Alexandru Racu: Despre impostură

Sunt ultimul care să-i ducă lipsa lui Moșteanu și înțeleg că legea e lege și cei care o încalcă trebuie sancționați. Dar în condițiile în care în România de azi orice bou și orice loază poate obține o diplomă în schimbul unei taxe de școlarizare relativ mici, fără un minim efort de învățare, chiar nu văd de ce ar mai fi relevant dacă Moșteanu avea diplomă de la Bioterra, Atheneaum etc. sau n-avea deloc.

Dacă chiar ne preocupă impostura, atunci ar trebui să ne ocupăm întâi de toate de Ministerul Învățământului, nu de ministrul apărării. Avem absolvenți de facultate care n-au citit în viața lor nici măcar o carte. Ba chiar aș spune că sunt de apreciat tinerii care în loc să frece menta trei ani pe banii părinților, prefăcându-se că învață deși în realitate nu fac absolut nimic, preferă în schimb să se apuce mai devreme de o activitate productivă în urma căreia și învață, la modul concret, mai multe lucruri decât dintr-o facultate făcută în bătaie de joc.

Abia când diploma va ajunge să însemne cu adevărat ceva, să certifice în mod real dobândirea unor capacități epistemice care îi deosebesc pe cei care știu de cei care nu știu, discuția despre impostură va capăta sens. Iar asta nu se va întâmpla până când Ministerul Învățământului nu va începe să reglementeze pe bune industria fabricilor de diplome.

Revenind la Moșteanu, absența diplomei acestuia din urmă dovedește doar excesul de nesimțire al personajului în cauză, care nu s-a sinchisit să respecte legea nici măcar de formă, cu toate că aceeași lege îi permitea să obțină o diplomă extrem de ușor și la un preț cât se poate de accesibil. Și, desigur, mai dă o lovitură mitului userist al “oamenilor noi”, competenți, nepătați și necorupți, care vin să schimbe vechea politică, impostura fiind mult mai mare – și mai ridicolă – atunci când pretinzi că ai intrat în politică tocmai pentru a salva România de corupție și impostură.

Partea mai proastă pentru stat și societate e că Moșteanu poate fi oricând înlocuit de o altă nulitate din aceeași specie, la fel de incompetentă sau chiar și mai incompetentă, fără ca presa să mai poată face un scandal similar care să ducă, precum în cazul de față, la demisie, iar asta deoarece sistemul academic românesc nu funcționează ca un filtru autentic.

Nu doar statul român permite ca lucrurile să funcționeze așa, ci și societatea românească s-a acomodat perfect la acest modus operandi. Or în condițiile în care toată lumea știe cum funcționează fabricile de diplome și că e plină țară de ele, chiar nu văd ce rost își mai au accesele periodice de claritate morală și integritate academică cu care presa agită, selectiv, opinia publică.

Manifestările astea nu sunt doar ipocrite, ci și nedrepte, în fond. Dacă chiar vrem să luptăm cu impostura, nu doar să transformăm lupta cu impostura într-o nouă formă de impostură, putem să creăm o agenție de stat care să verifice TOATE diplomele politicienilor, magistraților, ofițerilor superiori din MAI și MAPN, membrilor din consiliile de administrație ale companiilor de stat, înalților funcționari publici ș.a.m.d. Să vedem atunci câte universități și câți absolvenți mai rămân în picioare și câți mai îndrăznesc să arunce cu piatra.

 Autor: Alexandru Racu

 

Alexandru Racu: “Cert e că în zilele noastre, educația nu mai contează”

Ca profesor, e tare trist când întâlnești un student pe care îl duce capul și, fapt și mai important, care își dă interesul, lucru tot mai rar în zilele noastre, care răspunde de nota zece la examen, dar căruia nu pot să-i dau zece pentru că n-a dat pe la seminare sau n-a predat referatul sau eseul. De ce? Nu din nesimțire sau lipsă de interes, ci pentru că lucrează și n-are îndeajuns de mult timp. Dacă i-aș da zece în ciuda faptului cu pricina, aș coborî standardele, ceea ce refuz să fac. În plus, ar fi nedrept față de acei câțiva studenți care reușesc, printr-un plus de efort (și îndeajuns de multă cofeină, bănuiesc, în cazul celor care lucrează la rândul lor, deseori full time) să obțină și punctele pentru participare la seminar și eseu / referat.

Și după aia îi vezi și pe ceilalți, complet dezinteresați și complet nesimțiți, care nu se pregătesc deloc, scandalizați de-a dreptul când mai dau peste un profesor care îndrăznește să mai și ceară ceva de la ei, cât de puțin, în loc să le dea diploma aia moca, fără ca ei să fi citit măcar trei pagini pe parcursul întregii facultăți. Și printre ăștia sunt unii care lucrează. Dar alții nu lucrează. Îi țin părinții în Facultate. Degeaba.

Dacă ar fi după mine, primilor le-aș da bursă, ca să poată să studieze în loc să muncească, în timp ce pe cei din urmă i-aș da afară din facultate și i-aș trimite la muncă, să facă ceva util cu timpul lor. Din păcate însă, primilor le ia bursa sinisitrul educației, în timp ce celor din urmă o să continue să le dea bursă, degeaba, părinții.

Viața e nedreaptă. Unii vor să învețe și nu-și permit. Alții își permit să învețe, dar nu vor. Rolul statului e să corecteze, pe cât se poate, aceste nedreptăți. Nu să tâmpească și mai mult tinerele generații prin proletarizare precoce, ca să îi rămână îndeajuns de mulți bani pentru speciali, securiști și armamentul Ursulei.

În orice caz, când mă întâlnesc cu studentul motivat, care ar vrea să învețe mai mult, dar nu-l lasă jobul, mă gândesc cu nostalgie la anii de facultate și mă gândesc cât de privilegiat am fost deoarece timp de patru ani – nu trei, ca acum, de când cu sistemul Bologna – doar am învățat, din pasiune, neîmpins de la spate. M-a ajutat și faptul că eram din București, astfel încât n-a trebuit să dau banii și pe cămin, dar și bursa de merit.

În plus, la vremea respectivă nici nu erau foarte multe joburi în București, sau erau atât de prost plătite că nu merita să te prostești, sacrificând anii destinați studiului, pentru ele. Din punctul ăsta de vedere, a fost mai bine.

Și mai era ceva. Un respect și o pasiune pentru cultură, care între timp s-au cam erodat. Educația și cultura erau cadre de socializare, cel puțin pentru clasa de mijloc, mediul în care se legau prietenii durabile. Încă erau studenți care visau – sau cel puțin și-ar fi dorit – să devină intelectuali, să-și dedice întreaga viață studiului, chiar dacă în multe cazuri, parțial și în cazul subsemnatului, era doar o naivitate care avea să fie înecată în “apa înghețată a calculului egoist”, ca să-l citez pe Marx.

Cert e că în zilele noastre, educația nu mai contează. Nu mai e un obiectiv al statului și al societății, ci mai degrabă un efort disperat și izolat al câtorva care încă se luptă să scape din ghearele proletarizării. Cel mult “o strategie de marketing” pro-europeană, deși am impresia că în următoarea campanie electorală nici măcar asta nu o să mai fie. E vremea contabililor.

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: “Dumnezeu cu mila!”

Există două explicații posibile ale atacului ucrainean:

1. Ucrainenii au acționat de capul lor, printre altele și pentru a arunca în aer negocierile de pace, ceea ce înseamnă că de mâine încetează orice sprijin militar american pentru Ucraina. Dar să fi fost oare atât de iresponsabili?

2. Cea de-a doua explicație, mai plauzibilă, dacă mă întrebați pe mine, e că ucrainenii au acționat cu acordul și sprijinul americanilor, deoarece Trump a ajuns la concluzia că Putin doar profită de presiunea pe care Trump a pus-o pe Zelenski, cu scopul de a-l aduce la masa negocierilor pe acesta din urmă, nefiind realmente interesat de pace, și că nu va putea obține un acord de pace dacă nu pune presiune și pe Putin, cum altfel decât prin opțiunea de a escalada pentru a dezescalada?

3. Evident, nu e clar cum va răspunde Putin, dacă se va lăsa constrâns prin astfel de mijloace sau dacă, din contră, va pune capăt definitiv dialogului diplomatic care oricum nu părea să ducă nicăieri, dacă va dezescalada sau va escalada și vom intra într-o nouă rundă de amenințări nucleare, cu un Trump care s-ar putea să se dovedească mult mai instabil decât Biden. Poate și pe asta mizează Trump. Și n-ar trebui să excludem nici scenariul unei decizii impulsive, luate la nervi, fără prea multă judecată. De altfel, înainte de alegerile americane din 2024, Putin a zis că îl preferă pe Biden pentru că e mai predictibil și e foarte posibil să fi fost sincer.

În fine, e clar că multă lume – Putin și Medvedev, Zelenski și regimul de la Kiev, Biden și fosta gardă, corala liberală globală, Macron, Merz și Starmer, poate că și Trump, mai nou – vrea să afle dacă nucleara aia chiar bubuie sau, în realitate, nimeni n-are tupeu să apese butonul.

Măcar să apuce Trump să ia Nobelul pentru pace pe care, sincer, chiar îl merită. În fond, e singurul care, de bine de rău, a încercat să oprească demența asta, în timp ce toți ceilalți doar au turnat gaz pe foc. Ar fi deprimant și într-un fel injust ca tot el să fie cel care încheie conflictul printr-o megabubuială, după care se pare că tânjește toată lumea, fie dintr-un calcul greșit, fie pentru că l-au lăsat nervii.

Dumnezeu cu mila!

 Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: “Simion a refuzat să fie politician, preferând să fie doar circar”

Uitându-te la graficul de mai jos, stai și te întrebi: Dacă Simion nu se apuca să spună că dă afară 500000 de bugetari, era consecvent cu sine însuși, în loc să fugă ba după dezbatere, ba de dezbatere, și nu refuza mâna întinsă de Victor Ponta, ci îi oferea fotoliul de prim-ministru într-o guvernare PSD-AUR, mai competentă, mai stabilă și mai predictibilă decât soluția apă, hrană, energie sau o criză politică fără sfârșit, oare nu era acum președintele României? Desigur, presupunând că asta și-a dorit, deși nu e deloc clar.

Simion a refuzat să fie politician, preferând să fie doar circar, demagog, populist, penibil, diletant și, ca să folosesc o formulă utilizată chiar de el, “autist”, adică izolat mental în propria bulă, care nu a fost îndeajuns de mare ca să compenseze masa tuturor celor pe care a reușit să-i sperie nu atât prin extremism, cât prin lipsa totală de pregătire, echilibru, responsabilitate și soluții credibile. S-a bazat exclusiv pe cei dispuși să dea foc la țară (nu întâmplător a făcut campanie în ultimele zile doar printre diasporenii care votează fără să suporte consecințele propriului vot) și uite așa și-a dat singur foc la valiză.

Ar putea fi o imagine cu text care spune „Transferul de voturi de la T1 la T2 (mii) -TOTAL- 1,508 665 408 739 780 1,508 529 408 780 1,254 193 1,254 1,790 1,790 551 551 665 739 GP 3,044 529 G5 3,044 T1

 Notă: Graficul nu include ~45 mii votanți care nu au venit și la la T2”

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: Declinul Occidentului

De-a lungul perioadei postbelice, SUA au subminat constant proiectele europene, în general inițiate de Franța, ce vizau dobândirea de către UE a autonomiei strategice, percepând o eventuală autonomie strategică a UE ca pe o amenințare la adresa hegemoniei americane.

Apoi, după încheierea Războiului Rece și reunificarea Germaniei, obiectivul american a fost să deconecteze Europa, în special Germania, de la gazul rusesc, în care vedeau o altă amenințare la adresa hegemoniei americane și a tuturor beneficiilor aferente. Ceea ce au reușit să și facă, în cele din urmă, ca urmare a unei politici agresive care a târât Europa în război și a falimentat-o, alimentând astfel valul suveranist care dacă nu va îneca definitiv proiectul european, cu siguranță îl va șubrezi.

Odată declanșată cea mai gravă criză de securitate de pe continentul european de după al doilea război mondial, europenii au renunțat la energie în ideea că securitatea e mai importantă. Ca să se trezească apoi amenințați fix de SUA care mai nou declară că nu exclud posibilitatea de a lua cu forța teritorii daneze. Poate că o fi doar o glumă. Dar în orice caz, e o glumă proastă.

Pentru europeni, ar trebui să conteze prea puțin că George W. Bush și Obama, care au dat foc la Ucraina, erau globaliști, iar Donald Trump, care amenință Europa taman acum când armata rusă avansează spre granițele ei, e suveranist. E vorba, în ultimă instanță, de aceeași țară care își exportă propria instabilitate politică internă, iar principalele victime sunt ‘aliații’ europeni.

Cineva ar putea spune că acum e momentul ca Europa să își ia soarta în propriile mâini, ocupându-se de propria securitate, ce s-ar putea să coste mai puțin dacă nu mai e împinsă de la spate spre un război cu Rusia de globaliștii de la Casa Albă care tocmai ce au pierdut din nou puterea. Problema e că asta ar necesita mai multă unitate europeană, inclusiv transformarea politicii externe dintr-un atribut exclusiv al statelor membre ale Uniunii, așa cum e acum, într-un domeniu de competență al instituțiilor comunitare, adică de un nou transfer de suveranitate către UE, în plin val suveranist, ceea ce, evident, e cu neputință.

În mod paradoxal, o Europă divizată va fi și mai dependentă de americani, exact acum când nu se mai poate baza pe americani și când un gest necugetat al lui Trump (numai Dumnezeu știe cât o fi de tâmpit) ar putea duce la dispariția subită a NATO. Pe de altă parte, e foarte posibil ca și noul suveranism european să-și piardă destul de repede răbdarea în fața bullying-ului trumpist lipsit de viziune, după ce a pierdut de mult orice sentiment al solidarității cu tefelismul american.

Iar asta ar însemna pe de o parte o Europă tot mai divizată, mai instabilă, mai vulnerabilă și mai săracă, rămânând de văzut cât de bine se vor înțelege suveraniștii europeni între ei după ce vor fi îngropat Uniunea Europeană, iar, pe de altă parte, o Americă tot mai izolată, care va trebui să gestioneze pe cont propriu conflictul cu blocul ruso-coreeano-iraniano-chinez, pe care tot politica ei externă agresivă, lipsită de viziune și de continuitate l-a creat și l-a consolidat.

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: “Oamenii vor boicota procesul politic sau se vor radicaliza”

Chiar și cei care pretind că “salvarea democrației” de către CCR a fost, din punct de vedere legal, compatibilă cu ideea de stat de drept, vor trebui să recunoască, dacă mai au un dram de rațiune, că impactul politic al acestei decizii e extrem de grav.

Curtea Constituțională a fost grav decredibilizată în ochii multor români, motiv pentru care îi va fi mult mai greu să țină în frâu de acum înainte o majoritate parlamentară care va căuta să o pună cu botul pe labe.

S-a creat un precedent extrem de periculos care va putea fi folosit și de neoliberali, dacă își vor propune să taie în carne vie, ca în timpul dictaturii lui Augusto Pinochet, fără să se mai teamă de votul popular, care de acum va putea să fie oricând anulat, dar și de suveraniști, în eventualitatea în care vor dobândi, în viitorul apropiat, controlul asupra președinției, parlamentului și prin urmare și asupra Curții Constituționale.

Furia antisistem nu poate decât să fie amplificată de această ultimă bătaie de joc la adresa ideii de egalitate democratică. Încrederea în instituții era oricum la cote minime pentru mare parte din societate. Acum s-a evaporat complet. Oamenii vor boicota procesul politic sau se vor radicaliza. Jocul politic va deveni tot mai tribal și mai violent, fără reguli, fără instituții legitime care să îl arbitreze și cu tot mai puțină disponibilitate de a accepta transferul pașnic al puterii, cel mai mare beneficiu al democrației.

Dar de ce s-a ajuns aici? Presupunând că a fost nevoie să fim salvați, de ce s-a ajuns în situația de a fi nevoie de a fi salvați cu costuri politice atât de mari? Și cine ne-a adus aici?

Ne-au adus în această situație tot ăia care ne-au salvat. Cu toate neajunsurile sistemului economico-social din România, eu cred că dezastrul ar fi putut să fie evitat, cel puțin pentru moment:

a. Dacă clasa politică nu și-ar fi bătut joc în fel și chip de români, dacă Iohannis nu s-ar fi dat cu schiurile după ce au ars de vii pacienții de la Matei Balș, iar Ciolacu nu ne-ar fi spus că și-a făcut și el un moft, ca orice om de rând, zburând cu avionul privat al unor mafioți; dacă doar furau și guvernau prost, fără să-i sfideze pe oameni, fără să-și bată joc de ei la modul cel mai nesimțit cu putință, prin care s-a remarcat tocmai idolul tefelimii, Klaus, cel care în urmă cu zece ani “ne salva de Mickey Mouse”.

b. Dacă partidele politice n-ar fi eșuat lamentabil în funcția lor de recrutare a elitelor și dacă n-ar fi scos în față cea mai idioată garnitură de lideri politici de după 1989, oameni atât de proști încât aveai mari șanse să găsești unii mai deștepți decât ei dacă îi alegeai pur și simplu la întâmplare de pe stradă. După care tot ei ne-au spus că “proștii” sunt proști sau filoruși sau legionari dacă nu își fac datoria proeuropeană de a vota alții mai proști sau mult mai proști ca ei, ca să salveze democrația tot prin salvatorii care au adus-o în ultimul hal de degradare.

c. Dacă serviciile secrete, acest cancer al democrației postcomuniste care a intrat în metastază, nu ar fi creat un monstru prin combinațiile lor. Chiar nu cred că Georgescu a crescut atât de repede într-un interval atât de scurt fără manevre securiste, la fel cum nu cred nici în teoria conform căreia rușii ar fi fost de vină. Dar chiar și presupunând că de ei a fost vorba, un atac hibrid de o asemenea amploare nu ar putea fi încununat de succes decât dacă ai noștri au fost ori cretini, ori trădători.

Repet, cu toate neajunsurile – incompetență, corupție, polarizare socio-economică – tot nu cred că s-ar fi ajuns în situația unei victorii iminente a lui Călin Georgescu dacă am fi avut o elită cu un minim de inteligență, competență și bun simț. Dar n-a fost cazul. Degradarea a atins cote prea mari.

Cei care au încercat să-i spere pe oameni cu apocalipsa în lipsă de orice alt argument, nu au făcut nimic ca să o prevină și să o anticipeze. Faptul că toate sondajele plasau extrema dreaptă la aproximativ 25% înainte de alegeri nu a reprezentat un semnal de alarmă îndeajuns de puternic pentru a face măcar câteva schimbări de ochii lumii, dacă schimbări de profunzime nu sunt în stare să facă de zeci de ani. După care tot poporul era acuzat de iresponsabilitate pentru că nu le dădea acestor rebuturi europene încă un mandat ca să ne arate că se poate coborî și mai jos.

Altfel spus, întregul sistem securist patronat de Klaus Iohannis ne-a adus aici, întreaga clasă politică, inclusiv USR-ul, care a scos la înaintare o semianalfabetă cerându-ne să votăm cu ea dacă suntem oameni “educați”, și toți salvatorii anticorupție care ne-au băgat pe gât aceste mizerii politice ca soluții valide pentru eliberarea României de comunism și care continuă să pretindă cu tupeu că ei sunt mințile luminate chemate să-i arate prostimii calea, că tot ei ne vor salva și acum din rahatul în care tot ei ne-au băgat.

Toți aceștia sunt responabili, printr-un exces de nesimțire, cretinism în funcții publice și securism scăpat de sub control, de distrugerea statului român. Au transformat România într-un stat eșuat, într-o republică bananieră, iar consecințele le vom suporta cu toții, pentru mulți ani de acum înainte. Avem de ce să le mulțumim.

În fine, rămân la părerea că modul improvizat, nesimțit și panicat în care au ales “să ne salveze”, nu a făcut decât să transforme o situație gravă într-una mult mai gravă. La fel cum consider că nicio schimbare reală nu va fi posibilă fără o curățenie generalizată, fără înlocuirea cvasi-completă a elitei politice, intelectuale, mediatice și securiste care ne-a adus aici.

De altfel, asta se și întâmplă în revoluții. Nu voluntarismul insurgenților dă jos sistemul, ci decadența și degenerarea elitelor care îl gestionează face ca șandramaua să se prăbușească peste ele și peste întreg poporul. Insurgenții profită doar de această criză de sistem și de acest vid de legitimitate pentru a prelua puterea din haos și pentru a schimba ulterior sistemul.

România cam pe acolo e. Și chiar n-am motive să cred că actuala elită va avea capacitatea de a se regenera îndeajuns de mult și de repede pentru a evita colapsul, amânat pentru moment.

 

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: Morala unor alegeri

Problema USR-ului e simplă. De-a lungul anilor, și-a făcut prea mulți dușmani.

Mai întâi au fost pensionarii, bugetarii și asistații pe care i-a belit și i-a beștelit Băsescu, în uralele viitorului electorat USR care a perpetuat acest discurs. La referendumul din 2012 s-a stat acasă pentru a opri tirania majorității asistate. Boicot.

Apoi au urmat credincioșii: vrem spitale nu catedrale, jos Coaliția pentru Fascism, iarăși boicot la referendumul din 2018, iar stăm acasă, iar ne-am delegitimat adversarul tratând-ul ca pe un subcetățean periculos și înapoiat.

Apoi a venit pandemia. Iar stăm acasă. Au urmat horecii, micii afaceriști și angajații lor, toți cei care insistau că nu se poate sta acasă la nesfârșit și antivacciniștii. Jumătate din populația României nu s-a vaccinat. Aici s-a rupt firul.

După pandemie a venit războiul. Așa că a început vânatoarea de trădători și oameni ai rușilor. Inclusiv subsemnatul a fost pus pe lista neagră alcătuită de un cadru didactic semidoct de pe la o facultate particulară din Iași.

Toți pacifiștii, toți realiștii care îți explicau ceea ce ține de domeniul evidenței, că nu poți învinge o putere nucleară, și toți naționaliștii preocupați mai mult de soarta românilor decât de idealurile euromaidanului au fost puși la zid. Demascați coloana a cincea! Claritate morală. Slava! Fermierii români au devenit și ei victime colaterale ale utopismului geopolitic tefelist, îngroșând rândurile dușmanilor USR. Între timp, inflația, amplificată printre altele și de război, eroda veniturile românilor.

A urmat Gaza. Liniște și pace. Sau, mai grav, normalizarea genocidului. Cu mici excepții. După care dă-i și luptă cu Antonescu și legionarii. Mobilizare împotriva extremismului autohton. Alertă antifascistă. Ghinion. Nu te mai ia nimeni în serios.

Făcând abstracție de acest ultim episod, toate conflictele enumerate mai sus nu au împărțit societatea, în mod uniform, într-un bloc tefelist și unul populist. Au existat și poziționări de centru, cum aș defini-o pe a mea în cazul pandemiei, ca să dau doar un exemplu. Alteori, oameni care s-au opus austerității au susținut măsurile de sănătate publică din pandemie.

Cert e că în fiecare dintre aceste conflicte, USR-ul a adoptat pozițiile celei mai tăioase și mai intransigente. Și-a delegitimat adversarii ca asistați, leneși, corupți, homofobi, medievali, proști, înapoiați, trădători, vânduți, agenți ai rușilor. S-a comportat nu ca un partid al unei clase, capabil să negocieze compromisuri cu alte clase și grupuri de interese, ci ca o sectă mesianică, formată din aleși care au de partea lor supremația civilizațională, puritatea morală și știința: economică, medicală, psihologică etc.

Abia acum, în al doisprezecelea ceas, încep să o dea la întoarsă. Citez din reprezentanta USR în platoul Antenei 3: “Elena Lasconi n-a folosit niciodată sintagma ciumă roșie”. Dar e prea târziu. Nu poți să ștergi zece ani de ură în șapte zile, chiar și în ipoteza în care conducerea PSD i-ar solicita electoratului USR să o voteze pe Lasconi. Și fără electoratul PSD, Lasconi pierde.

Un prieten de stânga se plânge că Lasconi a ieșit în fața poporului îmbrăcată în ie. Eu propun să fi ieșit în fața poporului înveșmântaă în steagul curcubeului, alături de pansexuala de fiică-sa, că sigur lua 80% în turul 2.

Până și tefeliștii de la Universitate au început să strige, disperați, că “iubirea de țară nu este legionară”. Când poporul îți trimite în parlament 30% neolegionari, poate că ar trebui să încetăm să-i mai reproșăm poporului că nu e cum vrem noi și, în schimb, să-i explicăm, cu răbdare, că nici ia, nici Ortodoxia nu sunt în esența lor legionare, ci doar au fost deturnate de legionarism și neolegionarism. Dar pot fi recuperate, dacă ne duce capul, spre binele nostru al tuturor.

În fine, complexul de superioritate manifestat de useriști față de diferitele categorii sociale “inferioare” și “impure” a persistat și în condițiile în care candidata lor la președinție a gafat în repetate rânduri, mai des decât făcea Dăncilă dezacorduri, dovedindu-și lipsa totală de pregătire pentru funcția de șef al statului. Astfel, ecartul dintre ce sunt și ceea ce se pretind a fi îi mai face să arate și ridicol, să nu fie doar detestați, ci și ridiculizabili.

Înțelegeți acum de ce e extrem de greu ca Lasconi să câștige alegerile, indiferent cine va fi contracandidatul ei? Matematica nu minte. Și de ce e cu atât mai greu să le câștige împotriva unui contracandidat care deși bate câmpii, e capabil pe de altă parte să capteze furia electoratului (ceea ce lui Ciolacu i-ar fi fost mult mai greu, tocmai datorită faptului că nu e diliu)?

Detestați de prea multă lume și disprețuiți de toți cei care văd că împăratul e gol, useriștii nu se mai pot baza decât pe frică: votați-ne pe noi, chiar dacă v-am dat toate motivele să nu ne votați. Că dacă nu ne votați pe noi vin rușii peste voi.

Dacă mă întrebați pe mine, nu cred că strategia asta va avea sorți de izbândă. Dar poate că e nevoie de un duș rece de vreo cinci ani, slavă Domnului în condițiile unui parlament care va dispune de majoritatea necesară pentru a-l ține în șah pe viitorul președinte și, la limită, pentru a-l suspenda. Ca să ne vină mintea la cap.

E de sperat că, în timp, oamenii vor începe să mai uite de pandemie și că vom învăța cu toții lecțiile despre cum pot fi gestionate mai bine, inclusiv din punct de vedere politic, astfel de crize care din fericire apar cam o dată la o sută de ani și inevitabil zguduie societățile și agită spiritele.

E de sperat că Dumnezeu le va da gândul cel bun liderilor de la Kremlin și Casa Albă, ca să oprească spirala escaladării și să pună capăt odată demenței geopolitice care a transformat Ucraina într-o ruină și care ar putea să ne trimită pe toți înapoi în epoca de piatră dacă persistăm în aceeași combinație de cinism și prostie care ne-a adus în pragul celui de-al treilea război mondial.

Poate că vom învăța să protejăm minoritățile, chiar mai bine și mai eficient, fără să atacăm în mod isteric, infantil, ignorant și contraproductiv cultura majorității, care e mai complexă și mai flexibilă, în sensul bun al cuvântului, decât ne place nouă să credem și decât suntem în stare să înțelegem.

În fine, poate că va înțelege chiar și USR-ul că democrația nu are cum să reziste, pe termen lung, dacă nu rezolvăm problema socială. Din acest punct de vedere, USR-ul chiar are ce să învețe de la PSD, singurul partid din România care înțelege că dacă vrei democrație mai trebuie să le mai dai și oamenilor ceva de mâncare. Fără PSD, așa corupt, primitiv și nemeritocratic cum e el, era de mult dictatură în țara asta. Cu toate că ar cam fi momentul să se reformeze și el. Până nu e prea târziu.

Dacă tot strigăm împotriva legionarilor, poate că ar fi timpul să înțelegem și care au fost condițiile socio-economice care au dus la apariția fascismelor interbelice. Lucrarea de referință rămâne Marea Transformare a lui Karl Polanyi.

Poate că e timpul să facem mai puțin activism în școli și mai multă carte. Iar cultura dialogului o putem redobândi nu prin tot felul de idioțenii și spoieli progresiste, ci prin dialogul real cu oameni din afara bulei noastre, din care ar fi bine să mai ieșim din când în când, precum și printr-o educație autentică, bazată pe dialogul cu marile minți din trecut, care ne ajută să înțelegem prezentul.

USR-ul a fost un partid bazat pe ură pentru că este expresia unei societăți tot mai segregate în care, datorită inegalităților economice tot mai mari, clasele sociale nu se mai întâlnesc în instituții integratoare și astfel nu mai pot forma împreună o națiune. Și pentru că e partidul unei generații tinere din mediul urban care este, din păcate, tot mai imatură și mai prost educată.

Muia nu doar a abolit bunul simț și decența, ci din păcate a ajuns să înlocuiască și gândirea. Iar după aia ne plângem că alegerile se decid pe Tik Tok. În orice caz, dacă vor persista în aceeași abordare de tip clasist și sectant, cu care nu pot să depășească pragul de 15%, vor continua să își ia ura și muia înapoi. Până când o să se înece cu ea.

La mulți ani tuturor românilor de ziua națională, ziua unirii, indiferent ce au votat astăzi!

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: “Constat doar că nu se mai spune nimic despre voința UE de a primi Moldova în UE”

Eu văd că toată lumea bună spune că Moldova trebuie să își afirme voința de apartenență la UE. Nu contest. Constat doar că nu se mai spune nimic despre voința UE de a primi Moldova în UE. Impresia cu care rămâi citind postările despre acest subiect e aceea că “nădejdea e numai la noi”. Că apartenența la UE depinde doar de moldoveni. Că e suficient ca ei să spună că vor în UE pentru a fi în UE.

Dar am impresia că e doar o impresie. Și că am mai văzut filmul acesta. Și Ucraina a trecut aderarea la NATO în Constituție, după Euromaidan, în aplauzele tefelimii occidentale, iar ce a urmat se știe. În loc să intre sub umbrela NATO, s-a transformat în teatru de război.

Așadar, în loc să aud îndemnuri la luptă cu Putin, aș vrea să aflu în schimb cum răspunde UE la un eventual DA al moldovenilor, ce garanții oferă acestei țări mici, care are deja relații foarte strânse cu România, și care, spre deosebire de Ucraina, ar putea să fie lesne integrată în regim de urgență, cu costuri foarte mici, dacă există voință politică. Dar există?

Și aș mai vrea să purtăm o discuție foarte serioasă despre ce anume înseamnă UE (sau poate doar promisiunea că moldovenii vor fi primiți în UE) fără NATO sau fără unirea cu România, dacă asta este realmente o binecuvântare sau mai degrabă o agravare a unei vulnerabilități ce riscă să se transforme în blestem. Că de occidentali care urlă, inclusiv prin trompetele lor intelectual-oengistice din teritoriu, “înainte!”, și care postează clipuri motivaționale cu sute de mii de luminițe ca după aia să te lase cu ochii în soare și cu țara în ruină m-am cam săturat.

Ce vor moldovenii vom afla mâine. Nu cunosc foarte bine situația de acolo, dar bănuiesc că vor vota DA. În schimb, nimeni nu mai discută despre ce vor statele europene care ar trebui să accepte în unanimitate aderarea Moldovei la UE pentru ca Moldova să intre în UE. Există acest consens în UE? Iar dacă răspunsul e nu, la fel ca în cazul Ucrainei, atunci care sunt beneficiile practice ale referendumului? Am înțeles, e frumos să ne batem cu pumnul în piept, că suntem români și europeni. Dar ce înseamnă asta întâi de toate pentru securitatea statului moldovean? Că de la securitate pornește totul.

Și aș vrea să aud argumente raționale. Nu declarații patriotice și acuzații trădare. Altfel, e limpede ca bună ziua că scenariul ideal e acela în care Moldova intră cât mai repede și în UE, și sub umbrela NATO, indiferent dacă se unește cu România sau nu. Nu e deloc clar în ce măsură contribuie acest referendum la realizarea efectivă a acestui obiectiv, dacă nu cumva e doar o frecție la un picior de lemn sau poate chiar ceva mai rău.

Autor: Alexandru Racu 

Alexandru Racu: Travestiții

Elena Lasconi a umplut Bucureștiul cu afișe în care apare cu sfânta cruce și cu metanii tricolore. Dar aceeași Lasconi declara la finele lui iunie că între timp s-a “destupat” la cap și nu ar mai vota da la un nou referendum, iar în USR e loc pentru toți: și pentru creștini, și pentru atei, și pentru straight, și pentru gay.

Adică iar o luăm de la capăt cu argumentul de tip “e loc pentru toți”, ca să constatăm, în maxim 5 ani, că “e loc pentru toți” înseamnă, în realitate, că e loc doar pentru unii (adică doar pentru cei mai recenți, ca să folosesc un termen consacrat de Patapievici). Tot astfel, în lumina recentelor declarații, te întrebi dacă nu cumva cele trei culori de la mâna dreaptă a lui Lasconi nu sunt, în realitate, decât trei culori din spectrul mult mai larg la curcubeului.

Apoi ne mirăm că din niște părinți atât de fluizi se nasc copii care azi sunt straight, mâine gay, poimâine pansexuali, care din femei devin bărbați, iar din bărbați devin căței. Decât să votezi așa ceva, mai bine votezi direct cu Buhuceanu, care, măcar datorită consecvenței, e mai puțin nociv. Măcar știi cu cine ai de-a face și ai niște opțiuni clar definite și asumate, adică mai puțină confuzie morală generatoare de nihilism. Mai bine așa decât să votezi cu curcubeul, având impresia că votezi cu tricolorul.

Cel mai mare viciu social contemporan nu e nu știu ce sexomarxism, ci absența generalizată a fidelității, a consecvenței, a angajamentului și a responsabilității, inclusiv în ceea ce privește asumarea greșelilor, care în mod normal ar trebui să fie urmate de o perioadă îndelungată de retragere din viața publică și reflecție, nu de reinventarea sinelui de pe azi pe mâine.

Se duce totul de râpă, începând cu familia, nu datorită minorităților sexuale, care sunt simptomul, nu cauza, ci pentru că oamenii nu mai sacrifică nimic, nici propriul ego, nici propria carieră, ci sunt tot timpul pe val; pentru că nu se mai pun în slujba lui Dumnezeu sau în slujba oricărui ideal care îi obligă întrucât îi depășește, ci îl pun pe Dumnezeu în slujba propriilor lor interese meschine care rămân aceleași, în timp ce vremurile – și odată cu ele și discursul – se schimbă.

Dracu’ ne vrea maleabili. Odată acceptată această premisă, se poate normaliza orice: și familia cu doi tați, și băiețelul cu fustiță, și distopia, și genocidul, și abuzurile sexuale de la școala de emancipare sexuală, și toate astea la un loc și simultan de către aceiași oameni. Împotriva unei astfel de maleabilități care definește epoca noastră ar trebui să ne luptăm și la urne, și în viața de zi cu zi.

Se fac 20 de ani de când am început să scriu, iar cei care m-au urmărit știu că am rămas același. Sigur, unele idei s-au mai nuanțat, cum e și normal să se întâmple dacă nu ești rigid, încăpățânat sau prost, stări de spirit care nu trebuie confundate cu fidelitatea și consecvența. Alteori am mai evoluat datorită faptului că odată cu trecerea timpului am acumulat cunoștințe, am aflat lucruri pe care inițial nu le știam. Dar principiile nu s-au schimbat. Sunt aceleași. Dacă vreodată se vor schimba, să nu fie!, iar peste noapte voi deveni alt om, vă rog să nu mă mai citiți. Și în niciun caz să nu mă votați.

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: “Văd că au început discuțiile de natură etică: facem sau nu facem blat”

Problema se pune în felul următor: obiectivul unei participări la un turneu final e să câștigi titlul, sau măcar ajungi cât mai departe, cât mai aproape de titlu.

Pentru a-ți atinge obiectivul, nu e nevoie doar de talent, efort, disciplină, mentalitate de învingător și spirit de echipă, ci și de tactică și strategie. Și acestea din urmă fac parte din fotbal.

România nu trebuie să facă niciun blat și cu atât mai puțin ar trebui să mizeze pe faptul că slovacii vor juca și ei la 0-0, ca să parafrazez o replică celebră dintr-un film românesc apărut de curând. Am mai mizat și în 2008 pe faptul că Olanda își va băga mingea în propria poartă – sau cel puțin impresia asta am lăsat-o – ca să elimine o rivală cu șanse la titlu, Italia, și știm cum s-a terminat respectiva campanie.

Însă România trebuie să joace cu ochii pe rezultate și să-și adapteze tactica din mers, în funcție de ce se întâmplă în meciul dintre Belgia și Ucraina care se va desfășura miercuri la aceeași oră cu meciul nostru. Și trebuie să riște printr-o tactică ofensivă doar dacă are ceva de câștigat.

Problema e că deși un egal ne duce cu siguranță în optimi, un egal nu ne garantează că vom și câștiga grupa (cu toate că putem câștiga grupa și cu un egal dacă și Belgia face egal cu Ucraina și nu înscrie, per total, mai multe goluri decât noi). Iar dacă nu vom câștiga grupa, riscăm – în funcție de rezultatele din celelalte grupe – să întâlnim un adversar mult mai puternic în optimi, ceea ce înseamnă șanse mai mici de a ne atinge obiectivul de a ajunge cât mai departe.

Asta înseamnă că Edi ar trebui să își adapteze tactica din mers. Dacă Belgia reușește să aibă un avantaj categoric în meciul cu Ucraina, trebuie jucat prudent, deoarece într-o astfel de situație o victorie nu ne folosește la nimic (terminăm tot pe locul doi și cu victorie, și cu egal). În schimb, dacă e 2-2 în meciul dintre Belgia și Ucraina și mai ales dacă are loc o surpriză și Ucraina are avantaj și dă semne că e pe cale să câștige meciul, atunci, în funcție și de rezultatele din celelalte grupe, s-ar putea să fie nevoie ca Edi să riște, pentru ca astfel să avem mai multe șanse să trecem și de optimi.

Tactica n-ar trebui să fie nici lașă și meschină, nici nesăbuită; și ca orice tactică de succes, trebuie să fie îndeajuns de flexibilă. Altminteri, a risca când nu ai nimic de câștigat e doar o dovadă de prostie.

 

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: “Doamna Clotilde Armand ne spune că alegerile SE POT FURA”

Rețineți următorul aspect: la fel ca în 2016, doamna Clotilde Armand ne spune că alegerile SE POT FURA. Sau, în alți termeni, ne spune că în România procedurile electorale nu sunt suficient de sigure, iar instituțiile statului, menite să garanteze un proces democratic corect, nu sunt îndeajuns de credibile.

Să repetăm: în România Europeană din ultimul deceniu poți să câștigi trișând, poți să furi voturi și să scapi basma curată. Așa că ne întoarcem la Mitul lui Gyges din Republica lui Platon și la interogația unuia dintre participanții la acest dialog platonic: oare cine ar fi îndeajuns de moral ca să se abțină de la tâlhării atât timp cât ar beneficia de privilegiul invibizilității (de inelul lui Gyges, care îi permitea acestuia din urmă să se facă nevăzut atunci când săvârșea diferite infracțiuni)?

Păi cum cine? Clotilde Armand! Odată acceptată premisa clotildiană din paragraful de mai sus, aceea că ALEGERILE SE POT FURA, nu mai rămâne decât să credem că Clotilde nu ar putea în veci să le fure, pentru că pe ea nu o lasă conștiința. Drept urmare, imaginile cu useriști care umblau noaptea pe la sacii cu voturi, difuzate de Antena 3 în septembrie 2020, nu justifică nici cea mai mică îndoială cu privire la corectitudinea alegerilor de acum patru ani. Capisci!?

Alegerile se pot fura, mai ales în cârdășie cu PNL-ul, pentru că trăim într-un stat eșuat. Dar Clotilde nu poate să fure alegerile pentru că ea e curată ca lacrima, precum părintele democrației americane, George Washington, care la vârsta de 6 ani spunea: “I cannot tell a lie”. Je ne peux pas voler un vote. Astfel, conștiința antipenală useristă e garanția unică și de neclintit a procesului democratic. Cel ce neagă acest adevăr, la fel de evident ca adevărul că doi plus doi fac întotdeauna patru, nu poate fi decât conspiraționist. Matematica nu minte.

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: “Lumea s-a cam săturat de escroci cu pretenții care tot umblă cu cioara vopsită”

Unii urlă că vor și ei familie, dar prin comportamentul lor demonstrează că nu dau doi bani pe familie.

Nu mai bine recunoșteau, de la bun început, că de fapt nu vor nicio familie, ci vor doar să distrugă familia?!

Alții promit bună guvernare și urlă că vor spitale, nu catedrale, dar aduc în funcții publice toți incompetenții, iar când mai nimeresc un primar capabil să facă spitale (cel puțin asta pretind tot ei) îl înlocuiesc cu același ha(barn)ist, pe motiv că cel din urmă, spre deosebire de cea dintâi, e la zi cu normele europene în materie de definire a familiei.

Nu mai bine recunoșteau, de la bun început, că de fapt vor parade, nu spitale?

În ambele cazuri, impostura e evidentă și cu siguranță va atrage, la anul, multe voturi negative, pentru că lumea s-a cam săturat de escroci cu pretenții care tot umblă cu cioara vopsită.

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: Etică și context

 

Să fim totuși cu luare aminte și să ne cunoaștem lungul nasului.

Faptul că unii dintre noi ne dezicem fără nicio urmă de echivoc de atrocitățile comise de HAMAS, refuzând în același timp dublul standard, optica strâmbă care vede doar crimele uneia dintre tabere și falsificarea ideologică a realității, e doar un dram de bun simț care ne deosebește de ipocrizia liberalilor mainstream și de fanatismul neoconilor și extremiștilor evrei.

Riscăm însă să cădem și noi în aceeași ipocrizie dacă gândim decontextualizat și ne simțim superiori în virtutea refuzului nostru de a accepta și justifica orice crimă, indiferent de ce tabără este comisă. Sigur, dacă ne comparăm cu ipocriții de mai sus ieșim bine, însă nu cu cei de sub noi trebuie să ne comparăm, ci cu cei de deasupra noastră, cu cei mai buni decât noi.

Mai exact, dacă unii dintre noi judecă cu aceeași măsură, așa cum de altfel învață Scriptura, în timp ce ceilalți folosesc dubla măsură, și noi și ei – mă refer la toți cei care emitem judecăți morale din confortul unei locuințe ferite de război și din țări în care, de bune de rău, drepturile elementare ne sunt respectate – judecăm din tastatură.

Dar poate că am judeca altfel dacă nu am comenta războiul, imparțial, de la o distanță sigură, ci am fi noi înșine ținte ale violențelor și abuzurilor pe care, de bine de rău, le tratăm măcar de la distanță cu aceeași măsură. Poate că nu am mai fi la fel de imparțiali, pașnici și kantieni dacă am trăi pe pielea noastră ce trăiesc cei care iau parte efectiv la acest conflict.

Astfel, făcători de pace și fericiți în sens evanghelic pot fi numiți doar cei care judecă la fel ca noi în ALTE circumstanțe, în circumstanțe care nu facilitează deloc o astfel de judecată, ci din contră, favorizează ura, setea de răzbunare și incapacitatea de a vedea în celălalt altceva decât un dușman căruia trebuie să-i răsplătești după principiul dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, viață pentru viață, victimă nevinovată pentru victimă nevinovată.

De aceea se și spune că “sfinții vor judeca lumea” (1 Corinteni 6, 2) și cu ei trebuie să ne comparăm, nu cu niște triști care văd doar victimele și nedreptățile pe care vor să le vadă, chiar și atunci când au parte de confortul și pacea necesare pentru o judecată corectă și de bun simț. E un minim de luciditate cu care suntem datori în aceste vremuri bezmetice.

De altfel, mai trebuie să conștientizăm și că absența acestei lucidități duhovnicești cu privire la propria persoană e doar primul pas pe panta alunecoasă ce sfârșește în mocirla standardelor duble – etalate în mod obscen în presă și pe rețelele de socializare – și a incapacității de a mai recunoaște că 2+2 fac 4 (în orice context).

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: “Aproape întotdeauna critica la adresa Bisericii e echivalentul fără rest al unui refuz al autocriticii”

 

Aproape întotdeauna critica la adresa Bisericii e echivalentul fără rest al unui refuz al autocriticii.

Evident, nu mă refer aici la critica unor reprezentanți vremelnici și nevrednici ai Bisericii, care nu se confundă cu Biserica, cu toate că din pricina inculturii majorității detractorilor Bisericii sunt deseori confundați cu ea. E firesc și cât se poate de creștinesc să îi critici pe aceștia din urmă, atunci când e cazul. Mă refer, în schimb, la ostilitatea manifestată față de învățătura, ritualurile și rânduielile Bisericii. Dincolo de faptul că de cele mai multe ori acestea nu sunt cunoscute și înțelese, cei care detestă Biserica o detestă pentru că nu le place să se privească în oglindă și știu că acesta e un exercițiu pe care trebuie să îl facă zi de zi orice credincios autentic. Nu vor în Biserică pentru că știu – sau doar intuiesc – că dacă ar face un mic efort de a trece peste și pe lângă preoții care livrează ocazional material presei de scandal s-ar putea să se întâlnească cu ei înșiși și să-l găsească pe duhovnicul care o să mijlocească această întâlnire.

Intransigența cu care îi tratează pe clerici e direct proporțională cu îngăduința față de ei înșiși. Energia pe care o investesc în demontarea științifică – dar cel mai adesea pseudoștiințifică – a dogmelor și tradițiilor trădează doar o voință de a nu se vedea pe ei înșiși, de a nu-și cunoaște și recunoaște degradarea pe care o vor nu doar tolerată, ci și lăudată. Dincolo de corespondența dintre realități și cuvinte, motivațiile profunde, cele care contează cu adevărat, sunt pervertite. Din acest motiv, sunt ca acel personaj pocăit al lui Dostoievski, care pe patul de moarte mărturisea că a mințit toată viața; “am mințit chiar și când am spus adevărul”; sau mai ales atunci.

