Invitaţie - Milian Oros "Femeia din vis"

MILIAN OROS - fragment dintr-o povestire cuprinsă în volumul „CLOPOTELE - povestiri și legende”

„Părea a fi o zi liniştită de vară. Nu m-am gândit că acea zi ar putea aduce ceva nou în viaţa mea, ceva care ar putea mişca străfundul sufletului meu. Mergeam liniştită pe stradă, adâncită în gândurile mele. Nu vedeam şi nu auzeam mai nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu. Strada nu era foarte circulată la acea oră din zi. Soarele bătea puternic, iar oamenii, mai mult ca sigur, stăteau retraşi în case. Mai mult instinctiv am simțit apropierea cuiva și am revenit la realitate, poate la gândul că aș putea trece pe lângă cineva cunoscut fără să-l văd. Mi se întâmplase de câteva ori. Unii m-au tras ei de mânecă, dar au fost și care au gândit altfel. De data asta am răsuflat ușurată. Era doar un necunoscut. Ceva însă mi-a atras oarecum atenția la el. Nu știu ce anume, poate statura lui, poate mersul lui elegant, poate ceva din atitudine. Se pare că există pe lumea asta oameni care nu trec neobservați.   L-am măsurat rapid, cu un interes izvorât mai mult din curiozitate. Când a ajuns  în dreptul meu, am simțit însă, dintr-odată, că ceva nedefinit mă forțează să ridic privirea spre chipul lui. Privirile ni s-au întâlnit și, în clipa aceea, o senzație ciudată, intensă, ca o străfulgerare, m-a țintuit locului.  Parcă eram hipnotizată. A fost ceva ireal. Priveam cei mai tulburători ochi din viaţa mea, de un albastru intens, cu sclipiri de violet. Parcă un întreg câmp de lavandă se dezvăluia dintr-odată în fața mea. Iar ochii aceia mă fixau cu aceeași intensitate. Părea o întâlnire peste timp, o regăsire neașteptată, care ne-a aruncat într-o altă lume. Mă încerca o senzație ciudată. Părea că fiecare ar vrea să spună ceva, dar tot ceva ne reţinea în acea muțenie născută din uimirea de care eram cuprinși. Un fior necunoscut până atunci mă străbătea  din creştet până-n tălpile picioarelor.  Asta  a  durat  câteva clipe, dar mie mi s-a părut o veşnicie. Poate m-am oprit pentru un timp nedefinit, dar acum nu mai știu dacă a fost chiar așa... Ceea ce știu cu siguranță e că atunci când am trecut de el privirea mi s-a pierdut în căutări ezitante, rușinate  de simţurile  mele şi, grăbită, am  iuțit  pasul de parcă cineva  m-ar fi fugărit. Nu ştiu ce a fost, cine a fost acel bărbat, de ce am simţit aşa ceva faţă de un necunoscut, dar ştiu că am căutat aproape disperată, zile în şir, acei ochi, prin mulțime, fără nici un rezultat... Peste ani, o singură dată, într-un autobuz, i-am reîntâlnit... Era aceeași privire, același albastru-violet.....   „Chimia” se schimbase însă şi nu mai simţeam  nimic din acea stare pe  care o trăisem prima oară, poate doar o uşoară nostalgie…”

Recenzie la "CULORILE DESTINULUI" de MILIAN OROS

 

Rugat fiind de distinsul preot stavrofor RADU BOTIŞ, redactorul şef al revistei SLOVA CREŞTINĂ din ULMENII MARAMUREŞULUI să torn în tipar de bronz, într-un breviar critic, impresiile mele despre cartea „CULORILE DESTINULUI” închipuită epic de MILIAN OROS, am răspuns chemării şi ceea ce mi s-a părut, la început, o sarcină de rutină s-a transformat în delectare estetică şi trăire emoţională.

