de Gheorghe Pârja
Astăzi, 24 ianuarie, cinstim un eveniment major din
viața politică și culturală a poporului român: Unirea Moldovei cu Țara
Românească, din anul 1859, care a dus spre Unirea cea Mare. Nu uit istețimea
boierimii din cele două țări care l-au susținut pe Cuza domn în ambele
principate. Nu-l uit nici pe Moș Ion Roată, dar nici parte din puterile Europei
de atunci care au înclinat spre ideea ca noi să începem să fim laolaltă ca
stat. Academicianul Răzvan Teodorescu mi-a amintit de o carte din bibliotecă a
slavistului P.P. Panaitescu, un studiu cunoscut între specialiști, dar mai
puțin de către cititori. Acolo ni se dă o primă lămurire și un răspuns la
întrebările: De ce au fost Țara Românească și Moldova țări separate? Sau: De ce
n-au cucerit turcii țările române? P.P. Panaitescu a lansat și a consolidat
teza dualismului politic românesc, un fenomen istoric fără asemănări în Europa.
Particularitate confirmată și demonstrată și de
academician. Faptul că unitatea geografică și economică a spațiului românesc nu
a dus la o unitate politică, în absența unui nucleu central la vremea
întemeierilor statale, a făcut ca drumurile comerciale să aibă direcții
diferite în cele două provincii. De la Cetatea Albă la Lvov, de la Raguza la
Vidin. De aceea, sugerează istoricul, așezarea geografică a favorizat formarea
a două state feudale, un dualism politic românesc, deosebit pentru istoria
politică a românilor. Aceasta se datorează lipsei sâmburelui central,
Transilvania, rămasă în mâini străine. Acest dualism politic și cultural era
proiectat pe un fond lingvistic care ne-a ținut aproape. Istoria a consemnat
fapte istorice de temelie, care stau la începutul vieții noastre politice în
Evul Mediu. Academicianul consideră că „unitatea românească rămâne un fapt
fundamental, ce poate fi mărturisit oricum la două niveluri: cel popular, al
graiului romanic și al credinței ortodoxe, și cel al elitelor sociale boierești
și domnești, care au avut unele afinități ce au pregătit lent și durabil
unirile istorice din 1859 și 1918”.
După cum știm din istorie și literatură, în mentalul
românesc medieval era crezul înrudirii feudalității moldave cu cea munteană
încă de pe la anul 1400. Vlad Dracul a fost rudă cu Alexandru cel Bun, iar Vlad
Țepeș, cu Ștefan cel Mare. Portretele domnitorilor moldoveni erau la curțile
domnitorilor munteni și invers. Celebra Doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareș,
s-a căsătorit cu Mircea Ciobanul, din Muntenia. Apropierile au fost și mai
evidente în epoca fanariotă, care, în condiții politice tensionate, au
continuat realitatea românească a statalității. Se prefigura o lume tot mai
unificată, mai ales la nivelul elitelor. În primii ani de domnie ai lui Cuza,
un guvern al Munteniei a fost prezidat de un moldovean, Manole Epureanu, iar un
guvern al Moldovei, de munteanul Ion Ghica.
Academicianul Teodorescu a dezvoltat și a definit un
dualism cultural românesc în cele două Țări românești. Scrie
istoricul-academician: „Ca și dualismul politic definit în interbelic,
dualismul cultural românesc evocat astăzi este, fără doar și poate, o realitate
a istoriei naționale, care face mai nuanțată și mai bogată devenirea
civilizației noastre”. Auritul veac – secolul european al Luminilor – se răsfrânge
și în Moldova la curțile boierilor. Se citește la Iași din Voltaire,
Metastasio, dar și Volney și Florian. Mărturii emoționante ne-au lăsat
călătorii străini care au trecut prin Țările române. Dar și statura
enciclopedică a lui Cantemir, ori aventura cărturărească a lui Milescu Spătaru
fac parte din temeiurile unității românești. Să nu uităm și interferențele
arhitecturii. Și în preajma anului 1859 a fost o impresionantă solidaritate
intelectuală între moldoveni și munteni, sub semnul Limbii Române. A apărut și
geniul eminescian ca spirit unificator. Nu uităm nici energia latinistă a
Școlii Ardelene.
În vremuri cutremurate, spiritul românesc a
triumfat. A fost o vitalitate spirituală care ne-a adus până la Alba Iulia. În
urmă cu 164 de ani a fost un moment istoric, după cum am văzut pregătit prin
secoli. Vorba istoricului Gheorghe Brătianu, asta face parte din miracolul
poporului român. Să nu fim fără nădejde, dar la vremuri îndârjite ne trebuie
oameni dârji. Zic asta deoarece în numele europenismului s-a trecut la
eliminarea personalităților istorice, a scriitorilor, cu o operă marcată de
patriotism și afirmare a identității naționale. Peste noapte s-a decretat că nu
există valori românești. De aceea avem nevoie de oameni care să ne apere de
aluviunile prezentului. Simbolul Unirii din ianuarie rămâne Cuza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu