Mustafa Kemal le-a spus turcilor: “Să aruncăm fesul, care stă pe capetele noastre ca un simbol al ignoranței și fanatismului și să purtăm pe cap pălăria, simbolul lumii civilizate. Să arătăm că nu există nicio diferență între mentalitatea noastră si cea a popoarelor moderne.” Și ca să arate că nu se limitează doar la exerciții retorice, menite să-i atragă admirația lumii civilizate, a abolit Sultanatul în 1922, a proclamat Republica în 1923 și a abolit Califatul în 1924. Tot el a desființat școlile religioase și a interzis medievalul cod de legi Sharia, înlocuindu-l cu codul civil elvețian, codul penal italian și codul comercial german. Întorcea astfel spatele celor șase secole de istorie otomană dominate de islam, distrugând, credea el atunci, fundamentul religios pe care se ridicase, totuși, cel mai puternic stat musulman cunoscut până atunci de istorie.
Datorită reformelor kemaliste, Turcia a devenit conform Constituției din 1924 un stat în care religia era total separată de exercițiul guvernării, principiul “laicității” fiind înscris, în 1937, în Constituție. A fost încurajată egalitatea femeilor cu bărbații, Mustafa Kemal acordându-le femeilor în 1934 dreptul de vot și dreptul de a fi alese în parlamentul turc. De remarcat că acest lucru s-a întâmplat cu 10 ani înainte ca generalul De Gaulle să recunoască acest drept femeilor din Franța.
Pe 31 ianuarie 1997, Bekir Yldiz – primar al orașului Sincan și membru marcant al partidului islamist Refah – a organizat la Ankara o conferință intitulată “Seară pentru Ierusalim”. Dorea astfel să se facă remarcat de Necmettin Erbakan, șeful Refah și al guvernului. Tribuna sălii de conferințe era acoperită de un drapel verde pe care era scris în arabă numele lui Allah, în timp ce peretele din spate era acoperit de o uriașă fotografie a moscheii Al-Aqsa, încadrată de portretele șefilor Hezbollah și Hamas. În sală, femeile stăteau separate de bărbați. În fața numerosului auditoriu și în prezența invitatului de onoare, ambasadorul Iranului în Turcia, Bekir Yldiz a ținut un fulminant discurs, pronunțându-se în favoarea instaurării în țară a legii Sharia.
Intervenția armatei turce, garanta Constituției și a laicității statului, nu s-a lăsat așteptată. Pe 4 februarie, în timp ce o coloană de tancuri traversa demonstrativ orașul, Bekir Yldiz era inculpat pentru “provocare la ură” și “apologia unei organizații teroriste”, dar și pentru încălcarea articolului 312 din Codul Penal, fiind acuzat de “încercare de subminare a republicii laice”. Devenea astfel pasibil de o pedeapsă privativă de libertate până la 5 ani. Ambasadorul Iranului a fost declarat persona non-grata și expulzat. Sute de școli coranice private au fost închise, iar mii de studente, ce veneau la cursuri acoperite de văl, au fost trimise acasă. Pe 28 februarie 1997, Consiliul Național de Securitate, controlat de către militari, i-a prezentat lui Necmettin Erbakan o listă cu 18 măsuri anti-islamice, ce trebuiau implementate urgent. Generalii turci au făcut presiuni asupra liderilor partidului Căii Drepte – partener de coaliție cu Refah -, îndemnându-i să părăsească coaliția guvernamentală. Islamistul Necmettin Erbakan a fost nevoit să-și prezinte demisia. Pe 16 ianuarie 1998, Curtea Constituțională interzicea partidul Refah, acuzându-l că ar fi “un centru de activități contrare principiilor laicității”. Lui Necmettin Erbakan, lui Bekir Yldiz și unor deputați Refah li s-a interzis orice activitate politică pe timp de cinci ani.
Cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca în piața centrală a Sincan-ului, în fața statuii lui Mustafa Kermal, să fie așezată, provocator, macheta moscheii Al-Aqsa? Totul a pornit de la Necmettin Erbakan și Confreria Milli Görüș.
