voi interesa, d-le doctor, îi zisei cu o nuanţă
de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful
gărzii.
- E chiar acolea, domnule general, îmi răspunse
vânătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcând cu capul un gest spre cheiul
Dunării.
– Cum îl cheamă?
– Sergent Iordan.
– Dar cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea
deasupra steagului unguresc?
– D-le general, chiar don sergent a dat ordin azi
dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul. Acum stă de un ceas acolo să
vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un
sergent şi un căprar care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele
isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau când la
trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă şi pe feţele lor
tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită
satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste
românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi
zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o
zdreanţă… De-aş fi fost singur! – O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă
satur… Şi poate i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn
să se apropie şi arătând d-lui Ferency pe sergent i-am zis:
"Acesta e glumeţul care fără intenţie
răutăcioasă desigur şi cu naivitatea unui poznaş te-a făcut poate să suferi”.
Şi dl Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă
melancolie: “Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a
desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici”.
În după-amiaza aceleiaşi zile m-am îndreptat din nou
spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau
ceea ce în faţa durerii d-lui Ferency nu i-am putut da. L-am chemat – era
nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit
isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna pe faţa lui suptă şi radioasă şi
i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas
pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl
priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură,
faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta
nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi şi
peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană –
vulpoi de Mehedinţi. Purta capela pe sprânceană și ca îmbrăcăminte părea
înfăşurat cu totul într-un covor de petice căruia expresia lui îi dădea ceva
din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adâncă îi
stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă;
mai în sus de mână pe antebraţul stâng se zărea o cicatrice respectabilă. L-am
întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate: “Peste tot, domnule
general”. Şi desfăcând repede o moletieră mi-a arătat o rană de schijă, abia
vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai
avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din
dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză
destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar
l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai
căpătat rănile? În ce lupte?"
Şi iarăşi cântecul lui: “Peste tot, domnule general.
În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în
aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în 40 de atacuri mari şi în
adevăr eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate
toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!"
– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare
şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la
Budapesta?
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept
în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie: “E lucru mare, domnule
general… Dar am auzit că mai e şi o Vienă!…”. Acestui nebun în toate minţile,
acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama
perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în
cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu
oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la
gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul
românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România
fără hotare”.
Daniel
ROXIN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu