de Gheorghe Pârja
Buna mea cunoștință Alexandru Mironov, cu care am
împărtășit timp de vreo opt ani o frumoasă experiență în conducerea Uniunii
Ziariștilor Profesioniști din România, președinte fiind profesorul universitar
Mihai Miron, ne-a spus, într-o seară la televizor, că nu peste mulți ani, unii
dintre pământeni vor avea un robot prin preajmă. Nu un robot de bucătărie, cum
au gospodinele noastre, ci unul care îți aduce apă, îl trimiți la cumpărături,
îți păzește casa de hoți și multe altele. Îmi aduc aminte de o noapte de
poveste la Craiova, dimpreună cu regretatul prieten din Vârșeț, poetul Petru
Cârdu, când Alexandru Mironov, jurnalistul de știință, ne-a vorbit cu patos
despre cărțile lui Isaac Asimov, ori Carl Sagan, cei care au închipuit lumea
roboților.
Atunci mi-am dat seama că Mironov, dacă nu s-ar fi
născut într-o așezare basarabeană, ar fi trebuit inventat ca personaj de
povești despre viitor. Atât de convingător ne-a vorbit despre mașinăriile
lumii de mâine, că, ajuns acasă, am visat că mi-a bătut un robot la ușă.
Printre pandemie, crize și război se strecoară și texte care se referă la
timpul care vine. Un articol recent al profesorului Sorin Costreie mi-a adus
aminte de Star Trek, acel univers imaginar de factură science fiction. Domnul
profesor ne vorbește despre iubirea în vremea inteligenței artificiale. Se
crede că această viteză cotidiană a modificat fundamental și modul în care
iubesc oamenii. Felul în care generația de astăzi se angajează în relații
personale prefațează tocmai programele de inteligență artificială.
Marea provocare ar fi testarea umanității noastre.
Oare cât omenesc mai rămâne în noi? Văd o fotografie în care apar un robot și o
femeie-robot (că roboată nu merge!), care încearcă o îmbrățișare, simulând un
sărut. Repede mi-au venit în minte marile modele ale iubirii din literatură.
M-am gândit că iubirea este un sentiment complex, ilustrat încă din operele
literare antice, este profund uman, este, cum spunea profesorul, marele test al
umanității noastre, pe care trebuie să-l trecem în fața mașinilor. Mare
încercare! Vedem cu ochii noștri cum lumea se robotizează cu mare poftă, dar în
același timp ne însingurăm pe zi ce trece. Chiar banala observație a străzii
poate spune multe. Oamenii, mai ales cei tineri, merg pe stradă cu ochii și
gândul în telefonul mobil.
Și cum mașinăriile devin din ce în ce mai
inteligente, comunicarea tandră dintre noi își pierde din intensitate. Pe de
altă parte, preocuparea oamenilor este dacă roboții făcuți de ei sunt capabili
să iubească. Adică cum? Pot fi însuflețite niște metale? Putem iubi cu adevărat
niște roboți și să fim iubiți de aceștia? Problema care ne frământă este dacă
mașinăria poate avea emoții, intimitate, compasiune, înțelegere, poate sfătui
și câte nu-și spun oamenii între ei. Cum poate fi o tandrețe metalică? După cum
vă așteptați, imaginația mea nu află rezolvări la aceste întrebări. Dar să
ascultăm și părerea profesorului: „Umanitatea noastră este testată și de
iubirea altor specii, câini, pisici, ori maimuțe, drept care granița poate fi
sărită, cred, și în cazul în care semeni de-ai noștri iubesc diverși roboți.
Aceștia pot fi acum programați să mimeze comportamentul îndrăgostitului și să
ne lase impresia că mașinăria respectivă chiar este îndrăgostită de noi.”
Se discută și despre fantezii amoroase cu roboți.
Numai că mașinăria nu te poate face să ai fluturi în stomac. Poate un robot să
fie subiectiv, să plângă după persoana iubită? Pot fi geloși? Da, domnule
profesor, cred că am mers prea departe cu acest exercițiu de imaginație. Oare
ar putea iubi cu sentimentele noastre profund umane? Cred și eu că aici este
hotarul ultim, care ne desparte de alcătuirea metalică. O mașinărie, cât ar fi
de perfecționată, nu cred că se poate simți îndrăgostită. Poate trăi drame,
tragedii, măreții în dragoste? Cum s-ar sinucide din deznădejde, ori cum s-ar
jertfi din iubire? Ar putea depăși iubirea dintre Paris și Elena din Troia,
dintre Romeo și Julieta, dintre Cătălina și Hyperion și multe, multe pilde care
au înfruntat timpul?
Profesorul Costreie vine cu o idee mai liniștitoare.
Cică inteligența artificială, care va fi o prezență banală în viața noastră,
cum au fost marile descoperiri umane, nu va reuși niciodată să iubească, deci
să înlocuiască declarația de dragoste. O iubire dacă este adevărată nu poate fi
artificială. Și apoi să nu uităm că iubirea este fruct divin! Îmi aduc aminte
cum a încheiat domnul Mironov seara aceea de la Craiova: „Suntem o specie
condamnată la eternitate!” Deci, iubiți-vă ca oamenii, nu ca mașinile. Mai ales
că vine primăvara.
P.S. Când tocmai să închei textul, aud că domnul
premier Nicolae Ciucă are un robot pe post de consilier. Pe numele lui, Ion.
Care nu critică, ci numai laudă guvernarea și priveliștile României. Deci
iubește binele. Nu știu ce grad are robotul domnului general. Mă informez și vă
spun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu