Scriitorul din Olimpul vecin

                                                                         de Gheorghe Pârja

Scriitorul și prietenul Olimpiu Nușfelean a împlinit în acest iulie 75 de ani. De unde să plec în alcătuirea acestui text despre marcă, creație și pilduitoare prietenie? Da, știu! Din ultimele decenii ale secolului trecut, când Olimpiu venea la Sighetul Marmației și la Desești, la manifestările lirice, aducând din cuibul visurilor lui Rebreanu spiritul unei generații care ne-a fost liant de solidaritate și încredere în noi. Face parte din stirpea tinerilor scriitori care au impus meditația ca formă de cunoaștere profundă a realității, dar și deschiderea spre cărți fundamentale ale literaturii române și universale.

Mărturie stă eseistica sa din ultima vreme. Începuturile noastre literare au fost cărări de căutare a identității. Olimpiu venea spre noi cu rigoarea școlii clujene de literatură, convertită în reviste care au marcat epoca prin noile experiențe artistice. Aici mă gândesc la revista Echinox. Unde a debutat în anul 1971. Olimpiu a avut tot timpul rațiunea în ființa lui, dar și curajul de a căuta adevărul cuvintelor, adevărul lumii prin scris. El scrie atunci „când îngerii păzitori au un ceas de relaxare.” Prietenia lui cu verbele, dar și cu confrații are vocația zidirii, unește și salvează rătăciri.

Am trăit vremuri în care trebuia să te uiți pe unde calci ca să nu te poticnești. Îl aveam aproape pe Laurențiu Ulici, cu care Olimpiu a traversat Sala Oglinzilor. Laurențiu a fost singurul critic literar care a urcat pe trupul țării spre Nord, pentru a coborî în tranșeele tinerilor scriitori. O, prima verba! Ne-a învățat Laurențiu că literatura nu este un poligon de tragere, ci libertatea precum este zborul. De pe atunci Olimpiu era posesorul unei retorici bine alcătuite, polenizată cu înțelesuri adânci. La Sighetul Marmației dădea tonul ideilor necesare pentru călătoria noastră spre țărmurile curate, fără aluviunile vremii.

La Desești culegea flori de romaniță, care tămăduiau rănile creației. Olimpiu este un poet înzestrat cu puterea verbului, un prozator care a „construit universuri coerente înlăuntrul unei realități ea însăși imaginate, altfel zis situarea ficțiunii în ficțiune” (L. Ulici). Olimpiu Nușfelean este un scriitor atins de farmecul rostirii, dar și un autor al esențelor. Despre opera sa au scris nume consacrate ale literaturii contemporane. Alex. Ștefănescu: „Olimpiu Nușfelean reinventează proza fantastică sud-americană purificând-o de pitoresc, așa cum a purificat Brâncuși sculptura de formele prea greoaie (…). Olimpiu Nușfelean va fi considerat cândva o revelație a prozei românești de la începutul secolului douăzeci și unu.”

Gheorghe Grigurcu: „Departe de a fi un exaltat, un tumultuos, un exhibiționist al afectelor, poetul le zăgăzuiește, le filtrează printr-o disciplină care le aduce în situația unei așteptări, a unei tânjiri.” Irina Petraș: „Olimpiu Nușfelean înregistrează cu calm crizele care bântuie lumea literaturii, dar mai ales cu multă încredere într-o reașezare a lucrurilor în matca lor destinală.” Dar portretul scriitorului desenat de critica literară este mult mai vast. Conduce cu har cărturăresc revista Mișcarea literară, care s-a înfrățit prin destin cu revista Nord Literar. Este un om al culturii în Olimpul din vecini. Din titlurile inspirate ale cărților lui se poate face un poem al rânduielilor Ființei care este.

Recenta carte semnată de Olimpiu Nușfelean – „Om în mers” – m-a bucurat mult deoarece ne-am întâlnit pe Dealul Eseului, acolo unde freamătă opera, iar Cuvântul este făuritor de lume, precum Dumnezeu. Cu Olimpiu, din Olimpul bistrițean poți bate drumuri lungi prin țară, să asculți muzica îmbietoare a cuvintelor și să prețuiești tăcerea care spune multe. Cu scriitorul din Olimpul învecinat poți prinde pasărea măiastră ascunsă după Lună, iar cuvintele lui domolesc multe dintre haiduciile firii. Să călătorim pe cărările literaturii cu pace și cu sănătate, confrate Olimpiu! Și să mai culegi romaniță din livada cu prieteni din Desești.

ION BOGDAN 75 de ani

• (pseudonim pentru DUMITRU IUGA) •

– n. 7 august 1942, Săliştea de Sus, Maramureş. Absolvent al Universităţii din Cluj Napoca şi, apoi, Bucureşti. Profesor de Limba Română şi Limba Franceză. A funcţionat ca Profesor de Lb. Română şi Lb. Franceză la Şcoala generală Săliştea de Sus (1963-1970), metodist la Casa Creaţiei Populare Maramureş (1970-1978; 1980-1984; director între 1990 – 2002; referent între 2003 – 2004), bibliotecar principal la Biblioteca Judeţeană Maramureş (1978 – 1980; 1985 – 1990).

Debut literar: 1965, revista „Familia”.

Opera tipărită: “CERB ALB”, poezii, Ed. Albatros, Buc., 1976 (Premiul de debut); “MILENIU PROVIZORIU”, poezii, Ed. Cybela, Baia Mare, 1996 (Citată printre cărţile deceniului 10 al sec. XX); “SPAŢIU POSIBIL”, poezii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002 (Premiul ”Cărţile anului”, Baia Mare, 2003; Premiul pentru antologie la Festivalul Internaţional de Poezie, Sighetu Marmaţiei, 2003 şi Festivalul Internaţional ”George Coşbuc”, Bistriţa-Năsăud, 2003); ”VALEA PĂMÂNTULUI” poezii, Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010 (Premiul pentru poezie ”Cărţile anului”, Baia Mare, 2011); ”TOTO CIRI-BIRI”, Carte pentru copiii mici şi copiii mari, Ed. Cybela, Baia Mare, 2011; ”AMICALMENTE”, epigrame, şarje amicale şi catrene, Ed. Cybela, Baia Mare, 2011; ”ELEGII DOMESTICE”, poezii, Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2012; ”POMUL CU JUCĂRII”, teatru de păpuşi, Ed. Roprint, Cluj-Napoca, 2013.

Alte tipărituri: ”MĂIASTRA”, revistă de arte, nr. 1-3/1990; ”MEMORIA ETHNOLO­GICA”, revistă de patrimoniu etnologic, nr. 1-15/ 2001-2005, (Coordo­nator); “CALENDARUL MARAMUREŞULUI”, revistă de memorie culturală, nr. 1-12/2006-2012, (Redactor şef); “CALENDARUL MARAMUREŞULUI”, în colaborare cu Mihai Olos şi Nicoară Timiş, Baia Mare, 1980; “CAIETELE MĂIASTRA”, antologie a scriitorilor din Maramureş, Baia Mare, 1982; “LEAGĂN DE CUVÂNT”, (antologie a poeţilor din Maramureşul de peste Tisa, Ucraina), în colaborare cu Gheorghe Mihai Bârlea, 1997; ”MARAMUREŞ, ŢARĂ VECHE”, antologie de folclor de pe Cursul Superior al Tisei, 1672-1908, alcătuită de Dumitru Iuga, Ed. Cybela, Baia Mare, 2008. (Premiul ”Cărţile anului”, Baia Mare, 2009); STUDII ŞI ALTE SCRIERI, 2015.

GHEORGHE PÂRJA, ”Poesis”, în ”Graiul Maramureşului”, 28 aprilie 2012

Ion Bogdan a fost o explozie lirică în Maramureş (alături de bunul lui prieten Simion Şuştic) atrăgând încă de la început atenţia criticii. Al. Piru îl socotea un elev al lui Lucian Blaga de la care vine ideea de a sacraliza natura. Dar Ion Bogdan a trecut prin mai multe experienţe poetice, toate întruchipând credinţa în cuvânt, în descifrarea simbolurilor mari prin care se recomandă poezia de valoare. Este unul dintre cei care a luminat multe din straturile vechi din Maramureş. Un poet reprezentativ pentru lirica actuală.

ION PAPUC, “Adevăratul Iuga”, în ”Convorbiri literare”, aprilie 2017

Altceva este însă important în acest caz al lui Dumitru Iuga, şi anume faptul că, în corelaţie cu această preocupare a poetului cu privire la trecutul alor săi, constat că el este un om vechi, chiar străvechi. Nobilii neamului nostru, atâţia câţi vor fi fost prin timp, s-au pierdut, s-au risipit, au degenerat dispărând orice urmă de-a lor. … În cunoştinţă cu primejdia acestui fenomen, familiile princiare îşi iau măsuri de precauţie, de eugenie, supraveghindu-şi ferm descendenţele. Fără a beneficia de o atare preocupare nobilii noştri s-au topit demult în poporul de rând. Numai rar, extrem de rar mai există şi la noi, prin cine ştie ce minune, ca o excepţie, câte un ins cu care s-a întâmplat procesul invers degenerării, ins care este rezultatul unei selecţii naturale maxime. Dumitru Iuga, în toate ale sale, pe chip îndeosebi, poartă cu sine ca pe o sublimă povară şlefuirea unei distincţii de rară nobleţe. Un voievod maramureşean rătăcit peste multe veacuri până în zilele noastre.