Sunt și excepții? Foarte puține. Li se reproșează creștinilor că nu sunt creștini autentici. De parcă liber cugetători autentici ar exista mulți pe lume asta. Câți din cei care critică Biserica își asumă pe deplin și până la capăt consecințele ateismului (zic că nu cred în Dumnezeu pentru că nu îl văd, după care te pun să te închini la drepturile omului, de parcă pe alea le-a văzut cineva vreodată) și câți investesc cel puțin la fel de multă energie în critica lucidă, curajoasă și necruțătoare a propriului mod de viață și a bisericuțelor seculare din care fac parte? Ca să nu mai vorbesc de faptul că pentru a nu deveni un demers absurd, steril și infantil, orice critică necesită criterii; iar în condițiile în care acestea nu se nasc niciodată din critica însăși, ci pot doar să fie furnizate prin revelație, soluția necinstită la care recurg detractorii progresiști ai Bisericii e plagierea Creștinismului, din care își împrumută criteriile, fără să menționeze sursele.

Să fim serioși. Cei mai mulți dintre așa-zișii liber cugetători sunt doar niște sclavi triști pe care critica superficială a religiei i-a “eliberat” de exercițiul neplăcut al introspecției autentice, substituindu-se, în plus, altor critici și revolte care s-ar putea să îi și coste ceva.

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: “Hopa, s-a trezit Feminism România!”

 

Hopa, s-a trezit Feminism România! După ce n-au scos un cuvânt despre cântările Gheboasei, ca să nu fie considerate rasiste, feministele noastre au găsit, din nou, vinovata de serviciu pentru moartea mamei credincioase de la maternitatea din Botoșani (și pentru tot ce se întâmplă rău în țara asta). Ați ghicit: Biserica Ortodoxă Română.

Feminism România se folosește de moartea unei femei credincioase, care a cerut să-i fie salvată viața după ce pierduse sarcina, pentru a promova dreptul de a întrerupe sarcina la cerere. Dacă nu cumva chiar obligația. Căci așa cum ne informează Feminism România,

Alexandra nu a păstrat sarcina pentru că a vrut, ci pentru că a forțat-o Biserica Ortodoxă Română. Doar femeile care avortează o fac de bună voie, fără să fie silite de nimeni, nici de bărbat, nici de patron și piața forței de muncă, nici nu se poate spune că au avortat nu pentru că asta voiau de fapt, ci pentru că au fost spălate pe creier în laboratoarele gender care se ocupă cu reeducarea tinerelor și adolescentelor (și uneori și cu transformarea lor în bărbați, prin metode chimice și chirurgicale).

Așadar, să recapitulăm. Gheboasă vomită pe scena celui mai mare festival din țară niște versuri de un misoginism abject și patologic. Feministele nu zic nimic. O mamă creștin-ortodoxă moare pentru că i s-a refuzat asistența medicală menită să-i salveze viața, nu pentru că i s-a refuzat ‘dreptul’ de a-și omorî copilul în pântece. Feminism România se trezește și dă vina, of course, pe Biserica Ortodoxă Română; se folosește de moartea unei femei care avea cu totul alte convingeri decât feministele pentru a promova convingerile feministelor, foarte frumos; și arată că nu dă doi bani pe libertatea de alegere pe care pretind că o apără, pentru că, nu-i așa, alegerile sunt libere doar dacă alegi așa cum crede Feminism România că ar trebui să alegi.

Conform acestei logici bolșevice, avorturile forțate la care sunt supuse femeile în China sunt, de fapt, o formă de eliberare. De fapt, poate că nici n-a fost așa de rău că au omorât-o pe Alexandra. În fond, era un exemplu prost pentru celelalte femei, avea idei reacționare. Viața ei nu slujea cauzei feministe, iar cauza, după cum bine știm, e întotdeauna mai importantă decât persoana. De aici și lipsa totală de jenă în a te folosi de moartea unei persoane pentru a-ți susține propriile idei, cu care decedata, Dumnezeu s-o odihnească, nu avea nimic în comun.

Te întrebi ce e mai scârbos: versurile lui Gheboasă sau genul ăsta de feminism?

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: “Baconschi plânge cu lacrimi de crocodil de mila acelorași asistați cărora în urmă cu aproximativ zece ani le dădea doar bocanci în gură”

 

Pe vremea când Traian Băsescu se ocupa de reforma instituțională a statului gras și de reforma morală a asistaților sociali, care se învățaseră să trăiască din taxele antreprenorilor muncitori, domnul Baconschi ne spunea, de la înălțimea fotoliului de ministru de externe, că nu trebuie să-l lăsăm singuri pe Băsescu (alias Petrov).

La vremea respectivă, conform raportorului ONU pentru probleme de sărăcie, Philip Alston, România cheltuia doar 25% din media europeană pentru asistență socială. Însă pentru domnul Baconschi, și acești bani erau prea mulți, domnia sa susținând într-unul din volumele sale publicat cu sprijinul Fundației Konrad Adenauer că statul n-ar trebui să cheltuie niciun leu pentru asistență socială, pentru bătrâni, bolnavi și handicapați.

Acum, când tot niște antreprenori aflați într-o presupusă complicitate cu mafia pesedistă – (rămâne de văzut, în instanță, ce și cum), nu cu aia pedelistă, a clanului Udrea-Băsescu (cu care a colaborat domnul Baconschi și prietenii domniei sale) – i-au schingiuit pe niște bătrâni tot pentru profit (în principiu, cam ce recomanda Baconschi pe vremea când era ministru băsist), domnul Baconschi plânge cu lacrimi de crocodil de mila acelorași asistați cărora în urmă cu aproximativ zece ani le dădea doar bocanci în gură (desigur, cu argumente teologice și duhovnicești; pentru mai multe detalii, puteți citi volumul meu din 2017, Apostolatul antisocial: teologie și neoliberalism în România post-comunistă). Drept urmare, după ce înainte ne-a îndrumat să nu-l lăsăm singur pe Băsescu (căci nici Băsescu nu i-a lăsat pe el și pe prietenii domniei sale fără sinecuri de la statul minimal), domnul Baconschi ne îndeamnă acum să nu-l lăsăm singur pe Bănescu.

Ce să zic: sunt impresionat până la lacrimi de solidarizările dintre domnul Baconschi și prietenii domniei sale / dușmanii doamnei Firea, căci chiar nu este vorba despre altceva. Bătrânii sunt buni doar când pot fi folosiți pentru a o ataca pe Firea. Altfel, sunt doar o povară pentru sistemul capitalist al cărui profit e sacrosanct și inviolabil, cum Domnul însuși ar fi rânduit (dacă e să ne luăm după mărturisirea de credință neoliberală a domnului Baconschi).

PS: Și Elena Udrea era femeie credincioasă și curată ca spuma mării, motiv pentru care domnul Baconschi i-a și închinat niște ode asemănătoare cu cele de care a avut parte cândva o altă Elenă.

 

Autor: Alexandru Racu