Iniţial am avut o anume reţinere, când am citit numele autorului pe coperta romanului. Numele Oros mi-a readus în minte amintiri neplăcute legate de un fost general de jandarmi cu nume identic. Era şi doctor în ştiinţe la una din multele universităţi de doi bani. În jurul anului 2000 ajunsese director general adjunct în conducerea Arhivelor Naţionale, instituţie care a fost, mai tot timpul, un fel de cimitir al elefanţilor. Acest individ cu atitudine de Moş Teacă întârziat mi-a zdruncinat încrederea în ardeleni pe care-i ştiam echilibraţi şi profunzi în gândire. De unde se vede că mediul cazon, chiar cosmetizat după 1989, nu s-a schimbat prea mult. Instituţia care a dat monştri torţionari gen Vişinescu, Ficior şi câţi or mai fi fost, care au populat mult timp fauna represivă a MI este sugestiv zugrăvită şi în romanul „Culorile destinului”, autorul nutrind sentimente asemănătoare celor ale mele, ceea ce ne-a apropiat.

Autorul romanului „CULORILE DESTINULUI” este născut la 17 iunie 1955 la Someş Uileac din Maramureş, este absolvent al Facultăţii de Electronică din cadrul Academiei Militare Tehnice din Bucureşti. Milian Oros nu este la prima „recidivă” literară,el a mai publicat destule romane, în special de factură istorică precum „DRAGONUL”, „KAZÎKLU”, „ÎN GHEARELE CORBULUI”, dar şi „Cronică de familie”, „Ioana”, „Bodava”, fiind totodată un publicist cunoscut în zona Maramureşului şi Ardealului.

Înainte de a trece la prezentarea impresiilor de lectură privind romanul în cauză, îmi permit să fac o digresiune, pe care o găsesc necesară în legătură cu viitorul cărţilor.

În prezent asistăm la un paradox ciudat: în timp ce se diminuează numărul de cititori, creşte numărul cărţilor tipărite în condiţii grafice deosebite, ale multor neaveniţi. Cum – la aceştia – între valoarea conţinutului şi frumuseţea obiectului nu e, adeseori, nici o legătură, prima reacţie este să arunci cărţile acestor veleitari incurabili, dar calitatea hârtiei tipărite şi a copertei te face să mai zăboveşti o clipă, dacă te opreşti sau nu asupra lor.

Nu este cazul romanului datorat distinsului MILIAN OROS, pe care l-am citit cu interes şi plăcere şi care mi-a produs o adâncă impresie.

Romanul stă sub semnul unei oarecari neîncrederi în oameni şi sub cel al luptei interioare care se dă în orice autor de carte: cât poate mărturisi din ceea ce s-a întâmplat în viaţă; ce poate da pentru mica judecată a posterităţii (raportată la posibila mare Judecată de Apoi); cât Adevăr se poate suporta şi de către apropiaţi?

Constatăm că cea mai ascunsă dintre „puterile” cu care a fost hărăzit Milian Oros este şi cea mai la vedere: scrisul. Uneori suntem mai atraşi de mister decât de cea mai mare putere ce sălăşluieşte în noi – cuvântul. Scriitorul crează opera , fie ea şi literară,  transfigurând realitatea prin mijlocirea cuvântului şi recreind-o pe baza unor izvoare istorice şi amintiri.

Cartea asupra căreia m-am oprit m-a tulburat profund. Întrucât, prin natura profesiei, am citit numeroase documente cu anchete ale Securităţii din perioada stalinistă  şi nu numai, apreciez modul realist în care autorul descrie o astfel de anchetă, comportamentul anchetatorilor şi a celui anchetat. Prin eroul romanului său, autorul devine un măturisitor al nedreptăţii, un acuzator al comunismului, acest Balaur Roşu, care pe unde a trecut a lăsat sânge, teamă, moarte, suferinţe, nedreptate, umilinţă, lacrimi.

Personajul principal al romanului rămâne generos şi demn chiar şi în situaţii care pe alţii îi dezumanizează.

Autorul ne descrie un erou cu o atitudine ironic zeflemitoare faţă de zbirii stăpânirii, lucru pentru care era pedepsit cu carcera sau lipsa de hrană.

Milian Oros descrie şi folosirea unui jargon poliţist-totalitar de către torţionarii regimului. Eroul Vasile Moceanu are o relaţie specială cu Dumnezeu, el nu transferă asupra lui Dumnezeu responsabilităţile sale personale.

Romanul lui Milian Oros nu reprezintă un act de virtuozitate filologică, dar are o notabilă relevanţă istorico-literară, întrucât ne oferă un tablou cât mai fidel al trăirilor şi stărilor sufleteşti ale personajelor cărţii şi mai ales eforturile eroului principal de a evada din „raiul comunist.”

Cartea este un text non-ficţional inspirat dintr-un mediu pe care Ion Ioanid îl numea închisoarea noastră cea de toate zilele.

Judecând după stil ai crede că autorul vorbeşte despre cele mai banale evenimente sau lucruri aflate la îndemâna oricui, deoarece răspunde dilemelor cotidianităţii şi ale socialului.

Observăm că autorul dezvoltă un adevărat cult pentru proză căutând să-şi identifice propriul culoar în romanul actual.

Sunt momente când lectura unei cărţi te obligă la o privire în trecut pentru a nu uita aşa de uşor – aşa cum suntem tentaţi să o facem – mai ales de tânăra generaţie, suferinţele şi lipsurile cauzate de un regim urât de mai toţi, caracterizat prin grotescul modului de viaţă comunist. Autorul scrie pentru generaţiile mai tinere care nu au trăit în perioada de beznă roşie şi care din fericire cunosc doar prin scris faptele incredibile pentru o societate normală.

Constatăm că autorul îşi supraveghează scrisul, nu cultivă exaltarea şi de aceea textul scris este inteligent şi captivant, are ritm şi un patetism ţinut sub control în limitele bunului simţ.   

Milian Oros ştie să prelucreze artistic materia epică brută şi dă dovadă de un gust sigur evitând lunecarea în melodramă. El îşi estompează până la minimum subiectivismul şi încearcă să descrie tot ce a trăit eroul romanului său, care este povestea unui om ca mulţi alţii încercaţi de istorie, dar răzbind asupra ei.

Pentru autor recuperarea istoriei este un imperativ moral şi intelectual fundamental al oricărei comunităţi care doreşte să-şi recapete identitatea şi să-şi regăsească destinul.

Din paginile romanului răzbate zvonul unei alte istorii, care treptat începe să se amplifice şi să capete un loc tot mai însemnat în conştiinţa noastră.

Putem spune că romanul „CULORILE DESTINULUI” este un document literar care se adaugă bineînţeles la istoria crimei generalizate şi a rezistenţei la crimă.

În opinia noastră, romanul distinsului autor este o construcţie textuală mult elaborată flamboiantă, redundantă, pe care am parcurs-o cu mult interes pentru că este o amintire vie în omagierea tuturor deţinuţilor politici închişi în groaznicele închisori comuniste.

Autorul cunoaşte destinul eroului principal Vasile Moceanu încă din copilărie, trecut prin iadul închisorilor comuniste pentru acuzaţia falsă de a fi făcut parte din Frăţiile de cruce şi deţinere ilegală de armament la vârsta de 17-18 ani, detenţia grea de 7 ani de la Sighet, metodele brutale de tortură, castronul care era folosit şi drept oliţă de noapte şi recipient pentru supă, care era mai mult apă chioară. Autorul arată condiţiile inumane din închisoare, deţinutul era legat în lanţuri şi înfometat, bătut fără milă şi ţinut în frig, umilit necontenit şi tratat ca o fiinţă de care nu este nevoie şi a cărui moarte ar fi considerată o binefacere pentru regim. Autorul descrie bine ce ticăloşi erau comisarii politici, securiştii şi gardienii (dintre care credem că unii mai trăiesc şi au pensii scandalos de mari) care îi supun pe deţinuţii politici unui regim de exterminare.

Autorul descrie monstruozitatea sistemului comunist şi a aparatului său represiv.

Imediat după evenimentele din Ungaria eroul romanului este arestat a doua oară şi condamnat la 15 ani detenţie regim sever fără vizite, când autorităţile comuniste de frica unor răzmeriţe anticomuniste au hotărât ca cei care au fost arestaţi ca elemente contrarevoluţionare, să fie din nou încarceraţi, chiar dacă şi-au ispăşit pedeapsa., greutăţile prin care a trecut în vederea refacerii vieţii şi integrării în comunitate, ostilitatea cu care erau priviţi foştii deţinuţi politici taxaţi drept legionari.

S-a căsătorit cu o fostă măicuţă de la M-rea Vladimireşti din zona Tecuciului şi ea fost deţinut politic pentru că s-a opus desfiinţării şi evacuării mânăstirii şi port ilegal de uniformă monahală. Noroc că a venit amnistia din 1964.

Autorul surprinde foarte bine supravegherea acerbă a zbirilor stăpânirii după eliberare, la locul de muncă, încercările acestora de a-l face informator, modul în care eroul a reuşit să înşele „vigilenţa” grănicerilor din Deltă; norocul face ca şalupa acestora, o „gioarsă” pe care o păştea „fierul vechi” să se defecteze, făcând posibilă fuga pe mare, împreună cu familia în 1982, ajungând ulterior peste ocean în „lumea nouă”.

De menţionat că eroul romanului a planificat fuga pe mare timp de trei ani, când sub ochii grănicerilor şi securiştilor a pregătit o şalupă cu toate cele necesare.

Interesante sunt şi amintirile eroului romanului din adolescenţă, când armata roşie a ocupat România şi comite furturi şi abuzuri de neimaginat, arătând cum soldaţii sovietici răpeau tinere „ca pradă de război”, ca mai târziu să le abandoneze pe câmp batjocorite.

Vorbind despre colectivizare după modelul sovietic, eroul romanului, căruia i-a plăcut istoria în şcoală, arată că aceasta era mai gravă decât răscoala din 1907.

Toate cele prin care a trecut îl fac pe eroul romanului să creadă că istoria nu este o ştiinţă destul de convingătoare, ci mai degrabă una subiectivă, care lucrează cu jumătăţi de măsură.

Nu putem încheia decât arătând că autorul romanului ne apare ca un prozator prolific şi experimentat, înzestrat cu un remarcabil talent scriitoricesc. Cartea în sine este o reuşită a scriitorului Milian Oros. Critica literară trebuie să manifeste disponibilitate faţă de romanul în cauză, care şi-a câştigat pe merit un loc în literatura contemporană. Punctum!

Prof. dr. Constantin Dobrescu

Fundaţia pentru Istoria Prahovei

PLOIEŞTI   

  

Ziua Limbii Române sărbătorită cu fast în Baia Mare, Copalnic Mănăştur, Someşul Uileac, Deseşti, Şomcuta Mare

 Ziua Limbii Române a fost sărbătorită şi în Maramureş !

     La Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare, a avut loc o acţiune dedicată acestei sărbători pe  31 august, în sala de conferinţe, de către Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti - "Porţile Nordului", director dr. Mihai Ganea. În cadrul manifestării „Expresia poetică a limbii române din Maramureş” au fost rostite poezii din autori autohtoni şi au fost susţinute momente muzicale, menite să scoată în evidenţă frumuseţea  inegalabilă a Limbii române. Întreaga manifestare literar-culturală a fost transmisă on-line la românii din Dublin şi din întreaga lume, prin grija administratorului  site-ul „Cititor de proză”- scriitorul Emanuel Pope.

      În acelaşi timp, în sala de cenaclu „Ion Burnar”, sub conducerea scriitoarei Florica Bud (foto), a avut loc o manifestare deosebit de reuşită în cinstea Limbii Române, cu participarea majorităţii membrilor Cenaclului Scriitorilor din Maramureş, unii dintre Domniile lor membrii ai Uniunii Scriitorilor şi cu multe premii şi cărţi publicate.

      Sâmbătă, 31 august, la Copalnic Mănăştur, prin grija Consiliului local şi al Primăriei, al Asociaţiei „Steaua Nordului” şi a Editurii „Scriptorium” dar şi acestui sufletist care este Florin Pop (Emanuel Luca), s-a lansat un nou număr al revistei literare „Vatra Chioreană”. Printre participanţi i-am remarcat pe dr. Ioan Marchiş, dr. Nicolae Bud, dr. Alexe Gavril Bâle, prozatorul Vasile Dragomir, prof. Ionică Pop, pictorul Aurel Dan, poeta Adela Naghiu, poeţii Dumitru Fânăţean, Valeriu Sabău,  Ioan Meteş Morar şi Gheorghe Pop Demireş. Ne-au  încântat sufletul mănăşturenii şi cu o reuşită expoziţie dar şi cu cântecele coralei „Armonia”şi al Grupul Flok „Clasic”.

     La Someşul Uileac, sâmbătă şi duminică, prin grija Asociaţiei culturale „Bodava” dar şi al prozatorului Milian Oros au avut loc o serie de manifestări în cinstea acestei zile, între care amintim marcarea a 630 de ani de la prima atestare documentară a localităţii (1383) şi lansarea volumului omagial „De-acasă” a regretatului Atanasiu Oros, fiu al satului.

    La Deseşti, tot în cinstea Limbii Române, pe „Uliţa Bisericii”, datorită domnului Mihai Covaci, preşedinte al Asociaţiei Colecţionarilor din România, restaurator de artă şi actualmente consilier în Ministerul Culturii s-a vizitat de către doritori şi invitaţi Colecţia particulară de icoane pe sticlă a domnului M. Covaci, fiu al satului.

    La Şomcuta Mare, a avut duminică, 1 septembrie, un eveniment cultural de mare ţinută – încununarea a 80 de ani de activitate corală în localitatea Buciumi, mai exact a formaţiei corale „Buciumenii Chioarului”, preşedinte Teodor Hăgan. La manifestare au participat Emil Marinescu, vicepreşedinte al CJMM, Florin Talpoş, primar Şomcuta Mare precum şi dirijorii Gabriela Ion şi Justin Podăreanu. Întreaga manifestare a fost moderată de către omul de cultură Octavian Butuza.
 Permiteţi-mi la final să vă urez şi eu cu ocazia Limbii Române „La mulţi ani români, la mulţi  ani vorbitori ai limbii române, la mulţi ani ROMÂNIA !"

                                                                                   Gelu DRAGOŞ

                                

     

SĂRBĂTOAREA UILECANILOR

Unele comunităţi din Ţara Codrului primesc răsplata  pentru felul în care şi-au  crescut copiii. Între acestea, Someş Uileacul tinde deja  să devină  model. Fii de vază ai acestui sat au devenit liantul care adună comunitatea şi îi redau demnitatea, istoria, cultura. Constituiţi într-o activă şi prolifică asociaţie culturală,  care poartă un nume ce va deveni în mod cert un brand, „Bodava”, d-nii Traian Oros, col (r) ing. Milian Oros şi Toma  Mărcuş, au „pus” în zilele de sâmbătă 31 august şi duminică 1 septembrie de sărbătoare, adunând în jurul lor întregul sat. A fost un şir de manifestări de înaltă ţinută, încărcate de emoţii şi adânci valenţe patriotice.

            Sâmbătă,  la ora 10, clopotele bisericii i-au adunat pe „fiii satului” şi pe invitaţii lor în jurul monumentului eroilor, aflat în centrul localităţii, pentru a marca în mod simbolic cei 630 de ani de la prima atestare documentară a satului (1383).  Au fost plantaţi în jurul frumosului edificiu 7 tei, semnificând cele şapte veacuri de istorie parcurse de această comunitate. După rugăciunea rostită de preotul paroh Marcel Markus, merituosul ctitor al monumentului, s-au înarmat cu toţii cu lopeţi, cazmale şi ţăruşi şi, îndeplinind parcă un ritual, au mai înscris o pagină în cronica bogată a acestei frumoase aşezări din Ţara Codrului.

 A doua activitate s-a desfăşurat la căminul cultural, având caracterul unui simpozion pe teme de istorie a satului. Bodaviştii şi prietenii lor au prezentat interesante comunicări ştiinţifice : „Descoperiri arheologice în Ţara Codrului  (Jud. Maramureş). Repertoriul arheologic al Someş Uileacului” – prof. Traian Rus, Oarţa de Sus, „Cetatea din sufletul uilecanilor – Bodava” – col.(r) ing. Milian Oros, „Mişcarea revoluţionară de la 1848 în satul Someş Uileac” – Traian Oros, „”Oameni de seamă, trecători prin Someş Uileac, învăţătorul Mihail Robu” – prof. Georgeta Cedică, Ulmeni, „Preotul Mihai Gora, luptător paşoptist şi erou al satului Someş Uileac” – col.(r) Traian Corneanu, Cluj – Napoca, fiu al satului. Au mai avut intervenţii primarul comunei Ulmeni, dl. Lucian Morar, prof. Viorel Pop de la Fărcaşa, dr. Ioan Călăuz, primarul comunei Băseşti, prof. Augustin Gavra de la Cehu Silvaniei.

            Duminică, 29 septembrie 2013, de la ora 10, întregul sat a participat la liturghie şi la parastasul închinat memoriei poetului Atanasiu Oros . De la ora 12, la căminul cultural s-a desfăşurat o emoţionantă lansare a volumului omagial „De-acasă” al lui Atanasiu Oros, rod al „Bodavei”.

 S-au recitat poezii, s-au evocat amintiri, s-au înmânat diplome de excelenţă celor ce au contribuit la organizarea evenimentului, la promovarea istoriei comunităţii. Între cei care au onorat cu prezenţa şi implicarea i-am remarcat pe dl. dr. Mihai Ganea şi pe d-na Virginia Paraschiv, conducătorii Ligii Scriitorilor, filiala Maramureş, contributori importanţi la editarea volumului, remarcabilul poet Vasile Morar din Chelinţa, prof. Viorel Pop de la Fărcaşa, prof. Georgeta Cedică de la Ulmeni. Au fost momente remarcabile în sala căminului cultural din Someş Uileac, lacrimi, emoţii, mândrie. Cu toţii aveau prinse la rever cocarde tricolore, iar intonarea imnului naţional şi al imnului Bodavei, „Doamne,  ocroteşte-i pe români” a făcut ca încărcătura emoţională să atingă cote înalte. Uilecanii au fost mândrii că au ce arăta, că au valori, că nu au „adormit” în desuetitudinea vremii, cum se întâmplă, din păcate, în prea multe alte comunităţii. Uileacul a primit răsplata pentru felul în care şi-a crescut copiii.

Pe monumentul eroilor sunt înscrise numele celor care s-au jertfit pentru ţară şi neam în cele două războaie mondial. M-au frapat două nume : Morar Arpad şi Puspoki Nicolae. Dl. colonel (r) Traian Corneanu, istoric militar, fiu al satului în vârstă de 84 de ani, mi-a spus „povestea” lor. Tatăl lui Morar Arpad, luptând pentru Austro-Ungaria,  a fost grav rănit pe frontul din Galiţia, în Primul Război Mondial. Cel care l-a salvat de la moarte a fost un coleg de regiment, ungur, pe nume Arpad. Drept răsplată şi-a botezat băiatul cu numele lui. Destinul a făcut ca în al doilea război, la forţarea Tisei de către armata română, Morar Arpad  să-şi dea viaţa pentru România. Tatăl lui Puspoki Nicolae a fost primar în Someş Uileac în anii negrii ai dictaturii hortyste, 1940-1944. Un şovin barbar. Pe Oros Cornel, tată a 6 copii, sergent de grăniceri, şef de pichet, l-a bătut crunt şi l-a spânzurat de picioare de meştergrinda casei, doar pentru că era român şi fiul lui Laurenţiu Oros, fost primar al Uileacului vreo 20 de ani. Cu toate acestea uilecanii, oameni toleranţi, crescuţi în învăţăturile iertătoare ale lui Iisus Hristos, au trecut cu vederea comportamentul lui odios  şi au acceptat să-l înscrie pe fiul său, Pusposki Nicolae, căzut în al doilea război, pe monument, alături de eroii români. Doar că i-au românizat prenumele.

            Someş Uileac, oameni, fapte, întâmplări de ieri şi de azi. Bravo vouă !

                                                       

                                                  prof. Traian Rus

        

            

CĂZĂTURA

                           de    MILIAN OROS

 Bucuriile, ca şi durerile mari, de multe ori, nu pot fi cuprinse-n cuvinte. Doar inima simte cu adevărat înfiorarea şi trăirea acelor clipe. De multe lucruri ne aducem aminte târziu şi abia atunci reuşim să le pătrundem cu adevărat înţelesul... Aşa a fost şi cu căzătura surorii mele Raveica....

