Da, am intrat în Schengen în fix 5 minute, dar tot ca „suboameni”

 

După eșecul Schengen și ideea boicotului, am observat contra-tendința bagatelizării soluției de boicotare a companiilor și economiei Austriei. Am înțeles argumentul că lucrează tot români în companiile cu capital austriac. La o scanare rapidă a presei austriece, am observat că ideea boicotului a prins însă: nu a existat ziar important austriac care să nu aibă pe prima pagină, în zilele de după Consiliul JAI, informații despre acest boicot. Ce ne spune asta? Ne spune că am atins un punct nevralgic.

Austria e o țară cu economie relativ mică în Europa, o țară care nu-și permite să fie indiferentă la o scădere a profiturilor generate din România. Furnicile astea din România, ca mine și ca tine, cantitățile astea neglijabile și demne de dispreț (conform deciziei guvernului austriac) au împreună o putere mult mai mare decât ne dăm seama.

Sunt conștient că acest boicot este o presiune indirectă la guvernul austriac, o presiune care are și victime colaterale. Ce spun eu este că Austria nu-și permite să fie imună la o presiune internă indirectă venită din rândul companiilor austriece. De fapt, deja, chiar înainte de un boicot semnificativ al consumatorilor români, presiunea venită din partea partidelor politice și din presa mainstream austriacă a fost, pentru mine, surprinzător de mare. Ca răspuns la semnalele de boicotare a companiilor austriece din România, ministrul austriac de interne ne spune ca trebuie separate deciziile politice de cele economice.

Dacă am câștigat ceva în lupta asta surdă cu guvernul austriac pentru aderarea la spațiul Schengen este simpatia Europei occidentale, simpatie clădită pe decența românilor care au primit refugiații ucraineni.

Disprețul cancelarului austriac și al ministrului austriac de interne față de români a fost atât de mare, încât nici nu s-au obosit să vină cu un pretext cât de cât plauzibil. Să spui că ai văzut traseul imigranților pe telefoanele lor mobile, date la care ai doar tu acces, e un argument anecdotic și pueril. Lumea adulților și lumea politicienilor europeni serioși funcționează pe baza datelor publice culese de experți independenți. Datele Comisiei Europene spun altceva. Spun că numărul imigranților ajunși în Schengen prin România este nesemnificativ. Altfel e ca în jocul acela stupid în care îi ceri partenerului să zică un număr, iar tu îi spui un număr mai mare și îl anunți că ai câștigat. Exact asta au făcut cancelarul și ministrul de interne austriac. Și-au inventat propriul joc stupid de copii de generală.

Nu cred că există persoană care să nu bănuiască motive în spatele deciziei guvernului austriac de a ne bloca accesul în Schengen. Dar să rămânem în lumea adulților raționali, să nu intrăm în speculații. Lumea civilizată și statele de drept funcționează pe baza faptelor dovedite, nu pe baza bănuielilor. Hai să fim noi, românii, adulții în discuția cu Austria.

E ridicol să discutăm despre naționalizarea companiilor austriece. Nu suntem un stat bananier, nu suntem nici Rusia. Dar putem vota cu banii noștri, putem alege ce expoziții organizăm în România, putem alege la ce întâlniri ale oamenilor de afaceri participăm, putem alege cui arătăm deschidere și bunăvoință.

A nu se înțelege că avem, cu mici excepții, altceva decât niște impostori semi-analfabeți în guvern și în structurile de conducere ale MAI. A nu se înțelege că e altceva decât e un eșec al guvernanților noștri. Ca lider, orice se întâmplă e responsabilitatea ta.

Am intrat într-o țară Schengen în fix 5 minute. Problema e că suntem tratați ca „suboameni”

Cât mă încurcă pe mine, personal, că România nu este în Schengen? Prea puțin. Am intrat săptămâna trecută în Spania prin aeroportul din Barcelona în 5 minute. Eram cu copiii și am fost direcționat la o coadă scurtă. Dacă nu eram cu copiii, aș fi stat maximum douăzeci de minute la control, la fel ca un spaniol care venea din afara Schengen.

Dar șoferii români de TIR stau cu orele. Pe lângă deranjul personal al șoferilor profesioniști (deloc de neglijat, când stau cu orele în vamă), avem un cost național al excluderii din spațiul Schengen estimat la 0,5% din PIB.

Însă cel mai mult mă doare disprețul din „motivarea” deciziei guvernului austriac. Disprețul de a nu depune efortul de a croșeta un pretext aparent rațional. Știu că nu există un motiv real. Știu că există un joc în spate, chiar dacă nu pot să îl dovedesc. Doar ne clasează scurt ca sub-oameni, „Untermensch”. Oameni cu care nu merită depus efortul de a comunica o grilă, orice grilă obiectivă. De ce ne refuzați? Nur so. Just because. Că așa „vrea mușchiul nostru".

Repet: dincolo de decizia propriu-zisă, oricât de arbitrară ar fi, mă deranjează desconsiderarea de a nu depune efortul să inventeze un pretext, măcar aparent, logic.

 

Autor: Adrian Andreiaș

Sursa: Republica

Să ne ruşinăm că suntem români?

Sunt primele versuri ale unei admirabile  poezii  de George Coşbuc.  Cine îşi mai aminteşte astăzi de ele? Cine îşi mai aminteşte de Coşbuc, marele nostru poet? Odinioară  citeam poeziile lui, le învăţam pe dinafară, le iubeam, le recitam la serbările şcolii, ne mîndream cu dragostea pentru poporul nostru, pentru curajul şi demnitatea lui,

Învăţam şi de la părinţii noştri: să cinstim pe cei care ne-au lăsat moştenire patria  pe  care aveam motive să o respectăm, pe  eroii care se sacrificaseră pentru ea, credinţa care ne modela ca urmaşi, respectîndu-i istoria, tradiţiile demne. Nu ne-ar fi trecut niciodată prin cap să ne punem întrebarea de mai sus. Nu aveam motive să ne ruşinăm că sîntem români, dimpotrivă. Mediile nu cunoscuseră „dezvoltarea”  de azi. Dar ceea ce citeam în presă corespundea  celor simţite de oameni, corespundea  adevărului. Erau informaţii corecte, oneste…

Şi astăzi? Oricît se afirmă  că există diferite feluri de adevăr, adevărul fundamental este unul singur, care nu poate fi combătut sau azvîrlit de-o parte  Din nefericire, povestea lui Andersen, în care  numai un copil are curajul să recunoască: „împăratul e gol”, nu se mai poartă.  Curajul adevărului ar fi prea mare…De altfel dacă Andersen ar fi trăit astăzi,  n-ar mai afirma că există împăraţi „goi”. Nu, împăraţii de astăzi,  încoronaţi sau nu, consideraţi ca atare, deşi în deplină ilegalitate a titlului, sînt bine îmbrăcaţi, bine înzestraţi. Ei nu mai cad pradă unora care să le ofere haine invizibile… Îmbrăcămintea lor (la propriu şi la figurat) e plasată pe alte nivele… Iar goliciunea lor e interioară, cu grave consecinţe pentru toţi.

Noi avem astăzi alte preferinţe, adevărul fundamental nu mai e de actualitate, sîntem  supuşi, după propria noastră opinie,  unei  „dezvoltări  inovative” care ne permite să devenim „subtili”, de o „inteligenţă rafinată, „europeni”, ce mai încoace şi încolo. …Aşa numim  ceea ce în realitate înseamnă inconştienţă bine plătită, dorinţa de distrugere a propriului nostru popor, cultivarea necredinţei, a imoralităţii, a dezmăţului,  tot felul de „acţiuni vindecătoare”, cu care unii concetăţeni distinşi vor să distrugă România.

Din păcate nici nu mai există acea atitudine  de  „cum am fi vrut”, în accepţiunea poetului. Pe vremea lui Coşbuc aceasta însemna  onest, demn,  cu dragoste faţă de tradiţiile, de istoria neamului, în înţelegere şi iubire pentru  ceilalţi oameni. Aşa se străduiau să trăiască oamenii. Cîţi mai vor astăzi aşa ceva? De aceea aş propune să înlocuim în poezie versul  şi anume: „cînd n-o trăieşti aşa cum s-ar cuveni, cum am învăţat de la strămoşii noştri, de la părinţii noştri, de la cei care au construit o ţară cu care ne-am putea mîndri.”… Dar iată, sînt destui care nu vor să trăiască astfel. De ce, oare?

Ce-i drept, se mai găsesc pe alocuri compatrioţi care nu şi-au schimbat gîndirea. Ea a rămas ca model de existenţă mai ales la cei mici, modeşti, păstrători ai valorilor eterne, fără de care omul nu este om în adevăratul înţeles al cuvîntului, ci o ironie imbecilă, mincinoasă,  pentru care noţiuni ca adevăr şi corectitudine nu există.  Da, mai sînt încă cei mici şi modeşti, nemolipsiţi de arivism. Din păcate şi printre ei se întinde morbul ignoranţei arogante, al unei necunoaşteri a realităţii, a dorinţei de publicitate coruptă. Din păcate ei sînt manipulaţi de alţii la fel de inconştienţi ca ei, adevărate pericole ale omenirii, pentru că îşi ascund  imbecilitatea şi reaua voinţă sub sloganuri cuvioase, sub atitudini destinate să impresioneze, mascînd  maladia sinistră a unei false „reuşite”, a unei false „poziţii înalte în societate”, la  care aspiră cu orice preţ. Care mint afirmînd că trăiesc la alt pol decît oamenii obişnuiţi şi doresc să fie etichetaţi ca altfel decît oamenii obişnuiţi.  Şi uită că,  aşa cum spunea Rilke, dacă te cunosc oamenii, nu te mai cunoaşte  Dumnezeu…

Nu ducem lipsă nici de  „politicieni” care fură cu sete, care ar trebui să reprezinte suveranitatea noastră, suveranitatea intangibilă a unui popor, dar care nu fac nimic pentru el,  subminîndu-i  fanatic credinţa şi care se gudură cu capul plecat şi încîntaţi că li se întinde de sus o mînă dispreţuitoare, ca unor sărăntoci. Apar umili la mese şi festivităţi „nobiliare” , ai unora care n-au făcut niciodată nimic esenţial pentru poporul căruia se autociugulesc cu falsa mîndrie că îi aparţin, dar cu care n-au nimic în comun, nici credinţa, nici limba, nici mentalitatea, nici înţelegerea vieţii. Coboară falnic scările avionului,  ridicoli în convingerea  că sînt respectaţi, că sînt prezenţi în opinia celor care ar trebui să-i respecte dacă ar avea motive, ca şi cum ar fi realizat  cît de puţin pentru poporul lor. Iată societatea  noastră de „elită” cu care vrem să ieşim în faţa altor neamuri. Ne mai mirăm că acestea ne dispreţuiesc? Ne mai mirăm că sîntem tentaţi să ne ruşinăm că sîntem români? Ne mai mirăm că nici măcar nu mai sîntem pomeniţi, atunci cînd se vorbeşte de Europa?

Să sperăm deci că mai trăiesc oamenii „de rînd”, modeşti, de bună credinţă care nu vor titluri de nobleţe, dobîndite prin minciună şi falsitate, nu vor funcţii în care se poată decide soarta celorlalţi , sau  falsificarea istoriei, nu vor corupţie şi necinste, hoţie şi fals patriotism, bine mascate sub afirmaţia unei corectitudini care nu mai înşeală pe nimeni. Oameni modeşti care vor să fie oameni, care ştiu că, aşa cum spunea Decebal în poezia de mai sus, ceea ce trebuie să vrei este un bun dobîndit pentru tine şi pentru ceilalţi. Şi cu gîndul la ei, să ne dăm seama că nu trebuie să ne ruşinăm că sîntem români. Trebuie doar să ne ruşinăm că în mijlocul nostru cresc atîtea ierburi otrăvitoare, că îi tolerăm să ne distrugă pe noi, tradiţiile, credinţa noastră, adevărul nostru, care există, aşa cum l-a rînduit Dumnezeu, oricît ar dori unii să-l distrugă.

„Decebal către popor” se intitula poezia de mai sus. Da,  menţionez  titlul ei pentru că, fără îndoială, nobleţele fabricate, „excelenţele” nu au auzit de ea. Nu cred că vor fi citit o carte de poezie. Nu cred că ştiu numele unor mari poeţi români, nu cunosc numele celor care ne-au adus şi pe noi între popoarele pentru care cultura, învăţătura, cunoştinţa, sînt coordonate existenţiale. Şcoala noastră nu se mai preocupă de asemenea mărunţişuri. Şcoala noastră scoate icoanele din clase ca să nu mai credem că sîntem creştini. Ea face educaţie sexuală copiilor de cîţiva anişori. Doamne fereşte, e în jos nereuşita în aventurile lor sexuale!  Asta le-ar produce mari tulburări psihice!

De altfel, chiar dacă printr-un miracol, şcoala ar începe să  pomenească numele adevăratelor valori, chiar dacă s-ar putea ca în şcoală să afli cîte ceva substanţial, să fie şcoală cu adevărat, elitele n-au avut ocazia să treacă decît scurt, pentru cîţiva anişori prin ea, atîta cît  să înveţe să citească.  După care urmează  titlul, pseudo-doctoratul, o funcţie înaltă, conducerea unui minister despre care nu prea ştiu cu ce se ocupă. (Oricum, mai tîrziu e nevoie de a fi învăţat să citească, pentru ca să se afle cum ştiu să perie cei asemănători lor, cu  temenelele celor  care speră să ajungă şi ei la înălţime.)

Nu e nevoie de frecventarea unei şcoli. Titlurile, doctoratele, ministerele, strălucirea exterioară, se pot primi şi altfel. La ce servesc oare unele medii ale noastre? Ca să mintă, ca să dea informaţii false, ca să ridice în slăvi ignoranţe cu luciu, ca să tămîieze imbecilitatea mascată sub pseudostrălucire, ca să falsifice istoria, viaţa, ca să inventeze biografii şi merite care n-au existat niciodată, sau o istorie fabricată ad-hoc şi ca să facă abstracţie de dorinţa de progres real al unui popor, de dorinţa lui de a cunoaşte adevărul. Ca să-l facă să-i fie ruşine de numele de român şi să se închine altor mentalităţi, altor credinţe.

Să mai ascultăm  oare, să mai privim emisiuni ale unor medii care ar fi moralmente obligate să-şi respecte menirea, corectitudinea? Care nu sînt în stare să renunţe la minciuni, la tămîieri, cu  regretul că uneori „binefăcătorii generoşi” folosesc încă limba română,  pe care n-o prea cunosc.

Nu putem repeta destul: ascultînd sau văzînd faimoasele emisiuni, citind contribuţiile „inteligente”, înţelegem că nu e cazul să ne fie ruşine că sîntem români. Ruşinea s-o simţim pentru cei care mint, deformează şi strîmbă realităţile, pierzîndu-şi ultimul dram de demnitate şi onestitate profesională. Ruşinea s-o simţim pentru lipsa de cinste a unora care ar trebui să ne fie exemple şi nu sînt, care ar trebui să ne arate drumul spre înalt şi se îndeletnicesc cu minciuni şi afirmaţii prosteşti. Pe care să nu-i mai acceptăm , aşa cum nu trebuie să accepţi mizeria fabricată de mintea lor bolnavă, aşa cum nu trebuie să accepţi degradarea ridicată la rang de mod de existenţă.

Un vechi proverb din Peru spune că dacă vrem să creştem şi să înflorim, trebuie să ne îngrijim rădăcinile. Să începem să ne îngrijim şi noi gîndirea, dorinţa de  adevăr şi demnitate, curajul de a gîndi, curajul  existenţei în general, aşa cum l-au avut rădăcinile noastre, înaintaşii noştri, marile noastre personalităţi, cei care s-au sacrificat pentru ca noi să nu ne ruşinăm de numele nostru, de trecutul şi de viitorul nostru. Ruşinea s-o simţim pentru falsurile, absurdităţile cu iz de aroganţă, pentru autorii dezinformărilor, ale minciunilor care ating imoralitatea şi să nu cădem pradă lor.

Autor: Lidia Stăniloae

Sursa: Foaie Nationala

Pentru mine Traian Băsescu este demis !

Motto: „Se întâmplă să am dreptate, când n-aş vrea să am şi mă întristează nedreptatea care-mi dă dreptate, exact când nu ar trebui“. Ilie Dumitraşcu

Eu l-am suspendat pe Traian Băsescu în ziua de 24 septembrie 2009, când am publicat „Umilirea armatei naţionale“ şi l-am demis în februarie 2011, când am scris „Comandantul suprem la raport“.

Astăzi, declar cele două mesaje „scrisori pierdute“, pentru că preşedintele suspendat nu a înţeles răspunderile pe care le avea pentru întărirea capacităţii de apărare a ţării. 

Demagogia şi cinismul discursului preşedintelui suspendat cu privire la reforma statului român nu mă mai poate păcăli. Acum ştiu că acesta nu dispune de noţiuni elementare privind modul în care statul a evoluat la nivel european şi cum au fost formate armatele moderne ale statelor europene. Băsescu nu poate să înţeleagă rolul şi funcţiile unei armate, pentru că nu înţelege nici rostul şi rolul statului, chiar în contextul apartenenţei la organizatiile de securitate.

Din nefericire, noi, militarii ţării, activi sau în rezervă, trăim de pe o zi pe alta, la fel ca toţi cetăţenii oneşti ai acestei ţări, cu promisiuni uitate sau amânate dar şi cu minciuni, despre care Băsescu, speră zadarnic, să nu ne mai aducem aminte de ele.

În timpul mandatelor lui Traian Băsescu, Armata a fost blasfemiată, ignorata şi  contrapusă altor instituţii conform principiului „Dezbină şi stăpâneşte!“

Băsescu a fost complice cu alţi iresponsabili, cunoscuţi sau necunoscuţi, la actuala stare de disperare a celor care au purtat sau mai poartă uniforma Armatei României şi nu înţelege nimic din umilinţa pe care o duc pe epoleţi militarii activi şi în rezervă.

Eu l-am suspendat şi demis pe Traian Băsescu pentru că:

1. Discursul său politic în care a clamat permanent reforma statului este profund demagogic. În fapt, nu dispune de noţiuni elementare privind modul în care statul s-a dezvoltat şi modernizat la nivel european, nu cunoaşte rolul şi funcţiile acestuia şi nici modalităţile prin care armatele moderne participă la îndeplinirea funcţiilor statului. A ignorat mereu experienţele societăţilor occidentale care veghează ca priorităţile Armatei să fie în atenţia liderilor politici. 

2. Iresponsabilitatea, incompetenţa, lentoarea şi indiferenţa sa au prejudiciat grav şi pe termen lung, imaginea şi credibilitatea Armatei României în societate.

3. Nu a luat decizii vitale, aşa cum îi cereau atributele constituţionale, pentru creşterea capacităţii combative a Armatei şi îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de instrucţie şi viaţa ale militarilor. Dimpotrivă, Traian Băsescu a diminuat capacitatea de luptă a trupelor prin neputinţa sa de a lua decizii responsabile pentru continuarea modernizării organismului militar.

4. Nu a cerut Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (C.S.A.T.) să declanşeze analiza strategică a apărării.  Iniţierea şi finalizarea procesului de analiză a apărării ar fi permis clasei politice, dar şi contribuabilului să înţeleagă care este starea Armatei şi care sunt opţiunile de continuare realistă a reformei din Armată, pe baza de priorităţi şi costuri.

5. Contribuabilul român nu a fost informat sistematic, transparent şi onest de către comandantul Forţelor Armate în legătură cu capacitatea de lupta şi moralul Armatei, dacă poate sau nu să îşi îndeplinească misiunile şi cu ce costuri.

6. A amânat decizia de achiziţie a avionului multirol. Ca o consecinţă, România este decredibilizată şi umilită ca ţară membră a N.A.T.O., deoarece ar trebui să i se facă poliţia aeriană de către alte ţari. Băsescu a afirmat cu ipocrizie la sfârşitul anului 2011: „Ea (patrularea aeriană de către alte ţări) este şi costisitoare şi umilitoare din punct de vedere al capacităţii forţelor armate în general şi al forţelor aeriene în special".

7. Nu a luat poziţie oficială şi nu i-a apărat pe militari, subordonaţii săi, în calitatea de comandant al Forţelor Armate, atunci când unii politicieni de marcă ai României de astăzi, s-au întrecut, bagatelizând, programele de achiziţii sau nevoile Armatei sau când au făcut afirmaţii defăimătoare şi iresponsabile la adresa militarilor. Exemple: „Un militar poate fi instruit într-o zi“, „Trebuie să cheltuim câteva miliarde de euro ca să ne jucăm de-a aviaţia militară sau nu, în an de criză?!“; altul afirmă, cu referire la achiziţionarea avionului multirol, ca „azi m-am uitat pe cerul patriei şi am constat ca era senin“, iar altul a decretat: „Nu e nici o problemă, banii necesari pentru achiziţionarea avioanelor multirol ne vor fi rambursaţi de N.A.T.O.“

8. A dezonorat pe militari şi a decredibilizat ierarhia militară prin acordarea discreţionara a gradelor militare. Avansările la gradul de general, dar şi tolerarea avansărilor stupefiante în grad a unor persoane publice, fără instrucţie şi studii militare, a stârnit stupoare, nedumerire, controverse şi  polemici. Pentru militarii care au obţinut onest gradele militare, apariţii editoriale cu titlurile: „Dezertori avansaţi“, „Stelele de general iscă polemici“,  „Generalii armatei de aţe, mingi şi tirbuşoane“ sau, de dată mai recentă, „Tablagiu avansat general“, „Coloneliada“, „Armata de tinichea a lui Băsescu“, au fost umilitoare.

9. La fel ca şi pe timpul regimului comunist, a numit în funcţii importante, inclusiv de şef al S.M.G., generali cu grad inferior cerinţelor funcţiei. Indiferent câte calităţi ar fi avut cei numiţi în funcţie, timpul nu a mai avut răbdare cu ei, pentru că aşa a vrut Băsescu. În mod iresponsabil, i-a umilit pe generalii cu grade superioare, lăsând să se înţeleagă că, de fapt, nu criteriile meritocratice sunt cele care guvernează acordarea gradelor şi numirea în funcţie, ci bunul plac al cuiva, de data aceasta al lui Traian Băsescu.

10. I-a minţit pe militari în decembrie 2008, spunând: „Pentru că discutăm despre o perioadă de criză, aş vrea să vă asigur că programele vitale ale Armatei, programele de înzestrare nu vor fi oprite. Criza nu justifică nici stoparea reformei, nici continuarea proceselor de modernizare a Armatei. Acest lucru vreau să-l ştiţi bine şi să aveţi încredere că se dă Armatei atenţia cuvenită“.

11. În 2009, militarii au fost minţiţi din nou: „Şi mai este un lucru care mărturisesc că mă deranjează: dezbaterile pe tema pensiilor militare. Sunt opinii diferite, unii spun că sunt militari în rezervă care pierd la pensie. (…) Ca atare, vă asigur că dacă această lege va ajunge într-o formă care pune sub semnul întrebării menţinerea pensiilor ofiţerilor în rezervă, o voi trimite înapoi la Parlament pentru a fi discutată şi pusă în regulă. (…) Pensiile militare nu pot fi afectate“.

