Cofetarii, proză de Marian Ilea

Întâi a fost zvonul, apoi zarva, după care a venit entuziasmul. În Piața Centrală din Herina, cofetăria „Dimka și Donika” avea ușile larg deschise: „Absint, rom și oranjadă pentru toată lumea”, anunțase doamna Dimka Brencis. „Și mai ales pe gratis”, completase doamna Donika Akos. „Ura! Nu mai suntem singuri”, strigaseră în cor cetățenii orașului.

Se înființase batalionul de graniță de la Herina. Cu aprobare de la Budapesta, prin telegraf. „O cazarmă are menirea de a apăra ceva”, îi spuse în șoaptă, zâmbind, lucrătorul cofetar Leopold Biner lucrătorului cofetar Bercu Bernard, în timp ce învârtea în oala uriașă plină cu oranjadă. „Ar trebui construită la marginea orașului, Leopold, și populată cu ofițerii și cu soldații necesari, altfel rămâne o cazarmă pe o hârtie plină de ștampile”, șoptise Bernard în urechea colegului său. „O cazarmă aduce un plus de bunăstare, noi perspective și vremuri senine, Bernard”, se luminase Leopold. „Pentru doi tinerei ca noi timpul decide, nu avem alt amestec decât să ne supunem lui, Leopold”, încheiase Bernard luând în mâini tăvile pline cu pahare de oranjadă și intrând cu ele în mulțimea adunată în Piața Centrală.

XXX

Într-o zi de cincisprezece iulie, la orele unsprezece și cinzeci și cinci de minute, înainte de prânz, trenul special pornit din Gorlitz, prin Oppeln, Oderberg, Jabunklau, Szolnok, Debrecen, Hust și, terminus, Herina, i-a adus pe ofițeri. Imperiul își aduna armatele. Ofițerii erau în uniformele de paradă. I-au așteptat și ovaționat cu toții, cu mic, cu mare. Ofițerii au mărșăluit până la barăcile, ridicate cu meșteri aduși din Vac, de la marginea orașului, inspectând locurile pentru cazarea provizorie a trupelor. Și-au instalat Cartierul General în fostul abator din Herina și într-un imobil peste drum de școală. Fanfara militară avea locuri de dormit la hotelul Kiss-Pipa.

În luna august, de parcă-l lovise damblaua, telegraful de la Oficiul Poștal țăcănea toată ziua. Transmitea numirile pe funcții. întâiul Comandant era colonelul Richard von Mittelstadt. în octombrie s-a inaugurat construcția cazărmii. S-a stabilit rezerva de recruți la un efectiv de trei sute de oameni. Colonelul a desemnat ofițerii batalionului: adjunctul comandantului, ofițerul de ordonanță, ofițerul de informații, conducătorul de bagaje, veterinarul, medicul și medicul rezervist, și în cele din urmă subofițerul frizer Faust Csaky, căruia întreg batalionul îi spunea „barbirul” Faust.

În octombrie, în gara din Herina a sosit o garnitură de tren de marfă cu dotarea completă a cazărmii.

După doi ani, au apărut în Herina și ofițerii imperiali experți care au gândit și pus în aplicare aliniamentele de atac și de apărare, după cum era cazul. Munții Herinei brăzdași de șanțuri săpate cu lopeți militare. Cazarma a avut inițial unsprezece cai de călărie, șaptesprezece animale de povară, optsprezece cai de tracțiune și doi subofițeri la grajduri, care aveau în subordine doi caporali și unsprezece soldați.

După un an erau treizeci de cai de călărie, nouăzeci de animale de povară și o sută unsprezece cai de tracțiune cu toate dotările.

Fanfara batalionului era bugetară, cu aprobare de la Budapesta. Toba mare împodobită cu o floare de colț. Dădea concerte săptămânal în Piața Centrală din Herina.

Întâiul comandant îi scria soției la Mittelstadt: „Draga mea, am obținut o locuință, foarte aproape de Piața Centrală, în care te vei simți ca acasă. Pereții din exterior au culori naturale. În Herina e răcoare văratecă, Rika are apa repede și limpede cu licăriri verzui. Doamnele Donika și Dimka și doamna Margit Wodobskin, pe care nu le cunoști, te așteaptă cu emoție și curiozitate. Cazarma și trupa sunt aprovizionate de către ruteni și evrei. Să știi că în Herina e pace și liniște.

Al tău soț, colonelul Richard von Mittelstadt, cu nerăbdare și plin de pasiunea de altădată, dintotdeauna”.

X X X

Odată cu cazarma, din Herina dispăruse o veche meserie: „alarmistul”. O practicase fiecare dintre cetățenii orașului. De câte ori era necesar, „alarmistul” dădea semnalul. Răspundea de strada lui și de alte două străzi învecinate. Fiecărui cetățean îi venea rândul cam de trei ori pe an. O zi și o noapte. Nimeni n-a regretat meseria pe care toți o resimțeau ca pe o datorie și ca pe o povară.

XXX

Barbirul Faust Csaky tundea ofițerii, rădea capetele recruților, îngrijea mustățile întâiului Comandant. Se mutase într-o casă cu două odăi și baie lângă cazarmă. Își ura nevasta, după ce o văzuse, de nenumărate ori, spălându-se la cur în același lighean verde. Nu se mai apropia de ea. Își lua deseori fiul, Eugen Csaky, șase ani și jumătate, la plimbare în Piața Centrală. Doamna Donika Akos, patruzeci și șase de ani, îl iubea pe barbirul Faust Csaky. Eugen Csaky se împrietenise cu nenea Leopold Biner, care-i aducea oranjada și bezelele dulci. Stătea lipit de paharul de oranjadă, în timp ce barbirul Faust o mușca de gât cu nesaț pe cofetăreasa Donika. O învinețea.

„Doamna Donika Akos și-a pierdut mințile după un amărât de barbir”, avea să-i spună Dimka Brencis întâiului Comandant, completând: „E un exemplu de comportament scandalos, în Herina”.

Bercu Bernard: „Barbirul Faust îi satisface toate poftele grăsanei cofetărese, Leopold”.

Leopold Biner: „E mare păcat pentru Eugen Csaky, Bernard”. Bercu Bernard: „Din păcate, nu ne alegem singuri tații”.

„Biata doamnă Csaky, o adevărată soție de subofițer, nu merită să trăiască o astfel de încercare”,  i-a mai spus Dimka Brencis întâiului Comandant, care părea surd la vorbele cofetăresei.

 Dimka Brencis a luat-o pe nevasta întâiului Comandant într-o excursie la Iaremcea. Erau așteptate la hotelul Central de către doamna Margit Wodobskin. „O să dorim să ne sfătuim și să hotărâm împreună, dragă Ilonko”, i-a șoptit Dimka Brencis Ilonkăi von Mittelstadt.

XXX

Eugen Csaky confecționa cu un briceag, din bucăți de lemn, obiecte pe care le prindea în diverse mecanisme: fixa la un capăt o manivelă pe care o învârtea și toate componentele se puneau în mișcare. Avea perfecțiunea unei instalații făcute la o fabrică din Debrecen.

Toți prietenii lui Eugen Csaky din Herina aveau frați sau surori. El era singur la părinți.

„Eugen are o inteligență deosebită, care-l va ajuta să răzbească în cele mai grele situații”, se lăuda subofițerul Faust Csaky la cofetăria „Dimka și Donika”, completând: „Normal, seamănă cu mine, și eu de tânăr am știut ce-s lipsurile și greutățile, am văzut că numai prin voință mă voi putea ridica. Am fost copil de trupă la un regiment, am ajuns ucenic la un barbir și apoi subofițer barbir plin la batalionul din Herina. De atunci nici capul nu mă mai doare. Așa se reușește în viață, domnilor.”

XXX

Întâiul Comandant Richard von Mittelstadt a luat măsurile necesare: l-a transferat pe Faust Csaky la regimentul din Esztergom, solicitând comandamentului din Budapesta un alt barbir. Întâiul Comandant executa cu sfințenie ordinele doamnei și soției lui Ilonko von Mittelstadt.

XXX

De la doi meșteri din Esztergom, când împlinse șaptesprezece ani, Eugen Csaky învățase dogăritul. Ucenicise la atelierul de făcut butoaie, dovedind talent. „Pricepere. Îndemânare. Abilitate”, scria pe certificatul de atestare semnat de meșterul dogar.

Făcea butoiașe fără cercuri, doagele fiind prinse în cercuri de lemn. Le urca pe dealul de lângă oraș, înspre Dunăre, dându-le drumul să se rostogolească până în vale. Eugen Csaky fabricase și o vioară cu care cânta la el acasă. Când construise moara de vânt venise tot regimentul s-o vadă. Funcționa. Eugen Csaky avea alte ambiții, își făcuse bagajul, lăsase lucrurile bine făcute după el. Intrase la Academia de Poliție din Budapesta. Din Esztergom până-n Budapesta erau doar cincizeci de kilometri. Din nefericire pentru Faust, Eugen Csaky își ura tatăl.

XXX

Proaspătul comandant al Poliției din Herina avea un metru și optzeci și doi de centimetri, robust, ușor adus de spate, capul cu început de chelie, fața rotundă, sprâncene pline și pronunțate, nasul cârn, buzele groase, ochii mari și negri, privirea încruntată. Vorba groasă, rară și hotărâtă. Nu râdea niciodată. Uniforma era călcată la dungă, cizmele erau date cu cremă lucitoare.

Comandantul Poliției din Herina locuia într-o încăpere de la etaj, închiriată de la maestrul cofetar Leopold Biner. Seara stăteau de vorbă așezați pe două fotolii din marele salon.

Leopold Biner: Când veneați copil pe terasa de la cofetăria „Dimka și Donika”, domnule Comandant, erau vremuri senine, azi suntem sub vremuri grele. Unde e arta patiseriei de finețe? Acuma se cere clătita pufoasă, dulce și cu stafide ori alte fructe. Pentru maeștrii cofetari e ca mâncarea săracului, pentru armată, e ca fasolea aia făcută la cazan. Bună, da’ ieftină. E prăjitura populară din Herina, domnule Csaky. Alte vremuri, alte obiceiuri. Mai rămân bezelele. Poți să te servești, cât vrei, domnule.

Eugen Csaky: Dragă Leopold, trebuie să ne obișnuim, e obligatoriu să depășim orice situație. Și-n Herina e cam la fel ca oriunde. Timpul nu stă pe loc. Pericolele se pot ivi de peste tot. Eu am plecat de aici și uite că m-am întors.

Leopold Biner: Dar unde e tortul de ciocolată cu umplutură de gem de caise și cu frișcă deasupra? Îl cere Budapesta, îl vrea Viena. Nu-l mănâncă Herina! Unde e tortul cu fulgi de ciocolată cu blatul îmbibat în rom? Îți spun eu, domnule comandant, la Iaremcea, la Praga și la Dresda. Toți și-l doresc. Noi doar îl facem. Furgoanele cu frig se plimbă pe drumurile astea. Dacă era după voia și pofta Herinei, închideam demult prăvăliile. Afacerile se dezvoltă, creasc, abia atunci nu mai depinzi de situații și situații. Aici merg și găluștele de cartofi umplute cu fructele pădurii, la care adăugăm unt și scorțișoară. Asta vrea Herina, asta-i dăm, și gata!

Eugen Csaky: La Budapesta și Debrecen, ca și aici, în fiecare noapte, duceam și duc, cu capul plecat și cu dinții scrâșnind, cea mai de preț comoară, onoarea, cu munișia redusă din pricina ordinelor ce vin de la Budapesta. Onoarea e din oțel inoxidabil într-un oraș calm și polițienesc, dragă Leopold Biner. Nici singurătatea nu e ușor de dus printre acești oameni slabi, debusolați.

Leopold Biner: Da, trebuie impusă disciplina. Cu orice preț. Noi avem intenția asta dar ne lipsește energia, domnule comandant al poliției. Am să vorbesc cu Szilard Alfons, Bercu Bernard și Emil Lacsi, să stabilim împreună cu dumneavoastră ce-ar trebui făcut.

Preluare http://www.ifz.ro/cofetarii-proza-de-marian-ilea/html

Cadou literar pentru prozatoarea Anca GOJA

    

Cadoul meu de 8 Martie a sosit cu o mică întârziere...dar aşteptarea a meritat. Este vorba despre prima mea carte de proză scurtă, "Zăpadă neagră şi alte povestiri", apărută la Editura Tracus Arte, şi pe care o consider cea mai mare realizare a mea în cei 35 de ani de viaţă. Dincolo de emoţia cu care aştept să aflu părerile cititorilor şi ale criticilor, sunt, în acest moment, extrem de bucuroasă. Le mulţumesc celor fără de care acest volum nu s-ar fi aflat astăzi în mâinile mele, în această formă: Iancu Barbarasa, Crina Bud, Emanuel Luca, Ion Muresan şi Cosmin Perta (în ordine alfabetică). Mulţumesc şi Editurii Tracus Arte.

                                                                                             Anca GOJA

Concurs naţional de literatură “Ioan Slavici” la Cluj Napoca

 Revista de cultură „Tribuna”, cu sprijinul Consiliului Judeţean Cluj, organizează prima ediţie a Concursului naţional de literatură „Ioan Slavici”. Concursul conţine două secţiuni: 1. roman; 2. proză scurtă.
Pot participa autori de toate vârstele, cu sau fără volume personale publicate, cu condiţia ca textele trimise pentru concurs să fie inedite. În cazul romanului, se va trimite un fragment de maximum 20 de pagini; pentru proza scurtă, numărul textelor rămâne la latitudinea autorului, cu condiţia ca acestea să nu însumeze mai mult de 20 de pagini. Nu se acceptă texte scrise de mână.
Se aplică sistemul de semnătură cu motto: autorul alege un motto cu care va semna textele; într-un plic închis, inclus în plicul cu texte, semnat cu acelaşi motto, vor fi scrise datele personale ale autorului: nume, adresă, telefon, mail, volume publicate (dacă e cazul) etc.
Juriul va fi format din personalităţi ale vieţii literare clujene – critici şi prozatori. Premiile constau în publicarea textelor în revista „Tribuna”. Festivitatea de premiere şi manifestările adiacente concursului se vor desfăşura în perioada 14-15 decembrie 2013 la Cluj-Napoca.
Lucrările pot fi trimise până la data de 30 noiembrie 2013 (data poştei) pe adresa: Revista „Tribuna”, str. Universităţii nr. 1, Cluj-Napoca, jud. Cluj, cu menţiunea „Pentru Concursul Ioan Slavici”. Informaţii suplimentare la tel. 0749153967.

                                                                                Gelu DRAGOŞ

Recenzie la "CULORILE DESTINULUI" de MILIAN OROS

 

Rugat fiind de distinsul preot stavrofor RADU BOTIŞ, redactorul şef al revistei SLOVA CREŞTINĂ din ULMENII MARAMUREŞULUI să torn în tipar de bronz, într-un breviar critic, impresiile mele despre cartea „CULORILE DESTINULUI” închipuită epic de MILIAN OROS, am răspuns chemării şi ceea ce mi s-a părut, la început, o sarcină de rutină s-a transformat în delectare estetică şi trăire emoţională.

Iniţial am avut o anume reţinere, când am citit numele autorului pe coperta romanului. Numele Oros mi-a readus în minte amintiri neplăcute legate de un fost general de jandarmi cu nume identic. Era şi doctor în ştiinţe la una din multele universităţi de doi bani. În jurul anului 2000 ajunsese director general adjunct în conducerea Arhivelor Naţionale, instituţie care a fost, mai tot timpul, un fel de cimitir al elefanţilor. Acest individ cu atitudine de Moş Teacă întârziat mi-a zdruncinat încrederea în ardeleni pe care-i ştiam echilibraţi şi profunzi în gândire. De unde se vede că mediul cazon, chiar cosmetizat după 1989, nu s-a schimbat prea mult. Instituţia care a dat monştri torţionari gen Vişinescu, Ficior şi câţi or mai fi fost, care au populat mult timp fauna represivă a MI este sugestiv zugrăvită şi în romanul „Culorile destinului”, autorul nutrind sentimente asemănătoare celor ale mele, ceea ce ne-a apropiat.

Autorul romanului „CULORILE DESTINULUI” este născut la 17 iunie 1955 la Someş Uileac din Maramureş, este absolvent al Facultăţii de Electronică din cadrul Academiei Militare Tehnice din Bucureşti. Milian Oros nu este la prima „recidivă” literară,el a mai publicat destule romane, în special de factură istorică precum „DRAGONUL”, „KAZÎKLU”, „ÎN GHEARELE CORBULUI”, dar şi „Cronică de familie”, „Ioana”, „Bodava”, fiind totodată un publicist cunoscut în zona Maramureşului şi Ardealului.

Înainte de a trece la prezentarea impresiilor de lectură privind romanul în cauză, îmi permit să fac o digresiune, pe care o găsesc necesară în legătură cu viitorul cărţilor.

În prezent asistăm la un paradox ciudat: în timp ce se diminuează numărul de cititori, creşte numărul cărţilor tipărite în condiţii grafice deosebite, ale multor neaveniţi. Cum – la aceştia – între valoarea conţinutului şi frumuseţea obiectului nu e, adeseori, nici o legătură, prima reacţie este să arunci cărţile acestor veleitari incurabili, dar calitatea hârtiei tipărite şi a copertei te face să mai zăboveşti o clipă, dacă te opreşti sau nu asupra lor.

Nu este cazul romanului datorat distinsului MILIAN OROS, pe care l-am citit cu interes şi plăcere şi care mi-a produs o adâncă impresie.

Romanul stă sub semnul unei oarecari neîncrederi în oameni şi sub cel al luptei interioare care se dă în orice autor de carte: cât poate mărturisi din ceea ce s-a întâmplat în viaţă; ce poate da pentru mica judecată a posterităţii (raportată la posibila mare Judecată de Apoi); cât Adevăr se poate suporta şi de către apropiaţi?

Constatăm că cea mai ascunsă dintre „puterile” cu care a fost hărăzit Milian Oros este şi cea mai la vedere: scrisul. Uneori suntem mai atraşi de mister decât de cea mai mare putere ce sălăşluieşte în noi – cuvântul. Scriitorul crează opera , fie ea şi literară,  transfigurând realitatea prin mijlocirea cuvântului şi recreind-o pe baza unor izvoare istorice şi amintiri.

Cartea asupra căreia m-am oprit m-a tulburat profund. Întrucât, prin natura profesiei, am citit numeroase documente cu anchete ale Securităţii din perioada stalinistă  şi nu numai, apreciez modul realist în care autorul descrie o astfel de anchetă, comportamentul anchetatorilor şi a celui anchetat. Prin eroul romanului său, autorul devine un măturisitor al nedreptăţii, un acuzator al comunismului, acest Balaur Roşu, care pe unde a trecut a lăsat sânge, teamă, moarte, suferinţe, nedreptate, umilinţă, lacrimi.

Personajul principal al romanului rămâne generos şi demn chiar şi în situaţii care pe alţii îi dezumanizează.

Autorul ne descrie un erou cu o atitudine ironic zeflemitoare faţă de zbirii stăpânirii, lucru pentru care era pedepsit cu carcera sau lipsa de hrană.

Milian Oros descrie şi folosirea unui jargon poliţist-totalitar de către torţionarii regimului. Eroul Vasile Moceanu are o relaţie specială cu Dumnezeu, el nu transferă asupra lui Dumnezeu responsabilităţile sale personale.

Romanul lui Milian Oros nu reprezintă un act de virtuozitate filologică, dar are o notabilă relevanţă istorico-literară, întrucât ne oferă un tablou cât mai fidel al trăirilor şi stărilor sufleteşti ale personajelor cărţii şi mai ales eforturile eroului principal de a evada din „raiul comunist.”

Cartea este un text non-ficţional inspirat dintr-un mediu pe care Ion Ioanid îl numea închisoarea noastră cea de toate zilele.

Judecând după stil ai crede că autorul vorbeşte despre cele mai banale evenimente sau lucruri aflate la îndemâna oricui, deoarece răspunde dilemelor cotidianităţii şi ale socialului.

Observăm că autorul dezvoltă un adevărat cult pentru proză căutând să-şi identifice propriul culoar în romanul actual.

Sunt momente când lectura unei cărţi te obligă la o privire în trecut pentru a nu uita aşa de uşor – aşa cum suntem tentaţi să o facem – mai ales de tânăra generaţie, suferinţele şi lipsurile cauzate de un regim urât de mai toţi, caracterizat prin grotescul modului de viaţă comunist. Autorul scrie pentru generaţiile mai tinere care nu au trăit în perioada de beznă roşie şi care din fericire cunosc doar prin scris faptele incredibile pentru o societate normală.

Constatăm că autorul îşi supraveghează scrisul, nu cultivă exaltarea şi de aceea textul scris este inteligent şi captivant, are ritm şi un patetism ţinut sub control în limitele bunului simţ.   

Milian Oros ştie să prelucreze artistic materia epică brută şi dă dovadă de un gust sigur evitând lunecarea în melodramă. El îşi estompează până la minimum subiectivismul şi încearcă să descrie tot ce a trăit eroul romanului său, care este povestea unui om ca mulţi alţii încercaţi de istorie, dar răzbind asupra ei.

Pentru autor recuperarea istoriei este un imperativ moral şi intelectual fundamental al oricărei comunităţi care doreşte să-şi recapete identitatea şi să-şi regăsească destinul.

Din paginile romanului răzbate zvonul unei alte istorii, care treptat începe să se amplifice şi să capete un loc tot mai însemnat în conştiinţa noastră.

Putem spune că romanul „CULORILE DESTINULUI” este un document literar care se adaugă bineînţeles la istoria crimei generalizate şi a rezistenţei la crimă.

În opinia noastră, romanul distinsului autor este o construcţie textuală mult elaborată flamboiantă, redundantă, pe care am parcurs-o cu mult interes pentru că este o amintire vie în omagierea tuturor deţinuţilor politici închişi în groaznicele închisori comuniste.

Autorul cunoaşte destinul eroului principal Vasile Moceanu încă din copilărie, trecut prin iadul închisorilor comuniste pentru acuzaţia falsă de a fi făcut parte din Frăţiile de cruce şi deţinere ilegală de armament la vârsta de 17-18 ani, detenţia grea de 7 ani de la Sighet, metodele brutale de tortură, castronul care era folosit şi drept oliţă de noapte şi recipient pentru supă, care era mai mult apă chioară. Autorul arată condiţiile inumane din închisoare, deţinutul era legat în lanţuri şi înfometat, bătut fără milă şi ţinut în frig, umilit necontenit şi tratat ca o fiinţă de care nu este nevoie şi a cărui moarte ar fi considerată o binefacere pentru regim. Autorul descrie bine ce ticăloşi erau comisarii politici, securiştii şi gardienii (dintre care credem că unii mai trăiesc şi au pensii scandalos de mari) care îi supun pe deţinuţii politici unui regim de exterminare.

Autorul descrie monstruozitatea sistemului comunist şi a aparatului său represiv.

Imediat după evenimentele din Ungaria eroul romanului este arestat a doua oară şi condamnat la 15 ani detenţie regim sever fără vizite, când autorităţile comuniste de frica unor răzmeriţe anticomuniste au hotărât ca cei care au fost arestaţi ca elemente contrarevoluţionare, să fie din nou încarceraţi, chiar dacă şi-au ispăşit pedeapsa., greutăţile prin care a trecut în vederea refacerii vieţii şi integrării în comunitate, ostilitatea cu care erau priviţi foştii deţinuţi politici taxaţi drept legionari.

S-a căsătorit cu o fostă măicuţă de la M-rea Vladimireşti din zona Tecuciului şi ea fost deţinut politic pentru că s-a opus desfiinţării şi evacuării mânăstirii şi port ilegal de uniformă monahală. Noroc că a venit amnistia din 1964.

Autorul surprinde foarte bine supravegherea acerbă a zbirilor stăpânirii după eliberare, la locul de muncă, încercările acestora de a-l face informator, modul în care eroul a reuşit să înşele „vigilenţa” grănicerilor din Deltă; norocul face ca şalupa acestora, o „gioarsă” pe care o păştea „fierul vechi” să se defecteze, făcând posibilă fuga pe mare, împreună cu familia în 1982, ajungând ulterior peste ocean în „lumea nouă”.

De menţionat că eroul romanului a planificat fuga pe mare timp de trei ani, când sub ochii grănicerilor şi securiştilor a pregătit o şalupă cu toate cele necesare.

Interesante sunt şi amintirile eroului romanului din adolescenţă, când armata roşie a ocupat România şi comite furturi şi abuzuri de neimaginat, arătând cum soldaţii sovietici răpeau tinere „ca pradă de război”, ca mai târziu să le abandoneze pe câmp batjocorite.

Vorbind despre colectivizare după modelul sovietic, eroul romanului, căruia i-a plăcut istoria în şcoală, arată că aceasta era mai gravă decât răscoala din 1907.

Toate cele prin care a trecut îl fac pe eroul romanului să creadă că istoria nu este o ştiinţă destul de convingătoare, ci mai degrabă una subiectivă, care lucrează cu jumătăţi de măsură.

Nu putem încheia decât arătând că autorul romanului ne apare ca un prozator prolific şi experimentat, înzestrat cu un remarcabil talent scriitoricesc. Cartea în sine este o reuşită a scriitorului Milian Oros. Critica literară trebuie să manifeste disponibilitate faţă de romanul în cauză, care şi-a câştigat pe merit un loc în literatura contemporană. Punctum!

Prof. dr. Constantin Dobrescu

Fundaţia pentru Istoria Prahovei

PLOIEŞTI   

  

La şedinţa Cenaclului Scriitorilor Maramureş au citit Silvia Urlich şi Janeta Ciocan

Cred că nu a rămas un scaun liber la întâlnirea cu Literatura şi limba română în sala „Ion Burnar”. Ideea de a o invita pe doamna Janeta Ciocan şi necunoscuta până la urmă, Silvia Urlich,  a dat roade. S-a citit un studiu de specialitate despre grâu, pâinea noastră cea de toate zilele, prescură şi peceţi de către prima scriitoare şi  texte scurte de proză şi poezii de către cea de-a doua.invitată a cenaclului,intitulate sugestiv „Gânduri”..

      N-am de gând să vă plictisesc cu procesul verbal întocmit de către mine cu această ocazie, procese verbale care vor fi tipărite cândva de către Biblioteca judeţeană, dar am să spicuiesc câteva ziceri importante spuse de către cei prezenţi:

        Doamna Delia Răchișan are un discurs admirativ și la subiect asupra textului prezentat de colega şi mentorul dumneaei Janeta Ciocan. ”Acest studiu este un pios omagiu adus preotului Antal din Breb”.

       Poeta Ioana Ileana Ștețco apreciază materialul deoarece îi amintește de lucrurile care se întâmplau și la ea acasă, în Borșa.

       Scriitorul Toma G.Rocneanu face referire la istoria pecetei iar romancierul Victor Tecar spune că o mai mare ”clarificare” a unor aspecte ce ţin de religia ortodoxă ar fi binevenite.

Au mai luat cuvântul: profesorul Dragomir Ignat, jurnalistul Vasile Tivadar, Ion Bogdan, Ioana Ileana Şteţco, Florica Bud şi Dumitru Fânăţeanu.

     La  aproximativ o oră după ce a citit doamna Janetta Ciocan, a urmat scriitoarea Silvia Urlich, autoare a trei cărți şi administratorul site-ului „Popasuri culturale româneşti”: ”Viața de după viață”,” Biserica sufletului meu”și Antologia ”Suflet nemuritor”- ” Popasuri Culturale Românești”

    Au urmat discuții despre textele citite. Nicu Păuna Scheianu arată că ...” nu ştiu cât este literatură sau o mărturisire (spovedanie) dar  Silvia crede în puterea terapeutică a scrisului”. Poetul Dumitru Fânățeanu, consideră că ”are talent” și îi apreciază cele trei cărți publicate până acum.

      Romancierul  Victor Tecar spune simplu: ” Silvia, ai un înger în spate, tinerețea în față și libertatea de a scrie. Ai grijă ce faci cu libertatea!”

      Scriitorul Dragomir Ignat consideră că ” ...doamna Urlich este  mai aproape de liric decât de epic, deoarece ceea ce  a citit este o ”confesiune. O  așteptăm cu drag în continuare!”

       Prozatorul Valeriu Sabău, observă la Silvia Urlich” ...o plăcere a scrisului, femeia aceasta parcă spune o rugăciune. Repetițiile nu sunt supărătoare, deoarece întăresc niște lucruri. Sunt și mici scăpări în exprimare, dar în timp poate deveni o prozatoare autentică”.

         Concluziile le-a tras doamna Florica Bud, preşedintele Cenaclului Scriitorilor: „Mi-a plăcut atmosfera, inclusiv criticile sau observaţiile aduse celor două doamne.  În fapt suntem o familie a Cenaclului. Peste două săptămâni sunt invitaţi să citească Ioana Prelucan şi Vasile Tivadar. Ca temă a cenaclului, îi aşteptăm pe bărbaţi cu texte scurte despre armată, unde domnul Dragomir Ignat le este şeful fiind maior în rezervă”

                                                                       GELU DRAGOŞ

Yasunari Kawabata şi drumul prozei sale de la modernism la clasicism de GEORGE PETROVAI

 Înainte de-a intra în subiectul propriu-zis despre proza japonezului Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1968, se cuvine să pregătesc terenul, adică să spun câteva cuvinte despre clasicism şi clasic.

   După cum se ştie, clasicismul european este un curent postrenascentist, ai cărui reprezentanţi urmează linia inaugurată de Petrarca în ceea ce priveşte atenţia acordată scriitorilor antici. Iată de ce pentru autorii clasici natura este doar un element decorativ, căci sursele lor predilecte de inspiraţie se cheamă antichităţile greacă şi latină. În plus, arta clasică se conformează unor norme estetice prestabilite, aşa ca norma celor trei unităţi (de timp, loc şi acţiune), potrivit căreia acţiunea trebuie să fie unitară, să se desfăşoare în acelaşi loc şi pe durata unei singure zile.

   Acest curent se confundă practic cu clasicismul francez, şi asta deoarece Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea clasicismului european. Clasicismul este un curent eminamente intelectualist, deoarece tipul uman clasic se caracterizează prin predominarea generalului asupra particularului şi prin supremaţia raţiunii asupra pasiunilor, fapt care conferă personajelor mult voluntarism.

   Teatrul a fost genul literar prin excelenţă cultivat de scriitorii francezi din secolul al XVII-lea: Pe de o parte tragedia clasică, reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, pe de altă parte comedia clasică, specie care dobândeşte un atare prestigiu prin geniul lui Molière, încât putem afirma că prin arta comicului el se apropie de contemporaneitate, în timp ce tragedia se îndreaptă spre trecut.

   Însă clasicismul european este departe de-a întruchipa clasicismul din totdeauna şi de pretutindeni. Nu voi insista asupra perioadei clasice a culturii antice greceşti (sec. V-IV î.e.n.), nici asupra epocii de aur a culturii latine – epoca principatului lui Augustus (43 î.e.n.-14 e.n.), dar, în ton cu linia prezentului eseu, voi zăbovi niţel asupra clasicismului chinez şi japonez,  perioade aflate la mare distanţă în timp şi spaţiu de cel european:

   1)Perioada dinastiei Tang (618-907), perioada de apogeu a civilizaţiei chineze, în care poeţii Li Bai şi Du Fu s-au afirmat ca două piscuri ale poeziei clasice chineze;

   2)Perioada Heian (795-1185) sau perioada clasică a culturii şi artei japoneze.

   Conceptul clasic nu este nici el mai simplu şi mai uşor de mânuit. Întrebuinţându-l pentru caracterizarea globală a vieţii spirituale, în opinia lui Nae Ionescu avem de-a face cu producţiile clasice atunci când forma este în echilibru cu fondul.

   Notă: Când forma prevalează asupra fondului, ne spune gânditorul român, se afirmă barocul, iar când fondul prevalează asupra formei, de aceasta stă să plesnească, se impune romantismul.

   Dar una este periodizarea mai mult sau mai puţin artificială, şi cu totul altceva realitatea culturală a fiecărui popor în parte. Căci dacă istoricii şi criticii literari atribuie periodizării globale, în principal celei europene, o conotaţie prioritar cantitativă (îi ajută la o mai lesne încadrare a materialului pe care-l manevrează), nu acelaşi lucru se întâmplă în culturile naţionale, unde periodizarea urmăreşte în primul rând dimensiunea calitativă şi abia pe urmă pe cea cantitativă.

   Iată motivul pentru care în fiecare cultură naţională se distinge o perioadă clasică sau de maximă înflorire artistică, specifică ariei de circulaţie a limbii respective. Iar această perioadă se raportează la clasicismul francez din secolul al XVII-lea în virtutea regulei de aur, potrivit căreia valorile culturale din totdeauna şi de pretutindeni fac parte din zestrea cea mai preţioasă a omenirii şi că izvoditorii acestor valori trebuie cinstiţi pe măsura faptelor lor. În schimb toţi producătorii de frumos din fiecare cultură naţională, privesc la perioada clasicismului lor atât ca la un etalon al echilibrului şi armoniei, cât şi ca la un adevărat far călăuzitor, care – indiferent de mijloacele utilizate – îi ajută să urce înspre culmile creaţiei umane.

   În conformitate cu acest principiu, clasicismul românesc se cheamă Eminescu, Creangă şi Caragiale, iar puţin mai târziu Brâncuşi şi Enescu, clasicismul rusesc îmbrăţişează întregul secol al XIX-lea (Puşkin, Lermontov, Gogol, Turgheniev, Goncearov, Dostoievski, Lev Tolstoi, Anton Cehov, respectiv Piotr Ilici Ceaikovski), clasicismul italian înseamnă cu siguranţă superba triadă Dante-Petrarca-Boccaccio, cel spaniol vizează secolul de aur al ibericilor (Cervantes, Lope de Vega, Calderon), cel englez nu poate fi conceput înafara tripletei de aur a teatrului elisabetan (Cristopher Marlowe, William Shakespeare, Ben Jonson), iar clasicismul german face corp comun în primul rând cu titanismul lui Goethe şi Schiller.

   Până şi clasicismul francez suferă corecţii atunci când uriaşa cultură a Hexagonului este privită din această perspectivă. Căci or fi Corneille, Racine şi Molière clasici prin definiţie, dar la fel de clasici (de data asta prin vocaţie), ba poate chiar mai mult sunt Voltaire, Balzac, Stendhal, Flaubert, Maupassant, Zola şi Anatole France.

*

   După cum spuneam mai sus, perioada Heian, când capitala este mutată de la Nara la Heiankyo (Kyoto de azi), poate fi socotită pe drept cuvânt perioada clasică a culturii şi artei japoneze, ba după opinia autorizată a Stancăi Cionca, excelenta traducătoare şi comentatoare a unora dintre cărţile la care se va face referire în continuare, ea este chiar “perioada de aur a istoriei japoneze”! În continuare, Stanca Cionca ne spune şi de ce: “Este o epocă de înflorire a unei literaturi de mare rafinament, în care prospeţimea şi spontaneitatea senzaţiilor întâlneşte un clasic simţ al echilibrului şi o eleganţă căutată a expresiei”.

   De precizat că sub influenţa culturii şi civilizaţiei chineze, care devenise covârşitoare încă din secolul al VII-lea, Japonia – ne înştiinţează Stanca Cionca în Prefaţa la cartea Însemnări de căpătâi a curtezanei Sei Şōnagon – “împrumutase într-un proces abrupt întreaga structură politică şi administrativă a statului chinez, copiind sistematic formele unei civilizaţii superioare şi mult mai vechi decât a sa, de la organizarea curţii până la universitatea imperială, de la proprietatea asupra pământului până la calendar, arhitectură, sistem poştal şi articole vestimentare”.

   Fireşte, de la acest atotcuprinzător proces de imitaţie nu se putea sustrage Heiankyo (capitala liniştii şi păcii), care a fost construit începând cu sfârşitul secolului al VIII-lea şi în final s-a vădit a fi “o copie de dimensiuni reduse a Ciangan-ului, oraşul de scaun al Chinei în epoca Tang” (S. Cionca).

   Iar la curtea imperială, dincolo de luptele din interiorul clanului Fugiwara, Sei Şōnagon (“sfetnic mic”) în calitate de doamnă de onoare a împărătesei Sadako, ne înlesneşte pătrunderea în intimitatea aristocraţiei strânsă în jurul unui împărat-copil: un împărat care se joacă cu mâţa şi o nobilime parazitară, care dacă nu dovedeşte nici o tragere de inimă la abordarea şi rezolvarea problemelor de stat, în schimb se arată foarte pasionată de joc, conversaţii galante, poezie şi arte precum muzica (autoarea, la auzul muzicii în palat, este în stare să sară din aşternut chiar şi la miezul nopţii) şi dansul (la curte se dansa după moda chinezească şi coreeană).

   Dar preocupările de căpetenie ale acestei societăţi se îndreaptă spre îmbrăcăminte şi, mai cu seamă, spre literatură. Textul Însemnărilor de căpătâi acordă mult spaţiu descrierilor vestimentare, întrucât în acel veac în care gustul ales devenise supremul criteriu de valoare, combinaţia culorilor avea o atare importanţă, încât cea mai mică greşeală în potrivirea cămăşilor şi rochiilor (aşezate una peste alta precum foile de varză), putea pune în grav pericol reputaţia unei doamne.

   Remarcabilă este atenţia acordată poeziei şi povestirilor de către această societate. Poezia era practicată de toată lumea, încât nu numai că ea devenise o etapă obligatorie în orice intrigă amoroasă, dar devenise totodată un adevărat vehicul al comunicării de la un palat la altul.

   Nivelul literar atins de povestiri (monogatari) în secolul al X-lea se explică pe de o parte prin influenţa exercitată de nuvelistica epocii Tang, pe de altă parte prin introducerea scrierii kana (silabică). Iar proza vremii a ajuns să fie predominant feminină prin curtezanele Murasaki Shikibu, Sei Şōnagon şi Izumi Shikibu, tocmai datorită scrierii kana, scriere folosită mai ales de femei, deoarece bărbaţii continuau să scrie chinezeşte, aceasta fiind limba utilizată în actele oficiale.

   Stanca Cionca ne mai spune şi cărui fapt se datorează importanţa pe care Însemnările de căpătâi o deţin în literatura japoneză: “Până astăzi numele autoarei e pomenit alături de al doamnei Murasaki, creatoarea capodoperei necontestate a prozei clasice, Genji, iar textul Însemnărilor, model de stil şi de limbă curată, aproape lipsită de sinisme, este locul clasic al multor imagini poetice încorporate de-a lungul secolelor în tradiţie, canonizate de tehnica haiku-urilor, rămase vii până în ziua de astăzi”.

   Cu toate că urmează secţia de limbă şi literatură engleză atât la colegiu (perioada 1917-1920), cât şi la facultate (1920-1924) şi cu toate că în perioada sa modernistă de pe la începutul anilor ’30 (în calitatea de reprezentant al mişcării noului senzualism) a permis pătrunderea în proza sa a tehnicilor moderne (cubism, futurism, expresionism, dadaism, impresionism propriu esteticii haiku-urilor), precum şi a influenţelor occidentale (s-a simţit puternic atras de Dostoievski şi a publicat traduceri din Cehov şi Galsworthy), totuşi – parcă pentru a confirma zicala: Sângele apă nu se face – Yasunari Kawabata rămâne un scriitor tipic japonez.

   Ceea ce înseamnă că proza sa (o proză de lungimi diferite, greu de asimilat cu schiţa, nuvela sau romanul) urmează coordonatele fundamentale ale prozei japoneze, stabilite în urmă cu mai bine de un mileniu în Jurnalul curtezanei Izumi Shikibu, în Povestirile despre Genji ale doamnei Murasaki Shikibu şi în Însemnările de căpătâi ale lui Sei Şōnagon. După părerea Stancăi Cionca, scrierile lui Yasunari Kawabata rulează pe două coordonate majore ale prozei clasice: “sentimentul acut al naturii” şi “afirmarea senină a vieţii, dublată discret de recunoaşterea perisabilităţii tuturor lucrurilor, de familiaritatea uimitoare cu moartea”.

   Dacă sentimentul plenar al naturii îl însoţeşte pe bătrânul Eguchi, personajul principal din Frumoasele adormite, atât în amintire şi în vis (aflat în luna de miere, el “găsise o floare ca o dalie roşie care înflorise mare în faţa casei”, iar la Kyoto admirase “cameliile în plină floare”), cât şi în stare de trezie (întins în pat lângă trupurile fetelor adormite, Eguchi aude zgomotul valurilor din apropiere ca venind de departe), în romanul Vuietul muntelui natura este o însoţitoare permanentă, cel puţin pentru bătrânul Ogata Shingo, prin florile de cireş (“Shingo contempla cireşii înfloriţi din grădină”), prin crinii negri pe care Kikuko, nora lui Shingo, îi aranjează în vază, prin copacul din vechiul parc imperial “spre care Shingo se simţi atras”, prin murmurul valurilor şi conturul arborilor care “desenau în aer mici munţi” în nopţile cu lună plină, dar mai ales prin vuietul micului munte, de fapt “o colină ce pornea din curtea casei”.

   În Autobiografie literară, Kawabata prezintă viaţa ca “un vânt şi un curent al apei pe care plutim”. În consecinţă, completează Stanca Cionca, “evenimentele se succed molcom în povestirile sale, se aneantizează într-o pasivitate atotcuprinzătoare, refuzând să se constituie în conflicte”.

   De altminteri, întrucât în toate scrierile lui Kawabata lipseşte elementul surpriză pentru cititor, căci povestirile lui se derulează liniar, se poate vorbi de incapacitatea specific japoneză “de a construi o proză pe un nucleu de acţiune” (S. Cionca).

   Dar chiar dacă scrierile lui Kawabata se caracterizează printr-un spaţiu epic aproape gol (acţiunea redusă la cîteva date ia chipul non-acţiunii!), fapt care deplasează centrul de greutate înspre detaliu, lipsa lor de forţă epică nu exclude viaţa intensă, astfel că în Ţara zăpezilor, de pildă, viaţa este o trăire fără finalitate, cu momente închise în ele însele, care au capacitatea de iradiere proprie haiku-urilor.

   De altfel haiku-ul, această formă fixă de poezie formată din 17 silabe dispuse în trei versuri (5-7-5), este mereu prezent în proza lui Kawabata, îndeosebi în tulburătorul poem Frumoasele adormite, unde succesiunea rapidă a propoziţiilor conferă textului cadenţa specifică versurilor japoneze, lipsite de ritm şi rimă: “Fata dormea cu spatele la el. Nu sforăia, dar avea o răsuflare de somn adânc. Părea că are un corp bine făcut”...

   De precizat că două din instrumentele utilizate cu multă măiestrie de scriitorul nostru – simbolistica insistentă a lucrurilor şi fragilitatea – sunt de fapt derivate din haiku-uri.

   Astfel, pentru Kikuji, personajul principal din Stol de păsări albe (Sembazuru), lumea obiectelor se transformă într-un univers de simboluri şi semne, care îl ajută să cunoască trecutul tatălui său, un trecut încărcat de incitanta sa iubire pentru doamna Ōta. O mare încărcătură de simboluri, taine şi amintiri înceţoşate revine perechii de ceşti Ryonyû – una neagră, cealaltă roşie. Privindu-le, lui Kikuji i se pare că ele întruchipează sufletele celor doi îndrăgostiţi: ceaşca neagră sufletul tatălui său, cea roşie sufletul doamnei Ōta.

   Fragilitatea este însuşirea cu care de regulă Kawabata îşi înzestrează personajele feminine. Dar nu fragilitatea singură, ci asociată fie cu tandreţea, aşa ca în cazul doamnei Ōta, unul din cele mai reuşite personaje feminine ale scriitorului, fie asociată cu nevinovăţia şi o nemărginită capacitate de îndurare, amestec din care în Vuietul muntelui se conturează modesta şi preasupusa Kikuko, cea care aduce cu sine o adiere de poezie şi prospeţime în acest roman al totalei nerealizări. Având parfumul şi strălucirea zâmbitoare a unei flori, iată motivul pentru care sensibilul Shingo îşi iubeşte nora mai mult decât propria fiică, şi nici prin cap nu-i trece măcar s-o dojenească pentru avortul provocat, atâta timp cât îl consideră pe fiul său Suichi “o fiinţă nemernică”, totalmente corupt (umblă beat şi are metresă) după războiul din care de-abia scăpase cu viaţă.

   Dragostea şi moartea sunt cele două teme predilecte ale lui Yasunari Kawabata, de unde sporul de intensitate al trăirii imediate din opera sa, transmis de sentimentul permanent şi inexorabil al morţii. Dar nici urmă de nelinişte sau teamă occidentală în faţa morţii! Dimpotrivă, în spirit autentic japonez, Kawabata drapează moartea într-o aură poetică. Asta şi datorită faptului că încă din fragedă copilărie, moartea îi devenise cutremurător de familiară: mai întâi îi mor ambii părinţi, apoi bunicul şi sora, aşa încât la vârsta de 16 ani rămâne complet singur.

   În aceste condiţii, nu-i de mirare că înainte de-a cunoaşte dragostea el a făcut cunoştinţă cu resemnarea budistă, stare mental-spirituală care cu siguranţă l-a ajutat să treacă peste toate încercările vieţii, să cunoască gloria literară şi să atingă vârsta de 73 de ani, vârstă la care (era anul 1972) se sinucide într-o vilă de lângă Tokio.

   La vârsta de 19 ani, într-o călătorie întreprinsă la Izu împreună cu o trupă de muzicanţi itineranţi, Yasunari Kawabata simte primii fiori ai dragostei pentru o dansatoare de numai 14 ani, experienţă erotică înfăţişată în povestirea Dansatoarea din Izu.

   Dragostea şi moartea sunt prezente şi în Sembazuru. După moartea domnului Mitami, doamna Ōta îşi prelungeşte dragostea în legătura inclusiv trupească cu Kikuji, fiul defunctului, apoi – cuprinsă de remuşcări, ori poate din teamă pentru iubirea pe care nu şi-o poate înăbuşi – ea se sinucide. Dragostea doamnei Ōta pentru tată şi fiu aminteşte de tragica pasiune a poetei şi curtezanei Izumi Shikibu pentru prinţul Tametaka, iar după moartea prinţului (înfruntând toate bârfele şi acuzele) pentru fratele mai mic al acestuia.

   Dar apogeul artistic în tratarea celor două subiecte este atins de Kawabata în Frumoasele adormite, carte târzie (apărută în anul 1961), care prin aroma de fantastic degajată prin toţi porii ei, ne duce de îndată cu gândul la cunoscuta nuvelă La ţigănci a compatriotului nostru Mircea Eliade.

   Pentru bătrânii care vizitează această pensiune, mai bine zis această casă bizară, frumoasele adormite întruchipează pretexte pentru visări şi reîntoarceri în vechi amintiri. Astfel, bătrânul Eguchi în cele cinci nopţi petrecute în pat, la început cu o singură fată, apoi cu două, are la îndemână cadrul adecvat ca să-şi revadă prima lui dragoste – acea fată cu care admirase din tren curcubeele. Dar fata cu curcubee este moartă de zece ani, el însuşi ajuns aproape septuagenar se gândeşte ba la moarte, ba la sinucidere, mai ales când în dimineaţa de după ultima noapte petrecută la pensiune, el descoperă că una din cele două frumoase murise în somn, moarte care vine după aceea a unui bătrân client.

               Bibliografie

   1.Kawabata, Yasunari - Sembazuru●Vuietul muntelui, Editura Minerva, Bucureşti, 1973

   2.Kawabata, Yasunari – Frumoasele adormite, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009

   3.Şōnagon, Sei – Însemnări de căpătâi, Editura Univers, Bucureşti, 1977                                                                                     

Un scriitor se prezintă - Leon Iosif Grapini

Leon-Iosif Grapini (n. 3 mai 1961, comuna Şanţ, judeţul Bistriţa-Năsăud). Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 1983; Facultatea de Geografie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 2001.Debut absolut cu versuri în revista Inimi sub drapel a Liceului Militar „Mihai Viteazul”, Alba-Iulia, 1980.

Volume: Livada cu poeme, versuri, 1997 - Premiul „George Florin Cozma”, pentru debut, al revistei „Viaţa armatei”; Aripi de întuneric, versuri, 1999; Gândurile trupuri, versuri, 2000; Cetatea cu nebuni, proză scurtă, 2000; ediţia a II-a, 2012; Capătul lumii, roman, 2004 - Premiul Clubului Lions pentru proză, 2005; ediţia a II-a, 2011; Memorialul Cetăţii, roman, 2010 - Premiul „Liviu Rebreanu”, pentru proză, al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2011.

Coordonator al lucrării jurnalistice Orizont militar – Secvenţe din cotidian, 2008.

Inclus în diferite dicţionare şi antologii.

 Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. 

                                       Ziua, în amiaza mare

                                                                                  Lui Marin Preda

           

            Femeia rămâne ţintuită locului, sprijinită cu mâinile de gardul negru al grădinii, cu ochii după vecina ce lipăieşte grăbită spre bătătura ei şi cu urechile încă ciulite la zgomotul nefiresc ce răzbătea cu puţin timp în urmă din propria-i casă, un ţăcănit ce a pus-o pe jar şi pe spaime, dar care a încetat brusc odată cu înjurăturile şi ameninţările venite ca din cer ale vecinului. Cu îngrijorarea încă răstignită pe chip, femeia nu se hotărăşte să o ia din loc, îşi întoarce capul spre ograda sa, privind atentă la cloşca ce scurmă harnică la marginea gardului şi la puii ninşi de ţărână ce se bulucesc hrăpăreţi spre ciocul găinii, încercând să prindă gângăniile dezgropate. E o linişte de vară încremenită, vârfurile salcâmilor, cu frunzele nemişcate, adormite, se desenează neclintite în lumina albă a cerului, niciun glas şi niciun freamăt nu tulbură tăcerea statornicită odată ce cuvintele răstite ale vecinului au încetat. Cu privirea neliniştită şi cu înfricoşarea în suflet, femeia se urneşte din loc şi o ia spre casă, trebuie să-şi calce pe inimă, să intre în odaie, altă cale nu există, doar nu e să stea ca o bolundă pe-afară până i-a veni bărbatul de la gară, şi dacă vine ce, cum să-i spună, Taci, fă, îi va închide gura, te-a ars soarele în creştet şi ţi se năzare, unde-ai mai pomenit una ca asta. Iaca a pomenit, s-a întâmplat în casa ei.

            Încă de dimineaţă ochiul stâng a început să-i joace, şi-a făcut cruce peste el cu arătătorul mâinii drepte, în zadar însă, multă vreme s-a zbătut ca un câine în lanţ, dornic de libertate, n-a zis nimic, ştia că nu-i a bună, dar, până la urmă, cum temerile şi suspiciunile îi dădeau ghes, tot a zis. Când l-a văzut pe omul ei că scoate caii din grajd şi-i trage la căruţă, un gând rău i-a fulgerat mintea, Ia stai, încotro o iei, a îndrăznit ea, Tu vezi-ţi de treburi, fă, că ai multe, i-a răspuns bărbatul înhămând caii, Oi fi având, dar tot nu mă rabd să te întreb, Ce să întrebi, Oi vrea şi eu ca toată muierea să ştiu unde o iei, La ce-ţi foloseşte nu-mi dau seama, dar află că merg devale, la gară, s-a rugat de mine ieri învăţătorul să-i duc o căruţă de scânduri, i-au venit cu vagonul, pentru şcoală, Ei, şi, Şi mă duc, vezi de băiat să iasă cu oile pe izlaz, să-i spui, până nu se bagă-n umbră satul, n-are ce căta acasă, Bine, bine, numai vezi, ai grijă, Grijă la ce, Nu-ş la ce, că mi se zbate ochiul stâng, După aşa semne te iei tu şi proastele ca tine, nu te îngriji în zadar. L-a privit cum iese pe poartă, îndemnând, din capul căruţei, caii cu vorbă aspră şi cu atingeri blânde de bici pe crupă, şi-a făcut cruce şi a rostit un Doamne ajută şi păzeşte. Două ceasuri mai târziu, după ce băiatul a plecat cu oile, fluierând subţire o frântură de cântec, nu înainte de a-l dădăci şi pe el ce şi cum, fără a-i pomeni de tremurul ochiului, spre a nu-i împovăra cugetul cu gânduri negre, de, el e copil, nu bărbat, s-a apucat să spele haine, a scos cu ciutura apă din fântână, a umplut copaia, a pus la înmuiat cămeşile şi izmenele şi, după ce a mai trebăluit una, alta prin casă şi prin bătătură, s-a apucat să le frece ca să scoată negreala din ele, apoi, storcându-le şi scuturându-le bine, a întins albiturile pe sfoara spânzurată de-a latul curţii, prinsă la un capăt de creanga unui prun, iar la celălalt, de un par înfipt sub streaşină tocmai cu acest rost. Când să o ia spre odaie, numai ce aude ţăcănitul. Întâi şi-ntâi a crezut că e doar un gând născut în mintea ei frământată de griji şi de bănuieli, o năzărire, sau, cum a stat aplecată asupra copăii, venindu-i sângele în cap, a ameţit şi aude în urechi poate tocmai retragerea sângelui în trup, dar în scurtă vreme s-a convins că nu e asta, şi nici că nu i se năzare, din odaie se auzea desluşit cum maşina de cusut bătea ritmic ca şi cum cineva ar coase ceva. Să se apropie de fereastră îi era frică, oricum, lucru curat nu poate fi, a gândit cu mintea tulburată, bărbatul e dus, copilul aşijderea, altcineva n-are cine să fie înăuntru, fără dacă un suflet rătăcit îşi caută de lucru pe lumea asta, taman în casa ei. A prins niţel curaj, la urma urmei e femeie în toată firea, s-a apropiat de prispă, de geamul deschis larg, a dat o roată cu privirea în încăpere, din acel loc nu putea zări maşina de cusut, dar o auzea răspicat, ba, când a dat să-şi bage capul înăuntru, ţăcănitul a crescut în intensitate speriind-o de-a binelea şi făcând-o să sară în lături. Nu ştie cât timp să fi rămas înlemnită în mijlocul ogrăzii, după o vreme, dezmeticindu-se, dar cu inima încă strânsă de înfricoşare, a ieşit pe poarta deschisă, a dat colţul casei şi s-a îndreptat spre ograda vecinei, a găsit-o dormind, răpusă de căldura toropitoare a zilei, a strigat-o de la fereastră şi, după ce aceasta s-a trezit şi şi-a venit în fire, a chemat-o în fundul curţii. Vecina, curioasă şi tulburată la rândul ei, a însoţit-o până în spatele casei, unde, primind lămuriri în legătură cu scopul chemării ei acolo, a ascultat cu atenţie, într-adevăr, din odaie, prin ferestrele deschise spre prispă, peste curte, plutea zgomotul ritmic scos de maşina de cusut. Dar nu au apucat să se dumirească sau să se tulbure şi mai tare, că glasul nervos al vecinului sosit cu căruţa plină de saci le-a readus cu picioarele pe pământ, sperietura de până atunci fiind înlocuită de una nouă.

            Acum n-are ce face, rămasă singură, nu are decât să o ia spre casa ei, aşa că intră în curte, se opreşte locului şi ciuleşte urechea, zgomotul nu se mai aude, se apropie tiptil, urcă prispa şi aşteaptă în faţa ferestrei deschise, nimic, e o linişte deplină şi afară, şi înăuntru, dar numai până când o vrabie îşi scutură aripile în vârful unui salcâm, făcând tăcerea din jur şi sufletul muierii să tremure uşor, îşi face cruce cu limba în gură şi pătrunde în cameră, unde, la locul ei, maşina de cusut doarme tăcută.

            Mai spre seară, din drum se aude o voce de bărbat, Băă, eşti acasă, Care eşti, mă, vine răspunsul din odaie, însoţit de capul iţit la fereastră, Eu, mă, cine dracu să fie, venii să dai o ţuică, dacă te lasă inima, că de avut ştiu că ai, Dau, mă, îndrăzneşte de intră. Vecinul pătrunde în tindă, iar de acolo, în cameră, unde zăpuşeala de afară parcă a mai dezbrăcat o haină când a răzbătut înăuntru prin ferestrele date în lături, Cald, mă, constată cel intrat şi aşezat pe pat, cu picioarele sprijinite pe un scaun adus, la îndemnul tatălui său, de copil, Zici că nu se mai termină arşiţa asta, fă, muiere, ia adu tu sticla aia începută şi nişte ceşti, Îndată, vine răspunsul femeii din tindă, care, în scurtă vreme, intră cu cele cerute şi le rânduieşte pe masă, apoi iese din încăpere, îngândurată. Cică i s-a zbătut ochiul stâng, zice gazda, turnând în ceşcuţe băutura cu miros amestecat de prune şi de mere, şi mi-a dat în grijă pe unde merg şi ce fac, Muiere ca toate celelalte, ce să le faci, griji puţine şi aiureli multe, dar unde ai fost, că te văzui trecând cu căruţa spre vale, întreabă vecinul, luând din mâna celuilalt ceaşca plină ochi cu ţuică, Ia, mă, noroc, la gară, mă dusei, la rugămintea învăţătorului, să-i aduc nişte scânduri, i-au venit cu mărfarul, cică pentru şcoală, Fă-te încoace şi cu o ţigare, ai, Am, ia de-aici. Bărbaţii pufăie din ţigări şi sorb băutura limpede şi tare. Mai dăm o mână de ajutor, continuă gazda, că, de, nu-i om rău învăţătorul ăsta, şi-i destupat la cap, le descâlceşte minţile ăstora mici, baremi ei să se aleagă cu ceva în plus, că noi, Lui da, pe alde primarul şi părintele, când m-au solicitat, i-am întrebat cât dau de-o căruţă, că ei au de unde, nu rup decât din ce-i al nostru, tot de la noi, mă, ca să nu uit de ce-am venit, ia zi, rămân cu tine în ceată şi vara asta, Rămâi, Să mă pui la socoteală, că acuş începe treieratul, sunt omul vostru de bază, sus, pe batoză, Las că anul ăsta nu te ţinem numai pe tine la coş, îl mai trecem şi pe alde strâmbul din dâmb, că tot n-are cai şi căruţă, o fi el strâmb, dar nici aşa, să-i cărăm numai noi snopii cu căruţa, şi are la şire cu ghiotura, baremi atâta, să stea sus şi să arunce snopii, Dă-l încolo, că-i bătut de soartă, Mă, vrei în ceată, bine, faci cum zic, ori sunt şeful cetei, şi eu hotărăsc ce şi cum, ori, Mai pune una, nu-i rea, e tare, E trecută a doua oară, Bună, mă, te arde ca focul. Din tindă răzbate glasul altei femei, Aici, eşti, omule, întreabă soţia musafirului, venită şi ea în vizită, Dar ce-i, fă, te găsişi să-mi iei urma, Când m-oi găsi eu să mă ţiu după tine, să te bucuri, iaca am venit la vecina, cu treburi şi cu vorbe de muiere.

            Cele două femei, desculţe, cu fustele înfoiate trase în jos, peste genunchi şi pulpe, stau alături, pe prispă, şi schimbă vorbe. Pe cerul încremenit, la apus, câţiva nori roşietici se înghesuie unii în alţii, de parcă n-ar fi loc destul pe toată întinderea albă, o umbră de răcoare răzbate dinspre dealuri, e mai mult o părere, sau o dorinţă a femeilor înecate de năbuşeală. Tu, face vecina, privind-o lung şi întrebător pe cealaltă, Ei, I-ai spus la al tău, Despre maşină, Dară, Nu, pentru el sunt o proastă fără minte, cu năzăriri în cap, Lasă-l, aşa-s toţi, mână caii după una, alta, beau o ţuică, trag o ţigare şi cred că soarta lumii e pe umerii şi în grija lor, Poate tot i-oi spune, dar ai auzit şi tu ţăcănitul, Auzit, Ai apucat a-l desluşi bine, că te-a hăcuit cu vorba al tău de-am crezut că pică cerul, nu alta, Desluşit dară, poate era cineva în odaie, Fugi, soro, era goală, doară am îndrăznit atâta cât să-mi arunc ochii prin fereastră, altfel nu veneam să te stingheresc, Ei, Şi cosea singură, Ai văzut-o, Ba, dar am auzit-o cum te aud pe tine, Lucru curat nu-i, Nu, ferească-ne Sfântul, dimineaţă mi s-a zbătut ochiul stâng, i-am spus la al meu să aibă grijă, unde se duce şi ce face, am stat cu frica-n sân până am auzit ţăcănitul maşinii, când m-a cuprins altă frică şi mai mare, mi-am luat gândul de la el şi de la băiat, asta e, mi-am zis, de asta îmi bătea mie ochiul, Tu, să dai o slujbă, n-ar fi rău să-l aduci şi pe părinte, să stropească în odăi cu apă sfinţită, Taci, tu, că mă fac de râs la lume, am venit la tine că ne ştim de-o viaţă, limbută nu ai fost nicicând, altfel, ţineam în mine, nu vreau să intru în gura satului, Atunci ce-i de făcut, întreabă vecina, privind în gol, spre salcâmii răstigniţi pe cerul înserării, Nu-ş ce să zic.

            Femeia se trezeşte din somn buimacă, speriată, lac de sudoare, alături, în lumina lunii, bărbatul, întins pe spate, cu o mână sub cap, cu cealaltă lăsată moale pe lângă trup, doarme dus, sforăind uşor, a deşteptat-o un vis urât, se făcea că maşina de cusut a ieşit, săltând, în tindă, de acolo, pe prispă şi, apoi, în drumul mare, sălta ca o capră bezmetică, luând-o la vale, iar casa, înălţându-se pe nişte picioare de piatră, i-a luat urma, călcând deşelat, ca o raţă, în vreme ce ea, legănându-se în largul patului, când într-o parte, când în alta, se uita îngrozită spre bătătură, în mijlocul căreia omul ei, ţinându-se cu mâinile de burtă, se prăpădea de râs. Din colţul încăperii unde zace maşina de cusut, un fuior ireal de lumină alburie se prelinge pe lângă peretele întunecat şi se destramă în largul ferestrei, pierzându-se în beznă. E încă vis ori aievea, se întreabă în gând femeia, pe urmă se întoarce cu faţa spre bărbatul adormit şi îl scutură uşor de umăr, Hei, se aude în tăcerea nopţii din odaie glasul scăzut, temător, al muierii, hei, scoală, Ce-i, fă, ce mi te-a apucat, Scoală, că vreau să-ţi zic una. Bărbatul se dezmeticeşte, se freacă la ochi cu pumnii şi rosteşte cu glas înciudat, E noapte, ce-ţi veni, Avui un vis înfricoşător, Bine, acu fă-te cu dosul şi vezi-ţi de somn, că acuş e ziuă, Ia ascultă ce-am visat, şi soţia îi povesteşte visul, cu glas încet spre a nu-l trezi şi speria pe copilul adormit în patul de alături, Şi asta te-a speriat de fu musai să mă trezeşti din somn, Şi asta m-a speriat, dar nu te-aş fi sculat dacă n-aveam de gând să-ţi zic ce-am păţit peste zi, şi îi deapănă pe scurt cele întâmplate cu maşina de cusut şi cu vecina. Fă, proasto, ţăcănitul fu numai în scăfârlia ta, dacă te iei după aiureli şi năluciri apoi află de la mine că te ţăcăneşti la minte, pune capul pe pernă şi încearcă să dormi, că eu am chef de somn, nu de vorbe de muiere proastă.

            A doua zi, la amiază, pe o căldură cu nimic mai prejos decât cea din ziua de ieri, bărbatul se întoarce acasă din treburile lui, intră cu căruţa pe poarta larg deschisă şi, trăgând de hăţuri, opreşte atelajul în mijlocul bătăturii, Ho, pârliţilor, ho, că vă dau şi apă. Animalele fornăie deodată, mişcându-şi capul în sus şi în jos, nerăbdători, omul coboară sărind loitra, se duce spre cumpănă, prinde ciutura, o bagă în puţ, o îneacă şi o scoate afară, o trage spre botul calului din dreapta şi îi dă să bea, repetă mişcarea de trei ori, câte două găleţi de bidiviu, Vă ajunge, la cum vă îndemnaţi la tras şi aşa-i prea mult, ho, că vă desham acuş. După ce-i leagă la iesle şi le aruncă un snop de paie, iese pe uşa grajdului şi se îndreaptă spre prispă, strigând la nevastă, Fă, unde eşti, fă, îi fi adormit, fi-ţi-ar visul al dracului, că mă făcuşi să-mi pierd noaptea chinuindu-mă să adorm la loc, ieşi, fă, afară, că venii acasă, gata-i fasolea şi mămăliga, ori întreb ca să mă aflu-n treabă.

            Doar vorbele bărbatului sparg liniştea din jur, din casă nu vine niciun răspuns. Mai mult nervos decât intrigat, acesta păşeşte pe prispă şi, prin uşa deschisă, zăreşte trupul femeii, întins la podea, cu faţa în jos, cu picioarele răsfirate, dezgolite până sus, fusta acoperindu-i cu faldurile bogate spatele. Tulburat, se apropie de nevastă, îngăimând, Ce-i, tu, dă să se aplece spre a vedea dacă e vie sau, Doamne păzeşte, zace fără suflare, însă nu apucă să-şi ducă gestul până la capăt, că din odaie se aude brusc un zgomot pe care în prima clipă nu-l identifică, îşi ridică privirea şi se uită prin largul uşii de la odaie, ce vede îl îngrozeşte de-a dreptul, maşina de cusut s-a pornit de una singură, pedala se deplasează ritmic, ca şi cum un picior nevăzut ar apăsa asupra ei, transmiţându-şi mişcarea prin sfoara de piele, întinsă, roţii de mână din spatele aparatului, iar de acolo, spre talpa labei ce calcă apăsat pe tivul unei cămăşi împinse şi trase de mâini invizibile, prin crestătura tălpii acul înfige regulat în pânza albă aţa de aceeaşi culoare, sporind cusătura şi scoţând acel ţăcănit binecunoscut. Cu ochii ieşiţi din orbite de spaimă, bărbatul se întoarce şi iese afară ca o furtună, unde vecina, proţăpită în faţa prispei, îl priveşte cu aceeaşi groază întipărită pe chip.

           

PROZĂ - Bărbatul care ciopleşte femei-statui, înalte cât Casa Poporului

.

                                     de Florica Bud

 bărbatul pe care îl iubesc exclamase aseară în timpul furtunii:

 ești o femeie rea,  plină de dorinţe, eşti mai rea decât mine!

numele bărbatului care îmi spune lucruri cumplite  este armand

nu Armand Călinescu;  de-ar fi fost să mai fie printre cei vii

purtătorul de stindard poate m-ar fi adorat… aparţinând de  timpuri

și ființe ce-şi respectau statutul,  nu doar din respect  pentru sine.

numele  bărbatului menit a-l iubi este armand isopescu dindeal

sculptor-deţinător al  cnp-ului  101010101010 şi al actului

cu seria  şi numărul EX  23252325, date care au expirat de mult.

un om banal, dacă-l analizăm după liniştitoarele date personale

dar altfel… mare iubitoriu de femei, pe care le sculptează cu nesaţ

schimbându-le capetele pătrate din piatră… de la una la alta.

oficial doar eu sunt femeia lui, dar cui să-i pese de lucruri oficiale

când el  primisese o comandă specială ajunsă în mod telegrafic

--dinspre evropa nesigură că am fi devenit şi noi între timp internauţi--

să  cioplească one hundred statui care să întruchipeze foste iubiri

că altfel… în lipsa iubirii comanda ar ajunge la celălat Bucureşti

adică la… Buda… sau poate la… Sofia, așezământ cu nume de femeie

 un nume la modă în laboratoarele moderne născătoare de prunci.

dar până să se înalțe micile sofii, armand va trebui să cioplească  statuile

cu femei madăline, daniele, cristiane, claudine, daiane, alexandre, corine isadore, simine, ane, anghele, mirune, floriane, cezarine, ruxandre, marine irine, mărtuţe, doine, ancuţe, roxane, olguţe, monice, diane şi alte  domniţe.

comanda  vine dinspre cancelariile unei evrope indignate şi uşor tristă

că marele oraş nu are nicio statuie întruchipând femeia sub formă de harfă .

comanda ar fi ca acele statui-femei să fie îmbrăcate în stil office

doar femeia din faţa Ateneului Român să poarte o ie lungă din borangic

ba nu greşesc, cea în borangic să stea în faţa Muzeului Ţăranului Român

iar statuia din faţa Ateneului să fie drapată opulent în muslină violacee

femeia din colţul Teatrului Naţional să fie trupeşă, un fel de chiriţă

deşi satira nefiind  pe placul  regizorului, el ar dori-o în ipostaza de hetairă

mă rog… atunci când evropa plăteşte pe loc… evropa decide.

alte statui ar trebui să exprime nişte zeiţe moderne, iubitoare de arginţi

decente pe dinafară,cu pletele tunse în scări şi fuste lungi, platoniene 

iar tălpile să le fie placate cu vajnice espandrile din piele de şarpe

dar nicio statuie-femeie din piatră să nu aibă cumva forme cu sâni.

comanda a fost împlinită ad litteram de bărbatul dindeal cioplitor de statui

cel puţin cele făurite până în momentul de faţă nu mai au sâni, de vor fi avut

aratând decent;pare firesc, dacă damele lumii se vor egale cu domnii, atunci: Jos sânii dătători de viaţă de pe statuile-femei reprezentând conştiinţa!

 par ciudate creaturile înşirate în diferite puncte ale oraşului, înalte cât casa

cărora armand s-a străduit să le cioplească în cavitatea abdominală   viscerele, care le ajută să conceapă prunci, căci evropa nu le-a vrut sterpe

ca urmare, de nu cunoşti trupul femeii, nu mai întelegi nimic… din statuie.

bărbatul care ar trebui să mă iubească este acela ce-şi târșeşte pasul

ușor aplecat şi cărunt, cu barbă bogată, ca moş engels sau ca domnul marx

el este nehotărâtul din faţa Teatrului Odeon care nu ştie încotro să o ia

opriţi-l pe acel om îmbrăcat într-un hanorac de camuflaj, cu eticheta j777!

poartă unul dintre cele o mie de hanorace imitând mediul, cusute de mine.

scuturaţi-l bine, încredințându-l că nu sunt o femeie chiar atât de rea cum par

şi  avertizaţi-l că balanța este în pericol, că nici eu nu am stat cu mâna în sân

ci am comandat cele mai înalte dragline, macarale  şi vole... de care am atârnat femeile-statui,fiecare faptă rea la un număr topografic decent

dar ele având dilatată conştiinţa de sine,  ca și iarba rea, nu se lăsau dezlipite

delinia orizontului,alungindu-şi picioarele,ca și cum ar fi fost de gumilastic!

dacă treceti pe lângă draglinele care s-au dat peste cap şi de care atârnă

nişte statui cu picioare lungi şi subţiri dar încă înfipte în soclu, să sţiti că

sunt autorul hororii şi sunt mulţumită că am putut să fac măcar atât

pentru vietăţile graseriene şi mai ales pentru cei plecaţi în spaţiu, ce  acum

fac yoga liniştiţi, cu tărtăcuţele în jos, dar ochii  lor le percep  cu iuţeală

și…  zărindu-le…  se simt ameninţaţi de  femeile-statui care ar putea

să le comprime, ca într-o menghină, moalele capului, mult, mult prea oblu

deci sună la baza spaţială de pe terra, în punctul  tectonic cu numărul şapte

baza stabilindu-le legătura pe firul principal cu primarul capitalei creştine 

care, după cum ne-a fost scris, se numeşte tot armand isopescu dindeal.

 ce să se întămple? răspunde studiindu-şi secretara-robot armand primarul

nişte statui înnobilând acele femei mai înalte decât Casa Poporului

care la urma urmei este a doua din lume, care nu este chiar atât de înaltă

nu vor să părăsească spaţiul public amenajat pentru  ouăle de gugulumus.

statuile sunt implantate ilegal de către armand isopescu sculptorul 

care aflat mereu în delirium tremens se visează artist de talie mondială 

sperând ca prin ele să fie zărit din spaţiul,  el  aflându-se încă în cel  uterin. 

numele meu sau cel a lui armand isopescu sculptorul nu a fost pomenit

vezi bine! nu a întrebat nimeni cine este autorul sau detractorul lor

contase  doar că statuile reprezintă în mod democratic populaţia feminină

( Nota noastră - Proza doamnei FLORICA BUD a apărut şi în "România Literară, numărul 29)