Dacă Turcia nu a putut să-l aibă pe Hassan Al-Banna și a sa Frăție Musulmană, ca Egiptul, l-a avut în schimb pe Necmettin Erbakan și creația sa, Milli Görüș. Erbakan a înființat Milli Görüș (Calea Națională Religioasă) în 1969, apariția Confreriei reprezentând și nașterea islamului politic pe scena politicii turcești moderne. Programul “Căii Naționale” glăsuia: “Fiecare membru al Căii Naționale trebuie să se angajeze în jihad, pe drumul trasat de Allah. Pentru că jihadul se realizează cu bunurile și viața, fiecare membru trebuie mai întâi să-și îndrepte toată atenția către Allah și să fie gata în fiecare moment pentru jihad.”
Drapelul mișcării era și el foarte explicit: Europa colorată în verde, culoarea islamului cuceritor, înghițită de o semilună uriașă. Voința de islamizare a Europei afișată de Milli Görüș arăta clar că membri ei sunt hotărâți să-și ia o revanșă istorică. Și această revanșă, credea Erbakan și cred urmașii săi de azi, nu putea fi transpusă în realitate decât prin întoarcerea la rădăcinile islamului autentic, a valorilor și tradițiilor sale. Virusul Occidentului trebuia eliminat din organismul societății turcești. Pentru că, spunea atunci nostalgicul Califatului turc: “Europenii sunt bolnavi. Noi le vom da “medicamentele” necesare. Europa întreagă va deveni islamică. Vom cuceri Roma.”
În 1970, Erbakan a înființat partidul Ordinului Național – care era considerat aripa politică a confreriei islamice – al cărui program politic era clar anti-occidental și anti-laic. Atât Milli Görüș cât și Ordinul Național militau deschis pentru introducerea studierii în școli a gânditorilor islamici Al-Ghazali (1058 -1111) și Ahmed Shirindi (1564-1624) – cunoscuți pentru hotărârea fanatică cu care s-au împotrivit, fiecare în vremea lui, “noutăților condamnabile”. Într-un singur an, Milli Görüș a reușit să-și formeze în teritoriu structurile necesare, permițându-i astfel lui Necmettin Erbakan, care a candidat ca independent, să câștige în 1970 un loc în parlamentul Turciei.
Lovitura de stat din 1971, efectuată de armată – gardian al laicității și depozitară a moștenirii lui Mustafa Kemal –, a tăiat temporar aripile confreriei islamiste și a reprezentat pentru Erbakan și unii dintre colaboratorii săi începutul exilului în Elveția și Germania. Occidentul nu se putea dezice, așa că a acordat, iar, mânat de patologica sa toleranță, ospitalitate dușmanilor care îi doreau sfârșitul. Franța îl găzduia în acea perioadă pe ayatollahul Khomeini, cel care susținea că Islamul nu poate fi autentic decât dacă este și politic. El a dovedit că acest lucru este posibil, instaurând în Iran teocrația și domnia legii lui Allah – Sharia. “Sejurul” european îi va permite lui Erbakan să înfiltreze Milli Görüș și în Germania. Dupa 30 de ani, la sfârșitul anilor ’90, tentaculele Confreriei cuprinseseră și alte țări din Europa occidentală.
În 1999, Milli Görüș dispunea în Germania de o rețea formată din peste 500 de moschei, având peste 26000 de membri și sute de mii de simpatizanți. În 2001, guvernul german a dat islamului aceleași drepturi pe care le aveau Bisericile creștine, permițând islamiștilor din Milli Görüș să țină cursuri de religie în școli și sa aibă acces la fonduri guvernamentale consistente. Acești bani vor permite Confreriei să-și întărească puterea și influența, adăugând la rețeaua de moschei și o rețea media compusă din publicații religioase și posturi de radio. În tot acest timp, germanii au continuat să combată, cu vigilență și hotărâre veșnic treze, pericolul mereu actual al nazismului.
Reîntors în Turcia, Necmettin Erbakan a înființat Partidul Salvării Naționale, care punea islamul în centrul programului, al strategiei și al acțiunilor sale. N-a așteptat mult și votul turcilor dornici să retrăiască gloria zilelor de altădată l-a propulsat, în 1974, în coaliția guvernamentală. Partidul Salvării Naționale obținuse în alegeri un semnificativ procent de 12%, preluând în noul guvern conducerea a patru ministere importante. Imediat, Erbakan și-a folosit influența pentru a introduce în direcția Afacerilor Religioase, 5000 de imami și muezini membri ai Milli Görüș. După lovitura de stat din anul 1980, armata îi interzice lui Erbakan și partidului său să mai participe la viața politică, dar în urma referendumului din 1987 i se ridică interdicția și revine în fruntea unui nou partid – Refah (Partidul Prosperității).
Convingerile lui Necmettin Erbakan nu fuseseră afectate de exil, de repetatele eliminări de pe scena politică și nici de trecerea anilor. La 13 mai 1991, sublinia într-un discurs ținut în orașul Sivas că jihadul este pilonul de bază al Refah și Milli Görüș. El spunea în uralele numeroșilor susținători:“Partidul Refah este o armată. Trebuie ca fiecare să muncească din toate puterile pentru ca această armată sa crească. Refah este armata războiului islamic. Nu poți să acționezi individual spunându-ți că îți duci astfel propriul tău jihad. Acțiunile purtate fără acordul cartierului general înseamnă dezbinare. Dacă lupți, lupți aici! Ești musulman? Atunci ești obligat să fii un soldat al acestei armate. Și nu poți fii musulman fără să dai bani pentru Jihad. Noi suntem cu toții musulmani. Trebuie să susținem Refah pentru că ne dorim jihadul. Pentru ce toți cei care luptă pentru Refah vor merge în Paradis? Pentru că Prosperitate înseamnă să lupți pentru a face să domnească ordinea coranică.”
Cuvinte simple, mobilizatoare, pe înțelesul milioanelor de turci trăitori pe întinderile podișului anatolian. Chemarea la jihad pentru prosperitate și ordine coranică i-a adus lui Erbakan un succes surprinzător la alegerile din 1995, Refah obținând 21% din voturi și devenind astfel primul partid al țării. Ajuns prim ministru în 1996, Erbakan a început imediat să strângă legăturile cu țările arabe. A urmat “episodul Sincan” și o nouă eliminare de pe teren. Erbakan primește o condamnare la închisoare de doi ani și patru luni. Se părea că ascensiunea islamismului turc a fost oprită definitiv. Dar Erbakan își crescuse cu grijă urmașii, iar Milli Görüș era omniprezentă.
Pe firmament a apărut strălucind steaua unuia dintre discipolii săi – Recep Tayyp Erdogan. Provenit din mijlocul poporului, musulman pios, șeful organizației de tineret a Milli Görüș în Istanbul și liderul filialei Refah din marele oraș de pe malurile Bosforului, Erdogan a devenit repede purtătorul de cuvânt al celor “fără voce”, a maselor de musulmani pioși din Anatolia, atât de disprețuiți de elitele kemaliste. A ajuns în 1994 primul primar islamist al Istanbulului, promițând printre alte construcția de minarete în întreg orașul. În 1998 a fost condamnat la patru luni de închisoare pentru că a recitat la un miting din versurile, considerate subversive, gânditorului naționalist-islamist turc Zia Gokalp:“Moscheile sunt cazărmile noastre, minaretele lor sunt baionetele noastre, cupolele sunt căștile noastre, iar credincioșii sunt soldații noștri.”
Alături de Abdullah Gül, altă stea a Refah și Milli Görüș, Erdogan a înființat în 2001 Partidul Dreptătii și Dezvoltării (AKP). Peste un an, noul partid islamist a fost marele câștigător al alegerilor, cu 34,22% din voturi! Generalii turci trăiau în plin coșmar: un partid islamist câștiga din nou alegerile, iar liderii lui se afișau peste tot, pentru prima oară în era Turciei republicane, împreună cu consoartele lor acoperite de hijab! Abdullah Gül a ocupat în 2002 funcția pe prim ministru, în timp ce Taypp Erdogan își termina sentința de suspendare din viața politică, primită pentru declamarea poemului cu mesaj islamist.
A urmat un nou triumf electoral al AKP în 2007 și, spre disperarea taberei laice, președinte al Turciei a fost ales de către parlament după trei tururi de scrutin, cu toată împotrivirea armatei, islamistul Abdullah Gül. Acesta s-a instalat la palatul Cankaya împreună cu soția ce umbla în permanență acoperită de văl. Se căsătorise cu ea când aceasta avea doar 14 ani! Așadar, prim ministru era islamistul Tayyp Erdogan, iar islamistul Abdullah Gül, partenerul său, ajunsese președintele republicii! Coșmarul era în plină desfășurare. Islamiștii monopolizau conducerea statului turc. Sute de înalți ofițeri au fost trecuți în rezervă, sau arestați, judecați și condamnați pentru “complot împotriva Statului”. Armata turcă și-a pierdut astfel prerogativele politice, ajungând în slujba “puterii civile”, rămânându-i doar sarcina de a combate terorismul și de a apăra frontierele. Singura forță garantă a laicității era astfel înfrantă.
Pe 19 decembrie 2012, organizația “Reporters sans frontiers” raporta că Turcia devenise cea mai mare închisoare pentru ziaristi, din întreaga lume: 72 de profesioniști mass-media erau déjà închiși! Ceilalți “funcționau” supunându-se autocenzurii. Portul vălului islamic a fost autorizat în universități, iar cel al hijabului în liceele religioase. În 2013, Sadik Yakut, vicepreședintele parlamentului turc, declara:“Turcia a făcut o eroare istorică permițând înființarea școlilor mixte (băieți și fete) după modelul occidental”, iar Erdogan se pronunța contra căminelor studențesti mixte. Tot el aprecia egalitatea între femei și bărbați “contra naturii”, susținând că Islamul a arătat clar care este locul femei în societate: “maternitatea”. În prezența uneia dintre fiicele sale, aflat la o întrunire având ca temă emanciparea femei, Erdogan a spus: “Nu putem pune femeile și bărbații pe picior de egalitate, este contra naturii.”! Mustafa Kemal era dat jos de pe soclul său!
În ultimele 5 zile, după ce încercarea de lovitură de stat pusă la cale de o parte a armatei a eșuat, în Turcia au avut loc evenimente care au provocat consternarea cancelariilor occidentale. Reacția lui Recep Erdogan a depăsit și cele mai negre previziuni. Pentru că, Erdogan, AKP și Milli Görüș așteptau prilejul ăsta demult și erau pregătiți.
15200 de persoane din Ministerul Educatiei au fost date afară!
8777 de funcționari din Ministerul de Interne au fost dați afară.
7850 de ofițeri de poliție au fost dați afară.
6000 de soldați au fost arestați.
2745 de judecători au fost concediați sau arestați!
1577 de cadre universitare au fost obligate să-și dea demisia!
1500 de funcționari din Ministerul de finanțe au fost demiși!
614 jandarmi au fost dați afară.
492 de funcționari din Min. Afacerilor Religioase au fost concediați!
370 de ziariști sunt anchetați!
103 generali și amirali au fost arestați.
47 de guvernatori de districte au fost demiși!
30 de guvernatori de provincii au fost demiși!
Le-a fost retrasă licența de emisie tuturor posturilor de televiziune și radio „banuite” a avea legături cu liderul religios, opozant, Fethullah Gulen!
În aceste momente, când puțini o realizează și au curajul să o spună, in Turcia are loc o Revoluție islamică – ca în Iran în urmă cu 40 de ani. Scopul ei: să dea lovitura finală statului laic fondat de Mustafa Kemal si să proclame in Turcia republica islamica. Liderul revolutiei islamice este Recep Erdogan, susținut în teritoriu de uriașa retea a organizației Milli Görüș – care și-a trimis încă din primele ore ale loviturii de stat adepții în stradă.
Care a fost în aceste condiții prima reacție a Uniunii Europene? Uniunea Europeană i-a cerut lui Erdogan să nu legalizeze pedeapsa cu moartea! Prea târziu, Turcia modernă a fost executată!
.jpg)
