Relaţia şcolii cu societatea

 

Dacă România merge într-o direcţie greşită, depinde la ce perioadă din istoria recentă a ţării facem referire. Nu cumva merge din cauza şcolii de azi, despre care se vorbeşte numai de rău, iar generaţiile mai vârstnice rememorează vremurile şcolii din regimul trecut.

Am slujit sistemul în ambele democraţii peste o jumătate de secol la toate nivelurile şi părerea cetăţenilor mi se pare argumentată. Atunci relaţia şcolii cu societatea s-a bazat pe colaborare, parteneriat, norme şi principii, respectate obligatoriu de elevi, personalul didactic şi părinţi. Şcoala a lucrat în folosul societăţii, a oferit economiei forţă de muncă calificată, deoarece România a avut economie. Integrată în sistemul economic CAER format din fostele ţări socialiste, economia nu a făcut cine ştie ce performanţă, însă la absolvire, a oferit tinerilor locuri de muncă sigure pe o perioadă nedeterminată. Generalizarea învăţământului obligatoriu de opt clase şi industrializarea ţării pentru şcoală a fost o provocare care a obligat-o să urmeze drumul calităţii şi al performanţei. Profesia de cadru didactic era respectată, apreciată şi urmată de absolvenţi premianţi ai liceelor teoretice din provincie şi marile oraşe ale ţării. Tutelate de fabrici şi uzine, liceele industriale au pregătit muncitori calificaţi, care şi azi îşi amintesc cu plăcere şi emoţii de anii petrecuţi în şcoală. Zilele trecute, am avut treabă cu doi instalatori absolvenţi ai fostului Liceu Industrial Nr. 5, azi Anghel Saligny, condus pe vremuri de celebra directoare Constanţa Filip. Nu regretă cu nimic exigenţa profesorilor, inginerilor şi maiştrilor care i-au învăţat meserie, semn că şcoala a fost serioasă şi de calitate. La rândul lui, învăţământul superior a dispus de cadre universitare bine pregătite, cu titluri ştiinţifice şi doctorate luate pe merit. Facultăţile de profil au dat societăţii medici, ingineri, jurişti, economişti, militari de carieră şi mai puţini analişti politici. Cu responsabilitate şi-au văzut de profesie, nu s-au gândit numai la salarii majorate. Corupţie şi atunci a fost, însă, de regulă, promovarea în funcţii de conducere a directorilor de fabrici şi uzine, a şefilor instituţiilor bugetare s-a bazat pe competenţă, profesionalism şi capacitate organizatorică. Chiar dacă uneori au fost forţate, şcoala vremii a cultivat în rândul tinerilor diferite forme de educaţie: sanitară, rutieră, ecologică, civică, patriotică etc. Atunci, şi-au avut rostul lor şi din partea tinerilor au solicitat un anumit gen de comportament şi responsabilitate. Prin activităţi specifice vârstei, organizaţiile de preşcolari, pionieri şi UTC-işti au creat în conştiinţa tinerilor o notă de patriotism devenit azi istorie. Trebuie precizat că societatea românească nu s-a confundat cu Ceauşescu după cum şi-a propus propaganda comunistă prin intermediul mass-mediei. Aşa percep eu formatul şcolii din regimul trecut şi o bună parte din anii democraţiei. În prezent, parteneriatul şcolii cu societatea s-a deteriorat, a intrat într-un cerc vicios, plin de contradicţii. În orice condiţii, rolul şcolii rămâne acelaşi, să ofere societăţii forţă de muncă calificată cu condiţia ca ţara să aibă economie. Şi dacă nu are, cine este de vină şi cum trebuie să reacţioneze şcoala. Direcţiile, strategiile şi proiectele de ţară sunt atribute ale guvernelor aflate la putere, nu ale şcolii. Analiştii politici au dreptate când vorbesc de nevoia relansării economice numai că deciziile necesită investiţii financiare masive şi bani nu sunt. Şi dacă ar fi, ce ramuri industriale ar putea fi puse în mişcare, încât să devină eficiente, competitive, în măsură să menţină tineretul în ţară, nu să slugărească pe meleaguri străine. În relaţia şcolii cu economia, persistă o anomalie greu de eliminat. Absolvenţii învăţământului tehnic de toate categoriile nu pot avea experienţă dacă atelierele din licee, uzine şi fabrici au dispărut fără ca cineva să fie tras la răspundere. La ora actuală, nimeni nu lămureşte în ce ar consta reforma făcută în educaţie. Într-o lipsă totală de transparenţă, miniştrii nu au explicat cu ce probleme specifice se confruntă la ora actuală învăţământul. Putem vorbi de planuri şi programe şcolare învechite, de elevi dezinteresaţi şi părinţi care cred că bani se pot face şi fără multă şcoală. După unele opinii, de vină ar fi tehnologia, care în preuniversitar a generat analfabetismul funcţional. Nici învăţământul superior nu stă pe roze, mai ales cel particular care a devenit o fabrică de diplome contra cost. Sindicatele o dau înainte cu salariile majorate, nu văd că scăderea natalităţii duce la reducerea populaţiei şcolare, fenomen ce impune reformarea întregului sistem. Credibilitatea liderilor de sindicat este în scădere, astfel că, la simularea examenelor naţionale, doar 5% din totalul cadrelor didactice au ţinut seamă de recomandarea liderilor. În absenţa unor reguli care trebuie să guverneze şcoala, cadrele didactice cu elevii în continuare vor avea probleme. A căror educaţie lasă de dorit şi preferă să-şi însuşească obiceiurile rele, oferite de modele ale unei democraţii, în care guvernează banul, nu conştiinţa, responsabilitatea şi moralitatea. Tinerilor nu le rămâne decât să ia ca model comportamentul clasei politice. Care este în toate cele ce sunt şi mâine va râde la umbră, nu la soare.

Prof. Vasile ILUŢ

Implicarea societății în politică

În democrația noastră nefuncțională, intervenția societății este percepută ca unica soluție pentru a pune capăt războiului „rece”, pe care-l poartă cu actuala guvernare, condusă de premierul Bolojan. Ea rezultă din sondajele de opinie care în formă continuată spun că țara merge într-o direcție greșită și corecțiile necesare se lasă așteptate. Cum sondajele nu pot fi însoțite de răspunsuri personale argumentate, trebuie luată în calcul și opinia cetățenilor din stradă sau prezenți la proteste. Deși opiniile nu întotdeauna coincid, majoritatea cetățenilor cred că pentru nemulțumirile din societate vinovată este întreaga coaliție de partide condusă de premierul Bolojan. Contextul în care opiniile sunt convergente obligă societatea să nu rămână indiferentă la derapajele autorităților locale și centrale aflate în timpul mandatului în funcții publice. Din discuțiile ocazionale, am constatat că numărul cetățenilor responsabili, interesați de politică și țara în care trăiesc, este în creștere. Românii încep să-și facă autocritica, cred că și societatea are partea ei de vină. Spun că sunt parte a unui popor lent, credul, prea tolerant, ușor de manipulat care acceptă ușor umilința și supunerea că așa l-a învățat istoria. După ce contestă isprăvile premierului, lansează soluții ce-i drept controversate, ce vizează schimbări de fond în actuala guvernare, inclusiv a premierului. Fără să fi auzit de principiul marxist că după acumulări cantitative, obligatoriu urmează salturi calitative, generațiile mai tinere lasă impresia că l-au însușit ca la carte. De unde s-au informat, firește de pe rețelele de socializare. Altfel spus, când răbdările vor întrece măsura, la un moment dat, „mămăliga” ar putea să explodeze ca în decembrie 1989. Zilele trecute, un tânăr aflat în fața camerelor de luat vederi era convins că protestele pașnice nu rezolvă problemele societății și este nevoie de cele cu violență. Nu cred că astfel de soluții ar putea rezolva conflictele dintre societate și autorități. Așa cum ne învață democrația și constituția, cred în cele pașnice, în alegerile periodice cunoscute: locale, parlamentare și prezidențiale. Sunt singura variantă ce oferă societății ocazia de a se implica pașnic în politică înainte de alegeri. Evenimente ce testează educația, interesul societății pentru politică și încrederea acordată candidaților sau partidelor înscrise în cursa electorală. Dacă criteriile vor trece testul, depinde de procentul electoratului prezent la urne în ziua alegerilor. Statistica reflectă interesul scăzut al societății pentru politică, iar încrederea acordată politicienilor din Guvern și Parlament se află în cădere liberă. Cetățenii s-au convins că, după alegeri, autoritățile ajunse la putere uită de promisiunile făcute în campania electorală și acordă prioritate intereselor personale și de grup. Derutați de inechitățile din societate, alegătorii în majoritate ignoră alegerile și preferă să nu meargă la urne. Sau alegătorii lipsiți de o minimă educație politică votează, dar oferă votul unor partide aflate pe cale de dispariție. Așa s-a întâmplat la ultimele alegeri parlamentare. Discutabilă rămâne și educația electoratului care se ține precum scaiul de gubă după Călin Georgescu pe la instanțe judecătorești, personaj controversat pe care-l vor președinte înainte de vreme. Oricum, o campanie electorală făcută de un candidat pe internet cu o strategie ridicolă și acceptată de alegători este toxică și nu produce decât derută, confuzie și spectacol televizat. Să nu uităm că la alegerile recente ale primarului general al capitalei au fost cu puțin peste 30% dintre alegători, iar ale președintelui țării, au participat cu puțin peste 60% dintre alegători, o majoritate nu tocmai favorabilă. Situația mi se pare critică, deoarece vorbim de evenimente politice costisitoare ce reprezintă esența democrației. Am abordat subiectul alegerilor, pentru că pe liderul unui partid din opoziție l-a luat gura pe dinainte și vorbește de alegeri anticipate. O prostie mai mare în spațiul public nu putea fi lansată decât de un personaj idealist, rupt de realitățile societății. Nu mi-am propus să analizez strategia premierului cu părțile sale bune și rele. O fac analiștii politici prezenți în fiecare seară pe la posturile TV. Totuși, cred că una dintre greșelile actualului guvern a fost lipsa de comunicare cu societatea pe seama măsurilor luate în spatele ușilor închise. Cum alegerile nu au reușit să redreseze mersul țării, personajele menționate mai sus vor să implice societatea în politică prin participarea în masă la proteste, greve de avertisment și generale. Organizate de sindicate, care au bătut palma cu toate guvernările, scopul lor ar fi să-l dea jos pe Bolojan, înainte de a intra pe rol rotativa schimbării premierului. Nu cred în soluții sortite de la bun început eșecului. În ultimele zile, premierul a dat înapoi în câteva sectoare bugetare la presiunile societății făcute prin intermediul mass-mediei. Societatea nu dispune de categorii sociale în măsură să schimbe mersul țării prin proteste masive la care să participe mii de oameni. În istoria democrației, nici cele la scară redusă nu au mișcat nimic în structura unor sisteme bugetare veșnic nemulțumite de oferta guvernelor aflate la putere. Drumul țării nu poate fi trasat decât de clasa politică, nicidecum de societate. Fondul ei genetic este incompatibil cu soluțiile violente, deoarece istoria nu-și uită rădăcinile.

prof. Vasile ILUȚ

Moldovenii au ales drumul spre Uniunea Europeană

Opțiunea aparține alegătorilor din cei 52% care în ziua alegerilor au mers la urne să-și exercite un drept constituțional și au fost conștienți de miza alegerilor. Cu un număr confortabil de parlamentari și guvern format de PAS, partid condus de Maia Sandu, în Moldova următorilor ani va fi stabilitate politică. Istoric vorbind, după 1991, acolo nu trebuia să aibă loc niciun fel de alegeri. Explicația este simplă și credibilă. În cunoștință de cauză, conducătorii și populația Moldovei nu au valorificat oportunitățile oferite de schimbările geopolitice ce au avut loc în Europa în urmă cu trei decenii și jumătate. Starea actuală politică, economică și socială precară este rezultatul unei strategii greșite, costisitoare pentru România și umilitoare pentru Moldova. Destrămarea URSS cu acceptul lui Gorbaciov a fost ocazie unică de a reveni teritorial în granițele României interbelice. Atunci, vecinii nu s-ar fi opus, Rusia și Ucraina preocupate de consolidarea propriilor identități nu au fost interesate de drumul urmat de Moldova. La teoria că unirea a două sărăcii nu ar duce la nimic bun s-au adăugat orgoliile conducătorilor moldoveni, dornici de a conduce după 1990 o țară neutră. Incapabili de a se detașa de obiceiurile moștenite de la mama Rusie, aceștia au refuzat să vadă că în Europa se construiesc noi democrații, continentul tinde să se interconecteze economic și militar, iar neutralitatea asigură slabe șanse de supraviețuire. De teama că românii vor aplica discriminarea, izolarea socială și economică, la referendum majoritatea moldovenilor au refuzat unirea cu România. Moldova, stat artificial cu 3,5 milioane locuitori, mulți plecați în lumea largă, cu o economie bazată pe agricultură (viticultură), fără resurse naturale, singură nu se poate descurca. La ora actuală, cumpără gaz de la ruși, curent ieftin de la români, iar România le mai dă și bani a căror destinație rămâne necunoscută. Din transmisiunile făcute de la fața locului de reporteri români a rezultat că organizarea alegerilor în țară și străinătate a fost bună și eficientă. Înainte de alegeri, alegătorii au avut la îndemână toate informațiile despre cei 22 de concurenți înscriși în cursa electorală; partide, blocuri politice și candidați independenți. Degeaba, 48% dintre alegători lipsiți de cultura politică și civică necesară nu s-au dus la urne. Pentru ei, alegerile nu au avut nicio miză, nici nu au fost interesați de direcția în care urmează să meargă țara ai cărei cetățeni sunt indiferenți unde locuiesc. În rest, autoritățile au fost în stare de alertă, alarmele false gestionate eficient, iar în secțiile de votare nu au avut loc incidente. În ce ne privește pe noi și UE, miza alegerilor ca importanță a fost exagerat de comentată. Înainte de alegeri, în spațiul public din România a circulat o teorie alarmistă, fără argumente temeinice. Dacă la conducerea Moldovei ar veni un guvern prorus și un parlament antiromânesc, rușii s-ar apropia de granița României și cu ei ne-am trezi la gurile Dunării. Nu înțeleg de ce o țară vecină cu Rusia s-ar afla mereu în pericol. Țările Baltice care au făcut parte din URSS au graniță cu Rusia, sunt membre NATO și nu-și fac atâtea probleme ca România. Ca orice mare putere, Rusia este interesată să-și extindă sfera de influență pe unde apucă, altfel nu convinge că este mare. De-a lungul anilor, la fel a procedat și Statele Unite, prin implicare în războaie regionale din care a ieșit șifonată. Drumul Moldovei spre UE este al normalității, însă va fi greoi, de durată și costisitor. Moldova nu a încercat să reformeze nimic din vechea administrație sovietică, corupția se situează la cote înalte, iar justiția de ochiul opiniei publice face spectacol și aduce în țară hoți deciși să ducă țara la râpă. Dacă aderarea la UE va avea loc, în țară ar putea lua naștere un curent suveranist care ar da apă la moara partidelor proruse. Și totuși, aderarea ar fi oportună, încât Moldova să se unească cu România. Eveniment la care se gândesc probabil generațiile tinere de moldoveni ce trăiesc în România sau în lumea mai prosperă și civilizată. Condiția este ca ra­țiunea să fie mai puternică, să învingă orgoliile și ambițiile unor conducători corupți puși pe căpătuială și mânați de un fals patriotism.

prof. Vasile ILUȚ

 

Criza începutului de an școlar

În speranța unui an școlar mai bun, în prima zi de școală, elevii, personalul didactic și părinții au avut nevoie de încredere, relaxare și optimism. Nici vorbă, ziua care în anii precedenți a debutat într-o stare emoțională specifică, anul acesta, a fost marcată de tensiune, nervozitate și haos.

Ca slujitor al școlii, timp de peste o jumătate de secol, la toate nivelurile, față de conflictul dintre premier, ministrul școlilor și sindicate, încerc să am o poziție obiectivă și echilibrată. Deși problemele școlii ar trebui să fie de interes național, în spațiul public despre adevărul din sistem nu ajung suficiente informații bazate pe argumente și culese din mai multe surse.

Înainte de începerea anului școlar, legat de conflict, trebuia cunoscută părerea părinților, elevilor și societății total nemulțumită de prestația școlii actuale. În mediile de informare, era nevoie de aportul sondajelor de opinie, dar mai ales al experților în educație. Care să vină cu soluții concrete pentru rezolvarea măcar parțială a problemelor grave ale școlii. Părerile politicienilor aflați la putere sau în opoziție, dar și ale presei partizane care dezinformează nu fac decât să întrețină conflictul, să ațâțe spiritele.

În prima zi de școală, se schimbă impresii din vacanțe. Elevii oferă doamnelor flori, se împart manuale, se comunică orarul și cam atât. Cu atâta experiență sindicală, acumulată în zeci de ani, nu înțeleg de ce liderii nu au reușit să-l convingă pe ministrul David să vină la masa dialogului. Normal era ca împreună să stabilească ce măsuri ar aduce bani la buget, încât să nu afecteze și mai mult pregătirea elevilor. Formarea claselor cu un număr mai mare de 30 de elevi este o soluție greșită și ineficientă, ele sunt greu de gestionat, iar evaluarea cunoștințelor devine dificilă și superficială. În schimb, comasarea unităților școlare cu un număr redus de elevi este necesară și justificată. Cazurile sunt frecvente în mediul rural din cauza scăderii natalității, migrației tinerilor în mediul urban sau plecării la muncă în străinătate. Fenomenul dăinuie de pe vremea comunismului, nu l-a descoperit actualul ministru, iar în rândul cadrelor didactice se traduce prin reducere de activitate. Situație în care ISJ-urile au obligația să rezolve catedrele profesorilor, iar autorităților locale, deplasarea elevilor din localitatea de domiciliu la noua locație școlară. Dacă drumul nu corespunde, responsabile sunt tot autoritățile. România de azi nu-și permite organizarea de internate în mediul rural așa cum au procedat comuniștii. Am dormit și mâncat în internatele din Ocna Șugatag, Bistra, Poienile de sub Munte sau în cele din Poienile Izei. Premierul Bolojan și ministrul David au decis din ambiție că învățământul ca sector bugetar nu trebuie exceptat de măsurile austerității. Zis și făcut, numai că majorarea normelor didactice ale profesorilor din preuniversitar de la 18 la 20 de ore este o măsură a cărei contribuție la reducerea deficitului nu poate fi evaluată. Autorii nu au ținut seamă că particularitățile organizatorice și funcționale nu permit disponibilizări spontane ca în alte sectoare bugetare. Personalul didactic titular ocupă posturi și catedre pe perioade nedeterminate în urma titularizării prin concurs sau alte forme prevăzute de lege. În învățământ se lucrează cu preșcolari și școlari de diferite vârste, cuprinși în grădinițe și școli într-o succesiune de generații trei sau patru ani la rând. Spre exemplu, programul de muncă al educatoarelor și învățătoarelor coincide cu al preșcolarilor și școlarilor din ciclul primar stabil și nemodificabil.

Prin urmare, dumnealor reprezintă categoria de personal didactic, care nu va resimți efectele măsurilor austere. Din cauză că învățământul superior are autonomie, nici personalul didactic universitar nu va fi afectat de astfel de măsuri austere. Înainte de începerea anului școlar și în prima zi de școală, am constatat că circul făcut de sindicate în București și la TV nu a avut succes. Cel puțin în școlile vizitate de mine, din Baia Mare și se pare din întregul județ Maramureș. Majoritatea profesorilor titulari vor avea norma didactică completată cu ore provenite din plata cu ora. Munca cu două ore în plus pentru același salariu nu va fi o tragedie. Obiecte precum muzica sau religia, într-o școală generală, greu se pretează la construcția unei catedre.

După părerea mea, locul educației religioase îl reprezintă lăcașurile de cult, nu școlile al căror rol nu se resimte în educația și comportamentul tinerilor de azi. Opiniile unor părinți, cadre didactice și directori despre învăță­mântul de azi le voi exprima în zilele următoare.

La ora actuală, ministrul David plătește oalele sparte, adunate de-a lungul anilor, în întregul învățământ rămas nereformat și anchilozat de pe vremea comunismului.

prof. Vasile ILUȚ

Imaturitatea, boala democrației fără identitate

Zilele trecute, am afirmat că maturizarea democrației nu a ținut pasul cu numărul anilor parcurși de la Revoluție. La cauzele moștenite din regimul trecut s-au adăugat altele noi, care i-au frânat evoluția progresivă. După opinia suveraniștilor, una se leagă de consecințele negative ale aderării României la UE. Eveniment socotit istoric și o mare victorie a românilor de a ajunge în lumea liberă, inaccesibilă, înainte de 1989. După aderare, am fost convinși că în marea familie europeană, România va fi cotată ca membru cu drepturi egale, alături de celelalte țări foste comuniste, înscrise pe drumul propriu al democrației. Atunci nimeni nu s-a gândit că milioane de români vor fi obligate să-și părăsească țara pentru un trai mai bun. Liderii suveraniștilor nu contestă prezența României în forurile europene, însă cred că la vremea aderării, negociatorii români au făcut multe compromisuri și cele peste 30 de condiții impuse au fost acceptate cu prea multă ușurință. Dacă acesta este adevărul, nu avem de unde să știm. Înseamnă că, prin măsurile impuse României, în UE se practică discriminarea și inegalitatea de șanse. Ocazie pentru G. Simion, D. Șoșoacă și independentul C. Georgescu să-i convingă pe români că la alegerile prezidențiale din toamna anului trecut au avut motive să candideze. După anularea alegerilor de CCR, partenerii din UE și SUA au pus la îndoială identitatea democrației acuzată că nu a respectat voința poporului. Cert este că, în urma alegerilor, o parte a românilor și-au pierdut credibilitatea în democrație, s-au apropiat de propaganda suveraniștilor. Nu cred că starea precară a actualei democrații și mersul prost al treburilor în țară pot fi puse pe seama partenerilor din UE. De când s-a pus problema se putea ști că aderarea nu va fi gratuită, va avea un preț consistent, uneori cu consecințe negative. Afirmația unor politicieni că banii celor din diasporă susțin economia internă este exagerată. Banii din afară vin în țară, dar sunt destinați în majoritatea lor consumului, nu investițiilor productive. IMM-urile sunt forme ale economiei de supraviețuire, care pe termen lung nu prezintă garanție și stabilitate. România are nevoie de reindustrializare masivă, fabrici cu sute de muncitori, încât la export să meargă produse finite de calitate, nu numai materie primă. Fenomenul diasporei atipic, pe termen nedefinit, este un rău necesar în condiții de austeritate imposibil de gestionat ca măcar o parte din milioanele de români să revină acasă. Dacă tot suntem în UE, ar fi interesant de știut cum stau vecinii noștri cu progresul democrației, dacă trăiesc mai bine și de ce la mai multe capitole, România se situează în coada clasamentului. Votul românilor din diasporă este constituțional, însă în ziua alegerilor nu sunt interesați să meargă la urne, știu că votul dat politicienilor din țară pe ei nu-i ajută cu nimic, nici nu contribuie la progresul și consolidarea democrației. A cărei imaturitate se datorează politicienilor și electoratului credul, naiv, ușor de manipulat și lipsit de o minimă educație politică. Voturile trebuie orientate spre două, cel mult trei partide aflate la putere sau în opoziție, iar prin ridicarea pragului electoral UDMR și partidul minorităților, un soi de balamale politice ar fi cazul să dispară. În peste trei decenii și jumătate, din diversitatea și mulțimea ofertelor negative ale democrației se remarcă: alternanța la putere formată din coaliții de partide eșuate de la o legislatură la alta; patru președinți care s-au împotmolit în prerogativele unei constituții depășite fără să știe ce au de făcut; parlamente total ineficiente, corupție generalizată la toate nivelurile de conducere a societății; instituții bugetare nereformate; o societate polarizată economic, politic, etic și moral etc. Să nu ne mirăm că toate derapajele și anomaliile readuc în memoria individuală și colectivă a multor români amintiri din epoca de aur în frunte cu cel mai iubit fiu al poporului. Explicația este simplă: se bazează pe capacitatea de adaptare din mers a oamenilor în situații critice. Condiția este ca ele să nu se suprapună, încât presiunea exercitată asupra psihicului să poată fi acceptată și tolerată. În regimul trecut, spre final, românii s-au confruntat doar cu penuria de alimente, în rest, condițiile cunoscute necesare vieții au fost asigurate, garantate, au rămas stabile și nemodificate. Într-o democrație haotică, nesiguranța, amenințările, instabilitatea, dezinformarea promovată de televiziuni fac presiuni asupra psihicului, sunt intolerabile, oamenii se pot îmbolnăvi și mulți ajung la psihoterapie. Opinia mea despre actuala democrație poate fi subiectivă, este a omului situat la baza societății căruia democrația i-a oferit doar dreptul la exprimarea liberă. Atât și nimic mai mult.

prof. Vasile ILUȚ

Reacția școlii la măsurile de austeritate

 

Numărul elevilor, studenților și al cadrelor didactice, ca dimensiune, plasează școala pe primul loc în sectoarele bugetare. Față de măsurile de austeritate impuse de Guvernul Bolojan, personalul reacționează la fel ca celelalte sectoare, în funcție de interese.

Adică, logic și obiectiv, când liderii de sindicat ai cadrelor didactice, reprezentanții elevilor și studenților vorbesc de cauzele care au generat deficitul bugetar. Au dreptate, ele nu se află în curtea învățământului, ci la alte nivele, de unde ar trebui să înceapă tăierile de privilegii. Da, însă școala reacționează greșit și subiectiv, când aceiași lideri consideră că privilegiile obținute, într-o anumită conjunctură trebuie menținute cu orice preț. În așa fel, încât, dacă este posibil, să devină drepturi legiferate. Apoi, cine odată a dobândit un beneficiu, din reflex condiționat, la el nu va renunța cu ușurință. Nu bursele studenților și ale unor categorii de elevi ar trebui să deranjeze guvernul. Mai ales că, în istoria învățământului superior, întotdeauna ele au fost privilegii tradiționale. Nouă, care pe vremuri am absolvit o facultate, statul ne-a dat burse că a avut nevoie de noi. După absolvire, la locul de muncă, unde am primit o repartiție am fost obligați să stăm cel puțin trei ani. Întrebarea este: dacă la ora actuală, bursele se acordă pe principiul meritocrației și el discutabil. În afară de bani, beneficiarii lor ce au de câștigat? Ei sau școala vor fi mai performanți și care sunt criteriile de evaluare a progresului? Elevii și studenții merg la școală pentru bursă sau acolo vor avea ocazia să asimileze cunoștințe necesare în viață. Cu excepția burselor sociale acordate elevilor ce provin din familii modeste, bursele rezidențiale (obișnuite) și de merit se acordă în funcție de media obținută la sfârșitul unui an de studiu. În mediul universitar, câtă exigență manifestă profesorii față de studenți la examene nu știm. După părerea mea, ultimele categorii de burse acordate elevilor trebuie tăiate. Mediile luate drept criteriu nu au acoperire în cunoștințe, fie ele și teoretice. În evaluările curente, notele date de profesori elevilor se negociază ca la piață. A crescut nejustificat numărul elevilor cu medii generale de 10, la sfârșit de an școlar la toate disciplinele. Nu este adevărat că nota 10 aparține profesorului, poate fi și a elevului, obținută la cel mult trei discipline înrudite, nu la toate prevăzute în programul-cadru. Să nu ne mirăm că în licee analfabetismul funcțional este însoțit de burse. Ar fi interesat de știut câți dintre absolvenții de liceu picați la bac, pe parcursul anului de studiu, au beneficiat de burse. În liceele care, în fiecare an, la bac înregistrează procent de promovabilitate de aproape 100%, elevii din clasele a XI-a și a XII-a acordă atenție exclusiv disciplinelor ce vizează bacul și admiterea la facultate. Da, numai că, în final, medii mari obțin la toate disciplinele. Ca să nu intre în conflict cu elevii sau părinții din cauza burselor, profesorii fac compromisuri incompatibile cu statutul lor profesional. În liceele fruntașe, părinții plătesc copiilor meditații, în timp ce statul le dă burse pe motiv că sunt merituoși. Nu este exclus ca părinții să aibă pretenții, încât statul să le plătească și meditațiile. Nu cred că, în liceele respective, copiii și părinții sunt prisosiți să stea cu mâna întinsă după bursă la mila statului. În timpul liceului, statul le dă bursă, iar după absolvire, mulți absolvenți iau drumul străinătății. Nevoia de burse se impune în liceele tehnologice și școlile profesionale care, de bine de rău, pregătesc meseriași în diferite profesii. Dacă IMM-urile vor să aibă forță de muncă calificată, cu părinții trebuie să încheie contracte, iar în timpul școlarizării să le plătească studiile, la care cu cotă parte să participe și statul. De tăvălugul măsurilor austere s-ar putea să nu scape nici personalul didactic. Informații despre care ar putea fi ele deține ministrul D. David, aflat în negocieri cu premierul. La o emisiune TV a spus că a reușit să-l convingă să nu taie din salariile cadrelor didactice. Eu cred că în preuniversitar își au rost gradele didactice, nu doctoratele plagiate. Care pot fi tăiate, deoarece nu contribuie cu nimic la performanța elevilor, profesorilor și a școlii. Sindicatele conduse de lideri cu stare materială bună stau la pândă să vadă cum se mișcă ministerul, ca să aibă motive de a ieși în stradă la proteste. În anii democrației, nu au contribuit cu nimic la progresul școlii. Problemele grave ale școlii de azi nu sunt de natură financiară, sistemul are nevoie de reorganizare și restructurare în profunzime, măsuri de durată ce necesită ani de zile. Dacă fiecare ministru, la vremea lui, ar fi știut ce are de făcut, despre școală azi am fi discutat de pe alte poziții și în alți termeni. Sau poate că societatea românească a făcut asemenea progrese, încât nu mai are nevoie de școală. Iar locul ei poate fi luat de tabletă, calculator, telefon sau inteligența artificială.

prof. Vasile ILUȚ

Nostalgia școlii de altădată

Întâlnirile după un număr de ani ale absolvenților de liceu sau facultate cu foștii profesori fac parte din tradiția școlii românești. Ocazie pentru participanți să asocieze în memorie anii de școală cu vremurile adolescenței și tinereții timpurii, etape unice ale vieții.

Amintiri plăcute și stări afectiv emoționale pot produce și anii petrecuți în școala generală din satul natal, suprapuși cu ai copilăriei trăite în mijlocul familiei. În ultima vreme, generații de absolvenți ai școlii de odinioară din Fărcașa organizează întâlniri festive de mare ținută, neobișnuite la nivelul învățământului gimnazial. La sfârșitul săptămânii trecute, într-o atmosferă emoționantă, s-au revăzut absolvenții promoției 1970 și foștii lor profesori rămași în viață. Conform protocolului, în memoria celor trecuți într-o altă lume s-a păstrat un moment de reculegere. Din partea primarului Ioan Stegeran, viceprimarul a dat citire participanților un mesaj plin de emoții și urări de sănătate. La strigarea cataloagelor în cele două clase de absolvenți, din motive obiective, s-a înregistrat și un număr de absenți, că așa-i viața. La fiecare absolvent, în scurta lui expunere în postura de pensionar, părinte, bunic, s-a regăsit o mică istorie personală, presărată cu bucurii și necazuri. Și totuși, acest gen de întâlnire în Fărcașa are motivații și semnificații deosebite. Indiferent de domiciliu, absolvenții de altădată sunt dornici de a reveni organizat acolo unde probabil le mai trăiesc părinții, rudeniile, prietenii și vecinii. Dorința lor este justificată, deoarece localitatea oferă tuturor generațiilor condiții de a se întâlni de câte ori cred de cuviință. Fărcașa și satele aparținătoare Tămaia, Sârbi și Buzești, pe parcursul unui sfert de veac, s-au înscris pe drumul progresului, civilizației și prosperită­ții. La ora actuală, Fărcașa, sub aspect economic și social, reprezintă emblema comunităților rurale ale județului Maramureș. Cum a pus bazele și a consolidat economia unei localități rurale, a reușit să-i mențină evoluția și dinamica sa primarul explică într-o carte lansată recent într-un cadru festiv. Ca om al școlii, apreciez modul în care conducerea a reușit să adapteze învățământul post-gimnazial la economia prosperă a comunei. În urmă cu mai mulți ani, au încercat și ei cu liceul și au văzut că nu merge. Și-au dat seama că mediul rural nu este compatibil cu învățământul liceal de performanță. Prin urmare, au dezvoltat învăță­mântul profesional, în ideea că economia locală le poate asigura absolvenților locuri de muncă. În tinerețe am slujit școala din Tămaia și despre Fărcașa ar fi multe de spus. Ca orice eveniment de o asemenea amploare, s-a încheiat cu o masă festivă la restaurantul Rustic din localitate. Unde seria amintirilor a continuat și s-au perfectat noi întâlniri.

prof. Vasile ILUȚ

Alegerile din mai, un eșec previzibil

La eșecul alegerilor anterioare, în număr de opt, se va adăuga încă unul și în curând vor fi nouă. Dacă actuala formulă de alegere a președintelui rămâne neschimbată, peste cinci ani vor fi zece. Întrebarea este: cine se face vinovat de căderea în derizoriu a unui eveniment totuși important pentru țară.
Nimeni, decât instituțiile implicate în organizarea alegerilor și, eventual, electoratul. Cronologic vorbind, la prima vedere, vinovați ar fi autorii Constituției, ai ghidului ce a croit drumul urmat de România în anii democrației. Învinovățirea lor în vremurile de azi ar fi un gest inutil, imo­ral și necugetat. După Revoluție, datorită succesiunii rapide a evenimentelor, autorii au fost obligați să ia urgent decizii de natură constituțională. Context în care, s-au detașat ca priorități forma de guvernare a statului și formula de alegeri a președintelui. Atunci s-a decis ca România să devină republică semiprezidențială, iar președintele să fie ales de cetățenii cu drept de vot. Probabil autorii legilor s-au gândit că în cadrul alegerilor libere, românii vor avea ocazia să-și exercite un drept constituțional pe care și l-au dorit, confirmat în urma unui referendum. Numai că la vremea respectivă, autorii Constituției nu au putut anticipa consecințele deciziei luate asupra evoluției ulterioare a societății. Nici cum va fi votul cetățenilor: negativ sau pozitiv. Dorința românilor de a-și alege președintele rămâne un mister generator de speculații. Probabil au sperat că întâiul ales al neamului va decide în folosul alegătorilor, împăr­țind echitatea, dreptatea și adevărul. Iar la nevoie, problemele țării o să le rezolve singur, așa cum a procedat Ceaușescu pe vremea comunismului. În ideea că țara va fi pe mâini bune, românii vor trăi liniștiți și fără griji. Da, însă planul autorilor Constituției și al electoratului nu s-a potrivit cu rezultatul alegerilor decis la urne. Îndiferent de natura lor, votul românilor de fiecare dată a fost negativ și emoțional. Adică, au dat votul unui candidat sau partid ca să nu câștige adversarii politici. Cu toată confuzia ce domină acest gen de alegeri, alternanța la putere face ca mandatele lui Iliescu, Constantinescu și primul al lui Băsescu să fie înțelese și acceptate ca eșecuri spontane, apărute într-o democrație fără identitate. În realitate, seria eșecurilor a continuat cu al doilea mandat al lui Băsescu și două ale lui Ioha­nnis, a cărui prestație a sfidat întreaga națiune. Deși autoritățile aflate la putere au avut ocazia să stopeze seria eșecurilor, nu au făcut-o, din cauza intereselor aflate în spatele campaniilor electorale. De pe urma lor au câștigat instituții ale statului, firme private, casele de sondare a opiniei publice, mass-media, oameni de afaceri. Pentru parlamentari, campania se rezumă la o vacanță neoficială și nemeritată. Aleșii poporului lasă impresia că sunt ocupați și trebuie să meargă în teritoriu să facă publicitate candidaților proveniți din propriile partide. În campanii se învârt sume mari provenite din bani publici, iar pentru a prinde un ciolan, muș­teriii stau la coadă. Lipsa de bun-simț al unor analiști politici nu are limite. În timp ce strigă în gura mare că statul este putred și incompetent, cu același stat au contracte de mii de euro. În cazul alegerilor următoare, reacția electoratului se va manifesta ca în anii trecuți, reflectată în prezența la urne. Pe parcursul alegerilor anterioare, o mare parte a românilor și-a dat seama că președinții în timpul mandatelor nu s-au ținut de promisiuni, nu au acționat în folosul alegătorilor și societății. Drept urmare, interesul pentru președinție s-a diminuat și absenteismul a fost într-o creștere continuă. Cu toată campania făcută aproape întreg anul, la alegerile din decembrie, 48% dintre alegători au votat cu absenteismul. Alegătorii care sunt nemulțumiți de prestația actualilor candidați și nu au de gând să dea votul niciunuia, la îndemână au două soluții. Una pasivă, în ziua alegerilor să nu meargă la urne și alta activă, să meargă, dar în cabină să anuleze buletinul de vot. Chiar dacă vor acționa diferit, eu cred că ambele categorii au motive să gândească la fel. Pentru acest gen de protestatari, alegerile nu mai sunt o prioritate și consideră că nu merită niciun fel de atenție. Alegătorii s-au informat și cunosc în detaliu atribuțiile președintelui prevăzute în Constituție. Nu mai vor să fie păcăliți de candidați care prin intermediul micului ecran le vând iluzii și promisiuni ce țin de atribuții ale Guvernului și Parlamentului. Nu sunt interesați să cunoască trecutul candidaților scandalos, plin de aventuri sau dosare penale. Nu mai vor să audă de suveranism, globalism, soroșism, sistem, antisistem și alte curente aiurite vehiculate în spațiul public. S-au săturat de campanii electorale penibile și ridicole, pline de scandaluri și lipsite de proiecte ce vizează președinția. Câtă vreme rezultatul alegerilor poate fi deturnat de instituții din interiorul statului sau de factori externi, consideră că votul lor nu mai are valoare. Sunt convinși că viitorul președinte chiar dacă ar avea puteri supranaturale, nu poate înscrie o țară aflată în cădere liberă pe drumul normalității. Context în care, rezultatul votului ar atenționa autoritățile că românii, față de alegerea președintului, și-au schimbat atitudinea. Cu certitudine, se gândesc la soluția alegerii de Parlament și modificarea Constituției. Să nu ne mirăm de calitatea conducătorilor țării situați la toate nivelurile. Sunt produsul societății în care trăim și nu poate oferi mai mult. Dacă într-un viitor nedefinit, Parlamentul va fi capabil să aleagă președintele, totul o să depindă de oferta societății formată din alte generații care ar trebui să aibă educația civică și politică necesare, încât să nu cadă în capcanele manipulării, să fie active, interesate de lumea în care vor trăi, să urmărească cu atenție evoluția scenei politice. Și mai ales, înainte de a lua decizii, obligatoriu, ele trebuie să treacă prin filtrul propriei gândiri. O societate formată din membrii care așteaptă să gândească alții în locul lor nu poate face pașii necesari pe drumul progresului și civilizației.

prof. Vasile ILUȚ

Reacția societății la evenimente externe

Vorbim de partea interesată a societă­ții de evenimente importante ce au loc în afara granițelor țării și ar putea influența prezența și viitorul națiunii. În istoria regimului trecut, în 4 țări foste comuniste, au avut loc evenimente la care, de frica securității, românii nu au reacționat sub nicio formă.

La contrarevoluția din Ungaria din 1956, cu excepția studenților, și la primăvara din Praga din 1968, românii au preferat tăcerea și au stat cu urechile lipite de Radio Europa Liberă. Nici față de Solidaritatea, mișcare sindicală inițiată de liderul polonez Lech Walesa, românii nu și-au manifestat adeziunea. Căderea zidului din Berlin și decizia lui Gorbaciov de a relaxa comunismul, pe cale de prăbușire, au fost singurele evenimente care au influențat revoluția din decembrie 1989.

Acum, atenția societății se îndreaptă spre evoluția războiului din Ucraina, eveniment în care România nu este implicată direct. Deciziile ce urmează să fie luate de Putin, Zelenski și Trump pentru încheierea conflictului sunt de importanță capitală inclusiv pentru România. La un asemenea eveniment, reacționează întreaga societate, iar reacția depinde de capacitatea de percepție, cultura politică și istorică a diferitelor categorii sociale. Părerile politologilor și politicienilor, prin intermediul micilor ecrane, ajung repede în spațiul public. Adesea informațiile sunt contradictorii, derutante, iar cetățenii nu reușesc să identifice adevărul. Dacă ele vin de la personalități politice cunoscute, pot produce panică, neliniște și lipsă de încredere în decidenții politici. Ce pot crede românii obișnuiți din declarațiile alarmiste ale președintelui Macron sau ale lui Băsescu. După ocuparea Ucrai­nei, nu este exclus ca într-un viitor definit, Putin să facă „o vizită de lucru în Moldova și România”.

Despre astfel de evenimente păreri are și majoritatea populației ce formează baza societă­ții. Numai că autoritățile nu sunt interesate ca ele să fie cunoscute, să știe ce gândesc cetățenii despre lumea în care trăiesc. Încă o dovadă că între societate și clasa politică comunicarea are sens unic, numai de sus în jos. Sondajele de opinie ar fi o soluție, însă trebuie comandate, plătite și nimeni nu este dispus să sponsorizeze probleme aparent neimportante. Scenarii și ipoteze pot construi și cetățenii obișnuiți, nu numai analiștii politici. După părerea mea, pentru încheierea conflictului, țările implicate au la îndemână două soluții cu același final. Adică, Ucraina va pierde definitiv teritoriile ocupate de ruși. Iar Trump ar trebui să facă presiuni asupra lui Putin și Zelenski, să încheie un tratat în care pacea să fie menținută de forțe ONU, nu ale NATO. Putin în vecinătatea sa nu vrea să vadă picior de soldat provenit din țările membre ale alianței. Pentru flancul estic, soluția ar fi convenabilă, pe Putin l-ar ține la distanță fără a cuceri noi teritorii din Ucraina. Soluția suspendării ajutorului financiar lui Zelenski pentru Ucraina ar însemna capitularea necondiționată, iar Putin ar avea cale liberă spre vestul Ucrainei. Gestul lui Trump pentru țările din flancul estic ar însemna o nouă Yalta, resetată după 8 decenii de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. După ce zeci de ani lumina a venit de la Răsărit (ruși), acum românii așteaptă ca americanii să spună „Veniți și luați de la noi lumină!” Ca mine probabil mulți concetățeni nu cred într-o astfel de invitație. O parte din societate consideră că, față de Ucraina, România și-a făcut datoria, refugiații au beneficiat de drepturi substanțiale, războiul este al lor și ar fi cazul ca ucrainenii să se descurce singuri. Pe de altă parte, de frica rușilor, țările membre NATO consideră că războiul trebuie să continue, cum și până când nimeni nu știe.

Alte evenimente externe la fel de importante pot influența negativ structuri europene, organizate în scop economic și social. Ale căror consecințe ar pune la încercare și reacția societății românești. Într-un scenariu nu tocmai fantezist, existența UE ar putea deveni nesigură.

Presupunem că, în urma alegerilor, în mai multe țări europene, la putere ar ajunge partidele suveraniste, neprietenoase cu UE. La o posibilă reuniune de nivel înalt, liderii ar decide că organismul trebuie reformat poate chiar desființat. Reacția societății româ­nești ar fi imprevizibilă, iar printre consecințele care i-ar viza direct pe români se numără pierderea fondurilor europene și afectarea liberei circulații a forței de muncă, în detrimentul diasporei. Pe de altă parte, mulți concetățeni consideră că dispariția UE nu ar fi o tragedie și în favoarea ei vin cu argumente. În Europa mai sunt țări care nu fac parte din UE, au personalitate și nu stau cu mâna întinsă la mila uniunii. Naționalismul și demnitatea sârbilor după sfârtecarea Iugoslaviei sunt trăsături ce trebuie apreciate.

Condițiile în care România a intrat în UE continuă să fie învăluite în mister. Cert este că autoritățile vremii au făcut concesii, sute de hectare de teren agricol de cea mai bună calitate au fost vândute la preț de nimic străinilor. Șmecherii le-au lăsat în paragină, dar nu au pierdut ocazia să ia bani de la APIA. Apoi, prestația europarlamentarilor români în forurile europene este nesatisfăcătoare, iar în negocierile purtate se comportă ca niște slugi. În privința alimentației, România a devenit piață de desfacere pentru produse alimentare de categoria a doua, importate din UE.

Lipsa proiectelor sau nefinalizarea lor a generat pierderi serioase de bani europeni destinați infrastructurii, sănătății sau educației. În evenimente externe, care ar putea influența prezidențialele nu cred, altfel votul românilor nu ar valora nimic, iar alegerile s-ar transforma într-o bășcălie națională. Dacă alegerile prezidențiale pentru români vor fi o prioritate rămâne să confirme prezența la urne a electoratului în luna mai. La ora actuală în spațiul public asistăm la mult zgomot pentru nimic.

 

Autor: prof. Vasile ILUȚ

Sursa: Graiul Maramureșului 

Dreptul la exprimarea liberă

Spre deosebire de dictatură, democrația oferă cetățenilor prilejul să vorbească liberi despre rânduielile din țară și lumea în care trăiesc. Condiția este să nu promoveze în spațiul public ideologii și curente interzise de legislația în vigoare. Altfel, riscă să fie sancționați inclusiv pe cale penală.

Din cauza derapajelor declarative, Dianei Șoșoacă CCR i-a anulat statutul de prezidențiabil. Dreptul la libera exprimare îl au toți cetățenii indiferent din ce categorie socială fac parte. Fenomenul se manifestă sub forma protestelor individuale și spontane sau colective organizate în stradă. În cazul cetățenilor obișnuiți, la baza exprimării, stau nemulțumiri personale, adresate reprezentanților puterii locale sau centrale. Un cetățean oarecare, cu o bucată de carton pe care scrie te miri ce, iese în stradă și așteaptă să fie întrebat ce necazuri are. Cu problema rezolvată sau nu, în final, va fi mulțumit că a avut ocazia să-și exercite dreptul la exprimare liberă. Un individ ce poartă numele răposatului dictator Ceaușescu, spre deliciul telespectatorilor și trecătorilor de ocazie, se exprimă liber într-un mod cu totul inedit. Însoțit de reporteri TV, omul cunoaște cu precizie traseul unor personaje publice, pe care i s-a pus pata. La momentul potrivit, asupra lor se năpustește cu același apelativ „Borfașule!, Excrocule!, La închisoare cu tine!, Dă înapoi banii pe care i-ai furat!” Cine stă în spatele lui și cu ce scop îl finanțează nu este greu de ghicit. În ultima vreme, ținta exprimării libere sunt candidații la președinție la alegerile din primăvară. Potopul de vorbe grele emanat, în dialogurile purtate de oameni ce nu se cunosc nu poate fi redat verbal sau scris. Ele te îndeamnă să mergi la urne, însă cu dispreț și mânie îți șoptesc că buletinul de vot trebuie anulat. De gura lumii nu scapă CCR, considerată cea mai perfidă instituție a statului, care sfidează o întreagă națiune. Degeaba, exprimările personale, libere și spontane sunt ineficiente, trecătoare, repede sunt date uitării și nu rezolvă problemele cetățenilor. Protestele din stradă, ca formă a exprimării libere, au la bază revendicări sociale și politice de profunzime. Cele sociale vizează exclusiv majorări de salarii și revendicări de sporuri necuvenite sau aberante. Solicitate de armata multor bugetari, aflată în slujba unui stat supradimensionat, nefunc­țional și corupt. De teama presiunii străzii, guvernele cedează, se creează precedente și, nu peste mult timp, alte categorii vor formula aceleași revendicări. Exprimarea liberă prin proteste este străină celor din mediul privat, pe spinarea căruia economia respiră rar și superficial. În ultima perioadă, scopul exprimării libere prin proteste politice este că susținătorii lui Georgescu, cu orice preț, vor să-l vadă președinte. Din motive serioase, nu cred că viitorul națiunii va depinde de numele viitorului președinte. În schimb, exprimarea liberă ignoră priorități reale, necesare și urgente pentru societate. Nimeni nu protestează în scopul reformării educației, justiției, modernizării sistemului sanitar, administrativ sau împotriva inechităților din societate, a corupției. Subiectul oferă periodic spectacole în camerele reunite ale Parlamentului, unde opoziția trăiește numai pe seama dreptului la exprimarea liberă. Indiferent de proiectele propuse de guvern ca să-și dea importanță, opoziția le respinge pe bandă rulantă. De-a lungul anilor, în Parlament, rolul opoziției a fost numai distructiv, niciodată constructiv. În plenurile reunite, se cere demisia lui Ciolacu și căderea guvernului, demersuri periculoase pentru țară, înainte de prezidențiale. Și totuși, în fruntea locațiilor dispuse să găzduiască nonstop dreptul la libera exprimare, se situează platourile unor televiziuni. Unde scandalurile politice sunt organizate premeditat, iar invitații moderatorilor se ceartă ca la ușa cortului, fac filosofie ieftină și cred că se adresează unor telespectatori absolvenți ai facultăților de științe politice. Evenimentele interne și internaționale trebuie explicate pe înțelesul românilor, care în majoritatea lor, sunt oameni simpli, preocupați de alte probleme, nu de politică. Din discuțiile ce urmează să aibă loc între Trump și Putin, mulți concetățeni se vor întreba: „Ce ne facem noi, roma(â)nii, dacă pleacă americanii?” Nimeni nu explică în ce ar consta intrarea României în sfera de influență a Rusiei. Poate fi de natură economică, politică sau urmează instaurarea unui guvern autocratic. Acuzațiile reciproce ale partidelor, scormonirea în viața privată a liderilor, dezinformarea, minciuna și manipularea dau impresia că democrația nu este funcțională și trebuie înlocuită cu regim autoritar. Să nu ne mirăm că lipsa de încredere în politicieni, în rândul opiniei publice, s-ar putea să încolțească nostalgia dictaturii. Pentru România singura soluție este să mențină relațiile cu UE și NATO, altfel pericole greu de anticipat în curând s-ar putea să bată la ușă. Democrația noastră originală necesită revizuiri, dar nu pe ici, pe colo, ci prin părțile sale esențiale.

prof. Vasile ILUȚ

Criza morală a societății

În democrațiile lovite de crizele economice și politice, cele morale nu pot fi evitate. S-a înmulțit numărul cetățenilor proveniți din toate categoriile sociale, hotărâți să încalce principiile ce stau la baza moralității. Formă a conștiinței sociale, ce stabilește relația dintre cetățeni, respectiv între ei, societate și autorități.

Deși în regimul trecut, am trăit ani buni, nu-mi amintesc ca instituțiile de forță ale statului, miliția și justiția, să se plângă că sunt sufocate de mulțimea dosarelor penale. Atunci sintagma „Legea-i lege, nu-i tocmeală și nimeni nu este mai presus de lege” a fost eficientă și operativă. Societatea în care poliția și justiția devin instituții excesiv de curtate, imoralitatea scapă de sub control. Românii sunt cotați ca un popor pașnic, uneori prea liniștit și adormit. Degeaba, indivizi din mediile sociale vulnerabile și sărace ale societății se dedau la jafuri, comit acte de violență și agresiune fizică, soldate adesea cu pierderi de vieți omenești. Până și protestele din stradă, îndreptate împotriva unor instituții, în final, devin agresive și violente. O parte din tinerii certați cu munca și regulile de conviețuire socială vor distracție pe banii părinților, iar unii cad în patima drogurilor și a rețelor de socializare, bune de sucit mințile. Am auzit că, mai nou, se droghează și olimpicii, prilej pentru MEC de organizare a olimpiadei drogaților. În școli, violența verbală și fizică atinge cote alarmante, fenomene la care autoritățile și părinții asistă neputincioși fără să știe ce au de făcut. Semn că de România educată a lui Iohannis s-a ales praful. Democrația tolerantă și libertină a desființat școlile de corecție, din alte vremuri, unde instinctele primare ale tinerilor recalcitranți puteau fi temperate sau reduse la tăcere. Din motive bazate pe frustrări personale, imoralitatea poate fi înțeleasă numai în cazul persoanelor mai puțin educate și instruite. De altfel, gesturile de agresiune și violență sunt prezente inclusiv în democrațiile mai așezate și funcționale. Numai că statutul imoralității politicienilor, total deosebit față de al cetățenilor obișnuiți cuprinde o ecuație cu o mulțime de gesturi cunoscute de opinia publică. În mediul politic, în locul trăsăturilor de comportament necesare și obligatorii pentru politicieni precum: cinstea, onoarea, demnitatea, asumarea greșelilor, s-au instalat forme ale imoralității: corupția, minciuna, hoția, șantajul, atacul la persoană, trădarea etc. Opinia publică are motive să fie nemulțumită de atitudinea politicienilor situați la toate nivelurile societății. Dintre foștii președinți, de imoralitate sunt acuzați Băsescu și Iohannis. În condiții misterioase, primul a vândut flota, al doilea la Sibiu, în aceleași condiții, a achiziționat case, iar pe bani publici a devenit cel dintâi turist al neamului. În topul partidelor care au tolerat corupția, formă clasică de imo­ralitate, se situează PSD. Primari, președinți de CJ, miniștri, după ce și-au făcut plinul, de teama că vor ajunge după gratii, au încercat să fugă peste hotare. Fostul ministru al sănătății, S. Oprescu, simultan director la trei spitale, a reușit și din Italia le râde în nas autorităților. De imoralitate legalizată sunt acuzate toate instituțiile ai căror angajați beneficiază de pensii speciale, absolut nemeritate, o sfidare la adresa întregului popor. Imo­rale sunt deciziile de pensionare premature ale angajaților din justiție, poliție și armată veșnic nemulțumiți de salariile și pensiile oferite de stat. În justiție, moralitatea este cauzată de faptul că instituția depinde de factorul politic, iar legile sunt făcute ca să poată fi interpretate după bunul plac al judecătorilor. Din întreaga justiție, cea mai detestată rămâne CCR, care acționează la comenzi politice și trăiește bine pe spinarea poporului. Acolo nu mai este vorba de imoralitate, ci de nesimțire și obrăznicie ieșite din comun. Trădarea este o formă de imoralitate ce vizează ca din interes membrii unui partid să treacă dintr-o tabără în alta, fără remușcări și resentimente. Imoralitate cu­rat-murdară este și promovarea în parlamentul din țară și european a persoanelor cu bani, dar analfabete funcțional, care probabil habar nu au cu cine se învecinează România, că de cunoașterea istoriei nu poate fi vorba. Imorali sunt și primarii care și-au trădat electoratul, au fugit în Parlament, iar cel puțin doi vor să ajungă președinți. Starea de nervozitate a poporului este consecința guvernărilor defectuoase, realizate de toate partidele aflate la putere în anii democrației. Logic este ca pe politicieni responsabilitatea funcției să-i oblige ca în viața publică și privată să-și impună restricții, să fie cumpătați, echilibrați, să lase la o parte grandomania, orgoliile și beția puterii. Oricum, România nu este un stat de drept, iar românii trăiesc într-o democrație haotică și o societate divizată. La care, din păcate, contribuie și o parte din mass-media specializată în manipularea și dezinformarea unui popor ce înțelege prea puțin din cele întâmplate în țară.

Autor: Prof. Vasile ILUȚ

Sursa: Graiul Maramureșului

 

Mica Românie de peste hotare

Neoficial, este reprezentată de comunitățile românilor răspândite în lumea largă. Statisticile estimează că în străinătate ar fi între 4 – 5 milioane, cu aproximație un sfert din populația țării. În limbajul curent, formează diaspora, termen asimilat de mediul politic, jurnalistic și opinia publică.

Am motive să cred că cifra este exagerată, nerealistă și imposibil de verificat. În urma ultimului recensământ al populației, autoritățile specializate în statistică nu au fost în stare să evalueze câți mai suntem în țară, darămite dincolo sau afară. Grosul diasporei îl formează românii plecați în anii democrației din cauza căderii economiei, reducerii locurilor de muncă și apariției șomajului. Pentru mulți români, mirajul Occidentului a devenit o provocare reală, la care cei interesați au răspuns în moduri diferite. Pentru a nu cădea în extreme și în capcana concluziilor false, migrația poate fi înțeleasă, dar trebuie analizată cu atenție și discernământ, cu părțile sale mai mult sau mai puțin bune. Cu excepția celor puși pe fapte rele, majoritatea diasporei provine din toate categoriile sociale și, în funcție de nivelul pregătirii, prestează o diversitate de meserii și profesii. Cei cu studii superioare, vorbitori de engleză sau alte limbi de circulație internațională, s-au integrat repede în țările adoptive, lucrează în IT, medicină, inginerie, cercetare sau ocupă funcții didactice în mari universități europene sau americane. Mulți dintre cei școliți au dobândit cetățenia, și-au cumpărat case, au copii de școală, care nu mai vorbesc românește. În urma migrației, România a pierdut forță de muncă de înaltă calificare, în care a investit bani grei, ce nu mai pot fi recuperați. Deși formarea unui medic specialist durează cel puțin 9 ani, la plecare, nimeni nu-l întreabă de sănătate, nici de datoria față de țară. Eu cred că membrii consecvenți ai diasporei sunt numai românii plecați cu acte în regulă și reședință permanentă, cu mulți ani lucrați în străinătate. Conform legii, la bătrânețe vor beneficia de pensie, iar după revenirea în țară se vor gândi și la anii petrecuți pe meleaguri străine. Nu fac parte din diasporă cei plecați câteva luni la munci agricole de sezon, unde muncesc la negru și sunt nemulțumiți de condițiile de muncă, cazare și salarizare, oferite tot de români „specializați” în trafic de persoane. În orice condiții, migrația nu generează sentimente de mândrie, laudă, satisfacție, liniște și împlinire sufletească. Fenomenul lovește în principiile familiei tradiționale, pe cale de dispariție. Chiar dacă cele trei generații nu mai stau sub același acoperiș, ca pe vremuri la țară, românilor le-a plăcut să fie aproape, încât la nevoie să se ajute unii pe alții. Într-o familie integră, părinții trebuie să fie împreună, iar copiii, alături de ei, nu în grija bunicilor. Care fac parte din alte generații și nu pot oferi educația necesară, impusă de noile vremuri. Degeaba tinerii trimit bani părinților, dacă trebuie să-i îngrijească străinii. Sunt și migranți înrăiți, care nu vin acasă cu anii și nici de părinți nu se mai interesează. În spațiul public, pe seama celor din diasporă circulă și informații ce trebuie judecate cu obiectivitate. Cică economia României ar depinde de banii românilor din străinătate, altfel țara se duce de râpă. Este adevărat, de pe urma lor a avut de câștigat industria materialelor de construcție și în zonele turistice, cea ospitalieră. De la podul de peste Someș din Ardusat, până la Ariniș, pe o distanță de câțiva km sunt 5 depozite pline ochi cu materiale de construcții. În ideea că vor reveni acasă, diasporenii din zonă și-au construit case noi în stil occidental. Alții din zona Codru cumpără pământ și gospodării la prețuri derizorii, pe care în luna de concedii le renovează și modernizează, mai ales că în zonă sunt șanse de introducere a gazului. Cei cu dragoste față de agricultură cresc animale, iar în gospodării procesează produsele și prin magazine mici le vând localnicilor la prețuri accesibile. În mediul urban, cei plecați cumpără apartamente pe care le închiriază la prețuri piperate. În Maramureșul istoric, și-au construit pensiuni unde lucrează membrii familiei. Deși micile investiții reflectă aspectele pozitive ale migrației, trebuie făcută o precizare ce exprimă un adevăr incontestabil. Românii plecați dincolo nu câștigă atâția bani, încât în țară să poată investi în fabrici, uzine, în care să lucreze zeci și sute de muncitori. Firește, retribuiți cu salarii decente, fără obligația de a pleca din țară. Pentru toți prezidențiabilii, reindustrializarea țării și readucerea acasă a diasporei au fost teme de campanie electorală eșuate. Repunerea industriei pe picioare necesită investiții masive ale unor corporații mari dispuse ca profitul să fie reinvestit în țară, nu să meargă în străinătate. Din relatările unor români care știu totul ce se întâmplă în țară, reiese că România nu este atractivă pentru investiții, nu prezintă garanție și siguranță, că proiectele pe termen lung vor avea finalitate. Declinul economiei se datorează crizelor politice interminabile, luptei pentru putere, incompetenței, corupției și poziției vulnerabile a României pe plan european și internațional. Nu contează că țara merge pe drumuri înfundate, prioritatea guvernanților e ca România să aibă președinte. Vorba vine, așchia nu sare departe de tăietor, iar viitorul președinte nu poate fi decât emanația poporului.

 

Autor: Prof. Vasile ILUŢ

Sursa: Graiul Maramureșului

Războiul prezidențialelor

 

În fiecare zi, la ore de maximă audiență, serialul adaugă noi episoade. Eșecul tuturor alegerilor de acest gen mereu a fost însoțit de conflicte și scandaluri. Apogeul l-au atins alegerile de la sfârșitul anului trecut al căror rezultat neașteptat după primul tur a pus pe jar președinția și instituții din sistemul judiciar.
Decizia CCR de reluare integrală a alegerilor a generat controverse, a divizat societatea, iar pe scena politică a provocat haos și isterie. Vinovată este Constituția, document depășit, care a dat alegerea președintelui pe mâna poporului, iubitor de suveranitate. O greșeală cu consecințe vizibile, după trei decenii și jumătate, în care democrația s-a erodat, nu consolidat. Soluția nu și-a atins scopul, a costat o grămadă de bani, iar de pe urma ei, românii nimic nu au avut de câștigat. Să ne amintim că scandalurile din toate campaniile electorale au continuat și după învestirea unuia dintre candidați în funcția de președinte. Situație complexă și confuză, în care inevitabil apare o întrebare. Dacă românii nu pot dormi de grija președintelui, de ce oficial nimeni nu a fost interesat să identifice motivele dorinței nețărmurite, de a-și alege fiul cel mai iubit dintre toți pământenii României. Apoi, la ce este bun președintele, când alegătorii merg la poarta Palatului Cotroceni și urlă ca din gură de șarpe: „Ieși afară, javră ordinară!” Înseamnă că Băsescu și Iohannis, în timpul mandatului, au fost doi câini vagabonzi, scăpați din lesă, nu președinți de țară. Pentru evenimentele din decembrie 1989, alți români înfocați pe Iliescu vor să-l bage la închisoare. Președinte cu două mandate și jumătate, ales în 1992 cu peste 80% din voturile alegătorilor prezenți la urne. În absența unor surse autorizate, din care să rezulte pasiunea românilor de a-și alege președintele, am apelat la exemple oferite de realitățile societății. Inițial, m-am gândit la sondajele de opinie, numai că datorită procedurilor complicate, unde la întrebări se răspunde cu da și nu, ele nu pot oferi informații. În comentariile sale despre prezidențiale, la începutul anului, analistul I. Cristoiu a spus un adevăr din care citez cu aproximație: „Fără să știe de ce, românii, popor ultraconservator, au nevoie de președintele-tătuc, a cărui menire este să ne vegheze liniștea și somnul”. O asfel de mentalitate nu se referă numai la Ceaușescu, ea s-a transmis ereditar de la generațiile interbelice, când în fruntea țării au fost regi, iar România era regat. Din întrebările adresate de reporteri unor alegători de ocazii, rezultă că aceștia nu au știut să-și motiveze în ziua alegerilor prezența la urne. Răspunsurile seamănă cu ale enoriașilor ce stau la coadă ore în șir să atingă racla cu moaștele sfântului așteaptă. Au votat ca în țară să fie pace, să trăiască mai bine, iar copiii și nepoții să aibă un viitor fericit și luminos. Într-o manieră ce ține de Evul Mediu s-au manifestat o parte din susținătorii lui Georgescu la protestul din 24 ianuarie. În speranța că va ajunge președinte, oamenii s-au călcat în picioare ca să atingă veșmintele făcătorului de minuni, trimis de Dumnezeu să aducă românilor bunăstare și fericire. Eu cred că o sursă oficială, dar irosită de aflare a adevărului, puteau fi dezbaterile televizate, cu invitați de „marcă” din rândul analiștilor politici, politicienilor de ieri și de azi, formatorilor de opinii. Degeaba, toți evită să pună în discuții eșecul alegerii președintelui de popor. Explicația este simplă, de regulă, candidații au fost produsul partidelor aflate la putere sau în opoziție, direct interesate de rezultatul alegerilor. Cu excepția lui Iohannis dezinteresat de căderea liberă a PNL și de soarta țării, la vremea lor foștii președinți au avut grijă de partidul care i-a propulsat pe funcția supremă. Când unul din candidați a ajuns președinte, de pe urma lui a avut de câștigat partidul, nu alegătorul cu ștampila pusă pe buletinul de vot. Nici mass-media nu a fost interesată să identifice motivele alegerii președintelui de popor. Televiziunile sunt politizate, finanțate de mogul, le place să întrețină scandalul, reușind să distragă atenția românilor de la problemele reale ale societății. Fără să fie o prioritate pentru țară, imediat se face anul decât mai multe posturi Tv rumegă subiectul prezidențialelor. Starea actuală debusolată a națiunii a sensibilizat inclusiv perdonalități de seamă ale societății. Deși oamenii nu pot fi acuzați de rea-credință nu au ezitat să adreseze românilor vorbe grele, ce ar trebui să-i pună pe gânduri, încât să schimbe mentalitatea. După opinia lor, au acceptat cu multă ușurință batjocura, umilința, minciuna, hoția, manipularea, incompetența, trădarea. Dar mai ales corupția, iar pe politicieni i-au lăsat să-și facă de cap. Așa este, numai că românii nu au fost pregătiți să înfrunte capcanele unor alegeri într-o democrație vulnerabilă, bazată pe obiceiuri comuniste. Analiștii politici spun că alegătorii care i-au dat votul lui Georgescu au votat antisistem. Adică au vrut să dea o lecție actualei guvernări PSD – PNL față de care manifestă silă, ură, lehamite, dispreț și nemulțumire. Sentimente îndreptate inclusiv împotriva parlamentului, guvernului, partidelor politice și bineînțeles justiției. Fără să iasă în stradă, la fel gândesc majoritatea românilor care, deși au votat cu alți candidați, sunt nemulțumiți de felul în care evoluează lucrurile în țară. Cert este că românii nu au fost pregătiți pentru confruntarea cu capcanele întinse de acest gen de alegeri. În campania electorală, relația dintre electorat și media nu a fost constructivă. În seratele televizate, nimeni nu a explicat românilor ce urmăresc mulțimea curentelor ideologice și jocurile de culise, aflate în spatele prezidențialelor. Dacă Ciolacu îi are consultanți pe Hrebenciuc și Becali, vai de mama lor prezidențiale! Mai mult, ca să fie credibili, candidații vorbesc pe placul alegătorilor, le spun ce vor ei să audă. După atâtea țepe luate de la foștii președinți, din proprie inițiativă, românii ar trebui să renunțe la dorința de a-și alege președintele. La alegerile recente, prezența modestă la urne de 52% a dat semnalul că alegerea președintelui de popor a fost un circ ce nu trebuie repetat. Războiul prezidențialelor o să țină până la primăvara, apoi totul va deveni istorie. Oricum, veștile despre alegerea președintelui în anii următori sunt bune. Ele încep să prindă contur, însă punerea lor în practică va avea loc abia peste 4-5 ani, odată cu alegerea viitorului președinte. În Parlament, se caută soluții, încât președintele să nu mai fie ales de popor, iar România să devină republică parlamentară. Bun sau rău, viitorul parlament nu are decât să se spele pe cap cu noul președinte. Nimic nu ar mai fi de adăugat, decât dă-i, Doamne, românului mintea cea de pe urmă! Și totuși, o știre difuzată zilele trecute era să-mi taie respirația. Dintr-un sondaj de opinie, rezultă că românii se consideră a doua națiune cea mai fericită din Europa. Fie că suntem duși cu pluta, fie cineva este interesat să-și bată joc de noi.

prof. Vasile ILUȚ

 

Cu colinda noi umblăm, dar de crize nu scăpăm

Cele două crize politice au apărut în urma eșecului alegerilor prezidențiale și a rezultatelor de la parlamentare. Percepția corectă a evenimentelor necesită câteva precizări.

La alegeri a luat parte electoratul român din țară și diasporă, nu au votat contra cost influencerii putiniști, trumpiști și nici soroșiști. Cei care au mers la vot cu mânuța lor au introdus buletinul în urnă. Fără să aibă legătură cu neomarxismul promovat artificial de globaliști, alegerile s-au bazat pe un principiu lansat la începutul secolului XX de adevărații marxiști. Necunoscut generațiilor tinere, conceptul spune că, în societate, după acumulări cantitative au loc salturi calitative, ce deschid națiunii noi direcții de evoluție. Prin mijloace pașnice, se produc cu ocazia alegerilor libere, iar cele violente presupun lovituri de stat, revoluții, războaie. Iată că, nici după 35 de ani, nu a fost definit cu exactitate statutul evenimentelor din decembrie 1989. Ce a fost revoluție sau lovitură de stat? În cazul alegerilor recente, acumulările s-au identificat cu un vechi conflict apărut în primii ani ai democrației între societate și clasa politică. În speranța că alternanța la putere va aduce bunăstare, dreptate și echitate socială, de fiecare dată conflictul a fost aplanat cu ocazia alegerilor, îndeosebi a celor parlamentare. Degeaba, de la o legislatură la alta, conflictul s-a extins, s-a maturizat și la recentele alegeri a răbufnit sub forma votului antisistem aplicat ca o corecție alianței PSD și PNL, aflată la putere. Din cauza scorurilor modeste obținute la parlamentare și a scoaterii lui Ciolacu și Ciucă din competiția prezidențialelor, cele două partide au pierdut un număr însemnat de parlamentari. Numai că regula procentelor și frica altor partide de ce va urma la anul le obligă să rămână la guvernare. Eu cred că pentru cele două crize politice și imaturitatea democrației, din ecuația vinovăției face parte și poporul. Care, prin deciziile luate, nu întotdeauna are dreptate. Electoratul a știut că poziția dobândită de un partid pe scena politică după alegeri depinde de numărul alegătorilor participanți la urne. Într-o aritmetică simplă, votul dat de 50 sau 100 de alegători în beneficiul unui partid are altă greutate. În ideea că, la numărătoarea finală, fiecare vot contează până în preziua alegerilor, liderii partidelor i-au îndemnat pe alegători să meargă la urne să voteze după cum cred de cuviință. Mesajul nu a fost recepționat de urechea a 48% din alegători, astfel că procentul participării la urne de 52% a fost identic cu cel de la prezidențiale. S-a votat cu nepăsare, fenomen ce a demolat optimismul analiștilor politici, previziunile sondajelor de opinie și a confirmat că la prezidențiale sancționarea lui Ciolacu și Ciucă a fost inutilă. Chiar dacă avem motive de nemulțumire față de prestația politicienilor, problema votului antisistem nu se rezolvă stând acasă la televizor. O prezență masivă la urne ar fi consolidat sau modificat configurația noului parlament și guvern. Nu era exclus ca un partid proeuropean sau suveranist să întrunească o majoritate parlamentară de cel puțin 51%, încât să poată forma singur guvernul. Partidele proeuropene și suveraniste au probleme cu percepția realităților din societate. Primele afișează apartenența, dar în sectoarele vitale ale societății nu adoptă măsuri reformiste și funcționale ca în țările UE. În sănătate, educație, justiție, nimic nu s-a schimbat. La rândul lor, suveraniștii uită că intrarea României în UE s-a făcut condiționat, cam în genunchi, nu în poziția verticală. România are nevoie de UE, dar și reciproca rămâne valabilă. Revenind la alegeri, istoria confirmă că pluripartitismul nelimitat, alianțele politice și guvernele născute cu forcepsul erodează democrația și încetinesc evoluția societății spre progres. La fenotipul (arătarea) noului Parlament nu vreau să mă gândesc: circari, scandalagii, măscărici și analfabeți fără număr. Unele doamne și domnișoare, în loc să gândească legi, mai bine s-ar apuca de videochat. Indiferent de coloratură, noul Guvern va fi de sacrificiu. Câtă vreme economia nu merge și trăim pe datorie, alegeri anticipate pot fi organizate lunar, iar haosul, scandalurile din politică vor renaște din propria cenușă. Prin urmare, acumulările cantitative nu vor duce la salturi calitative, așteptate de la recentele alegeri. Anul viitor, criza economică va bate la ușă, dar nu și pentru aleșii vechi și noi din structurile statului. Ar mai fi multe de spus, dar vin colindătorii și trebuie așteptați cum se cuvine. Sărbători liniștite, beți mâncați și vă bucurați! Că la anul care vine nu se știe, va fi rău sau va fi bine.

 

Autor: prof. Vasile ILUȚ

Sursa: Graiul Maramureșului

Rătăciți pe drumurile democrației

 

În România, germenii democrației au apărut în ultimele zile ale lui decembrie 1989, pe fondul vidului de putere, creat prin dispariția cuplului ceaușist, simbolul dictaturii comuniste. Tânăra și firava democrație a primit botezul legalității în urma alegerilor prezidențiale și parlamentare (Adunarea Constituantă) în primăvara anului 1990 și ulterior, 1992. La vremea respectivă, românii habar nu au avut că democrația este un concept ce apare într-o anumită conjunctură, însă trebuie consolidat, încât să evolueze progresiv, să devină funcțională în interesul poporului. În iureșul evenimentelor, aproape doi ani democrația s-a aflat în pericol, determinat de conflicte sociale și numeroase stări de incertitudine. De teama renașterii partidelor istorice, conduse de lideri reveniți din exil, la prezidențialele din anii menționați, vot majoritar și pozitiv a primit numai fostul președinte I. Iliescu. La vremea aceea altă soluție nu era, pentru că gena comunismului a făcut parte din ADN-ul majorității românilor. Deși simbolurile comunismului nu mai sunt, structurile sale administrative au rămas intacte până în zilele noastre. În perioada mandatelor, în număr de șapte, revenite celor patru foști președinți, democrația nu a progresat, nu s-a maturizat și a rămas tot infantilă. Votul acordat în primul mandat președinților a însemnat speranță, iar al doilea, a fost negativ, îndreptat împotriva adversarului. În lipsa maturității, cu recentele alegeri prezidențiale, democrația noastră originală a eșuat lamentabil și a dat-o rău în bară. Iar în fața presei și opiniei publice, cel puțin din Europa, s-a făcut de “țâdulă”, adică de râs. Dacă serviciile secrete nu au fost capabile să blocheze atacul cibernetic al rușilor, lansat în campania electorală, logic ar fi să se lase de meserie. Nu cred într-un astfel de scenariu, Iohannis a făcut presiuni asupra CCR să anuleze alegerile din primul tur, încât să-și poată prelungi mandatul și implicit traiul bun de la Cotroceni. La tehnologia informației nu mă pricep și nu prea mă interesează. Totuși pentru a înțelege cum TikTokul ar fi putut mie, ca cetățean obișnuit, să-mi influențeze votul, am apelat la tineri pricepuți în domeniu. Fără prea multe explicații, am ajuns la concluzia că războiul hibrid s-a lipit de prostia și ignoranța multor alegători din țară și diaspora. Oameni care nu știu nici măcar cum arată Constituția, că de atribuțiile președintelui nu poate fi vorba. Nu mă mir că analfabetismul func­țional s-a extins inclusiv cu ocazia alegerilor. Fenomenul s-a manifestat prin capacitatea de percepție redusă a două evenimente de importanță națională, ale căror rezultate urmează să croiască drumul societății în perioada definită de Constituție. Lipsa de cultură politică a unei părți din populație, la fel ca un spirit critic slab dezvoltat, denotă eșecul politicilor educaționale mai bine de trei decenii ale democrației ro­mâ­nești. Cetățenii nu sunt capabili să înțeleagă mecanismele sociale și politice ale statului. Au primit drept de vot și alte libertăți politice, dar nu au fost învățați să le folosească în mod eficient. Mersul la secțiile de votare nu este o plimbare obișnuită, nici prilej de a ieși din casă într-o duminică destinată alegerilor. Din contră, ele sunt sedii oficiale, unde alegătorii au obligația să meargă informați, să fie responsabili și conștienți de importanța votului, să analizeze, să compare, iar în campania electorală să nu se lase manipulați de politicieni și mass-media. Absenteismul de la urne și manipularea sunt forme indirecte de atac împotriva democrației specifice oamenilor dezinteresați de lumea în care trăiesc. Cât privește alegerea președinților, poporul le-a dat votul, în speranța că, în anii democrației, va trăi mai bine în liniște și pace. Ca simplu cetățean, în președinți am văzut niște personaje simbolice, iar de pe urma prestației lor, nu am trăit nici mai bine, nici mai rău. Mai mult, de fiecare dată, prezidențialele au fost însoțite de scandaluri și suspiciuni de fraude electorale. Iar rezultatul lor, în loc să cultive unitatea, a învrăjbit societatea. Actualele prezidențiale m-au convins să renunț la ideea că președintele ar trebui să aibă puteri sporite în timpul mandatului. Alegerea lui de popor a eșuat și președinția trebuie lămurită de Parlament, așa cum are loc și în alte țări europene. Păreri despre parlamentare, formulate la baza societății, cu altă ocazie.

prof. Vasile ILUȚ