Dumitru Iuga, poetul prin excelenţă

Acum, dacă tot m-am specializat în a scrie despre sărbătoriţi, de ce n-aş face-o şi despre vecinul şi prietenul meu Dumitru? Când apare printre blocuri, cu Toto, câinele său negru, îţi vine să exclami: uite poetul! Poate pictorul Mircea Hrişcă dacă mai era atât de ştiut în peisajul oraşului Baia Mare. Dumitru Iuga merge ca un voievod înţelept în urma câinelui, cum altădată Bogdan pe urmele căţelei Molda. Păi dacă nu era Molda aveam noi Moldova de azi, câtă mai este? Eu ar trebui să-i fiu recunoscător poetului că m-a redebutat în caietele sale măiastre, spre indignarea unora, azi urcaţi pe cai mari. Acum, după atâţia ani pot să-i spun că pe mine m-a debutat poetul Ion Mărgineanu, acum la Alba Iulia, la el acasă, cum şi-a dorit, pe atunci profesor în ţara lui Slavici şi a lui Beniuc, şi nu amicii mei de mai ieri.

Zilele trecute, un cunoscut, văzînd că absentez de la cafenea, mă întreabă unde mă întâlnesc cu Iuga? Doamna Cocuţa ar trebui să fie mândră de asemenea clienţi. Eu am nişte probleme, mai de vârstă, mai de scris, şi mă văd tot mai rar cu poetul, dar îl sun şi-l întreb ce-i nou în ziar, că el are abonament la Graiul. Poetul face trei sferturi de veac şi eu trebuie să fiu atent cu timpul şi să spun aici ce valuri au făcut el, Olos şi Nicoară Timiş cu acel Calendar al Maramureşului, de ce era o crimă să scrii folclorul aşa cum este el, neateizat? Adică fără a pomeni numele lui Dumnedzău. O, dar câte isprăvi n-a făcut poetul Iuga Dumitru din acelaşi os de domn cu vărul său Ion Iuga? Mai deunăzi, o poetă s-a hâţâit la mine că eu îl îndemn pe Iuga să o bruieze. Nu, dragă doamnă, pe Iuga nu-l poate opri nimeni şi nici îndemna la rele, decum eu. Am fost contemporan cu aceşti bărbaţi ai literelor din Maramureş, ce cu mândrie şi pe drept îşi spun urmaşi ai voievozilor. La mulţi ani, maestre!

Autor: Ştefan JURCĂ

Sursa:Graiul Maramureşului

La mulţi ani maestre Marin Moraru la cei 75 de ani !

Pe Marin Moraru mi-l amintesc bine din tinereţea lui când juca în filmele cu „haiducii” Emanoil Petruţ, Florin Piersic, Toma Caragiu, Jean Constantin, Mihai Mereuţă şi ceilalţi.

În orice caz în cealaltă tabără era mereu inconfundabilul Colea Răutu.

Apoi pe Marinuş Moraru ni-l amintim cu drag din „Toamna Bobocilor”, cu Draga Olteanu Matei în rol de soţie. Dar pe Marin Moraru ni-l amintim cel mai bine din rolurile magistrale realizate în piesele lui Caragiale. Ne este drag de la teatru (inclusiv radiofonic) şi este o bucurie imensă pentru noi ca în această primă zi de făurar să-i putem ura din suflet un sincer „La mulţi ani!”.

Vrem să-l ştim sănătos şi activ pe scenă mulţi ani încă. Cel mai bun exemplu în acest sens e prietenul Domniei Sale Radu Beligan! Timp de peste 50 de ani, Marin Moraru a slujit cu credinţă arta. Din 1961, când a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, a jucat la Teatrul Tineretului din Bucureşti, la Teatrul de Comedie, la „Bulandra”, la Naţionalul bucu­reş­tean. A făcut şi peste 30 de filme cu succes la casă.
Să ne trăieşti maestre Marin Moraru! Deja ai devenit un bun naţional!

Gelu DRAGOŞ