Astăzi, 22 iulie 2012, nu am dubii cu privire la decizia mea de a-l demite, pentru că între promisiuni şi realitate, între vorbele şi faptele lui Băsescu, au fost distorsiuni grave şi că, pe timpul mandatelor lui de preşedinte, doar  neputinţa, minciuna şi incapacitatea au avut continuitate.

Acest mesaj l-am scris şi în numele militarilor activi care nu pot vorbi despre condiţiile de instrucţie, tehnica de luptă depăşită şi neperformantă, salarii amputate şi bulversarea ierarhiei militare prin avansări frauduloase, dar au dreptul să tacă şi să fie în slujba statului român. Ei au înţeles că, chiar în aceste condiţii, trebuie să fie gata să-şi facă datoria, iar la nevoie să-şi dea şi viaţa pentru ţară, aşa cum s-a întâmplat şi cu militarii ale căror destine au fost curmate în accidentul aviatic de la începutul lui iulie 2012.

                                               de General maior (r.) Iordache OLARU

Nota noastră. Despre generalul maior (r.) Iordache Olaru:

- S-a născut la 2 septembrie 1953 în comuna Tudor Vladimirescu, judeţul Galaţi;

- Din 1997 până în 1998 a lucrat în Biroul reprezentanţi militari români la N.A.T.O. şi U.E.O., iar între anii 1998-2000 a îndeplinit funcţia de şef de birou la Reprezentanţa militară a României la N.A.T.O. şi U.E.O.;

- A fost consilier al şefului Statului Major General între anii 2000 şi 2003;

- După ce, în intervalul 2003-2006, a îndeplinit funcţia de locţiitor al reprezentantului militar al României la N.A.T.O. şi U.E., în noiembrie 2006 a fost numit şef al Direcţiei Planificare Strategică din Statul Major General.

Dintre decoraţiile şi medaliile primite, cele mai importante sunt Steaua României în grad de cavaler, Ordinul american Sfânta Barbara şi Medalia Pentru Merit a SUA.

ROMÂNIA ARE NEVOIE DE VOTUL TĂU!

Senatorul PSD, Sorin Bota (foto), a cerut maramureşenilor să participe la vot pe 29 iulie cu determinare şi optimism.

 „Se poate spune că românii asistă în ultimii ani nu doar la deteriorarea nivelului lor de trai, dar, mai grav decât atât, şi la degradarea valorilor morale, care, în trecut, jucau totuşi un rol mai important în societatea românească şi ghidau oarecum clasa politică aflată la conducerea ţării. Degringolada care caracterizează ceea ce s-a întâmplat până în prezent pe scena politică românească a contribuit deja la emigrarea multor tineri care au decis să îşi construiască viitorul în ţări care au mai multe de oferit cetăţenilor lor. În iarnă, aşa cum am putut observa, pasivitatea ce ghida românul s-a transformat brusc într-un oarecare simţ civic şi nevoia de a lua atitudine a adus românii în stradă. Aceştia au decis să se exprime prin proteste în aer liber, deoarece „cuţitul le-a ajuns la os”. Pe 29 iulie românii au şansa de a arăta încă o dată că le pasă, şansa de a decide singuri viitorul lor”, a declarat senatorul.

Atât prin intermediul presei, cât şi prin intermediul scrisorilor cu îndemnul de a ieşi la vot, trimise prin colegiu, senatorul maramureşean doreşte mobilizarea electoratului, astfel încât prezenta la vot pentru acest referendum sa fie masivă. Procesul de schimbare iniţiat de românii care au ieşit în pieţe şi pe străzi la începutul acestui an, continuat cu demiterea guvernului, trebuie să aibă o finalitate, iar finalitatea se va concretiza în aceste momente sub o formă sau alta.

Indiferent de opţiunea fiecăruia, românii trebuie să iasă şi să-şi exprime votul, în mod  democratic.

     Cabinetul senatorului

Marius Sorin Ovidiu BOTA