 Când se coceau perele, nu era nevoie să te urci în părul cel mare din fundul ogrăzii ca să mănânci pe săturate. Cădeau cu nemiluita prin iarbă, astfel încât, oricând peste zi, găseai sub el pere galbene, mari şi zemoase. Ce-a apucat-o pe Raveica să se urce în păr, nu  ştiu! Nu ştiu nici cum a reuşit să se urce, căci trunchiul lui era gros de nu-l putea cuprinde un om cu braţele. Oricum nu-i purtam eu de grijă, căci îmi vedeam liniştit de joaca mea pe malul văii ce trecea pe la capătul grădinii. Deodată, o pârâitură puternică m-a făcut să mă întorc şi să-mi ridic privirea spre coroana părului. Uimit, am văzut cum soră-mea cădea, din creangă-n creangă, fără să se poată opri. S-a rostogolit ca un pepene, fără nici un sunet, până jos, pe râtuţ, unde a rămas nemişcată. Mi-am dat seama în clipa aceea că nu-i o joacă. Am fugit cât am putut de repede spre ea şi, când am văzut-o aşa plină de sânge, chircită ca un ghem în iarbă, m-am speriat cumplit. Am zgâlţâit-o puţin de braţ, cu teamă, vorbindu-i:

- Raveica, te-ai lovit rău? ... Raveica?!...

Nu-mi răspundea şi nici nu deschidea ochii. Faţa îi era palidă şi mi s-a părut că nu mai respira. Un gând cutremurător m-a făcut să alerg spre casă, urlând cât mă ţinea gura:

- Mămucăăăă ! Mămucăăă ! Raveica a căzut de pe păr

şi-o murit! Haide repede la ea...!

            Speriată de urletele mele, dar neînţelegând prea bine, mama a ieşit pe prispa casei, apoi coborând cele câteva trepte de piatră, m-a întâmpinat măsurându-mă cu privirea:

            - Ce te-a apucat, măi copile, de zbieri în halul ăsta?!

            - Mamă...., Raveica a căzut de pe păr! reuşesc eu să-i spun, abia trăgându-mi respiraţia, oprindu-mă cu greu chiar în faţa ei, gata-gata s-o dărâm.

            M-a prins cu amândouă mâinile de umeri şi câteva clipe s-a uitat la mine cu ochii mari, îndepărtându-mă puţin de ea. A deschis gura să zică ceva, dar vorbele i s-au înecat în gât şi, în clipa următoare aproape m-a azvârlit deoparte, luând-o la fugă spre fundul ogrăzii. Am alergat şi eu după ea. Raveica era tot acolo, nemişcată, strânsă ghem şi cu capul răsucit într-o parte. Mama, albă la faţă ca varul, s-a prăbuşit lângă ea. L-a început n-a scos nici un sunet, încercând să-şi dea seama parcă dacă mai respira. Apoi, cuprinsă de disperare, i-a atins uşor faţa plină de zgârâieturi, cu vârfurile degetelor. Buzele au început să-i tremure nestăpânite, încercând să rostească cuvinte care nu vroiau să se nască. Cu un capăt al basmalei i-a şters, abia atins, şuviţele subţiri de sânge care i se prelingeau din nas şi urechi. Cu grijă, i-a luat capul în poală şi, abia atunci, a început s-o cheme parcă, cu glas sugrumat, mângîindu-i continuu fruntea:

            - Raveica... fata mamei, spune-mi ceva! Hai Raveicuţo, vorbeşte cu mama, puiule!!!...   Repeta într-una aceleaşi cuvinte. Îi strânse uşor capul şi trupul la pieptul ei, legănându-se ca un om zdrobit, şi ridică ochii înecaţi în lacrimi spre Cer, implorând:

- Doamne, îndură-te de noi şi nu mi-o lua! Fie-ţi milă... e doar un copil, Doamne!

            Şi-a coborât din nou privirea spre trupul inert din braţele ei şi a început să-l scuture, la început uşor, apoi din ce în ce mai tare, strigând cu disperare:

            - Raveicuţo, trezeşte-te, fetiţa mami!...

În zadar, soră-mea nu dădea nici un semn de viaţă. Inima ei nu-şi făcea simţite bătăile. Înnebunită şi gemând de durere, mama a ridicat-o pe Raveica din iarbă şi, cu ea în braţe, s-a îndreptat împleticindu-se spre casă.

Păşeam tăcut în urma ei, cuprins de-o nelinişte surdă, născută-n sufletul meu nu datorită faptului că soră-mea se afla în starea aceea de inconştienţă, ci din cauza suferinţei de care fusese cuprinsă mama. Durerea ei mă cuprindea şi pe mine. Ajunsă în casă, a aşezat-o cu grijă pe un pat şi cu o cârpă udă i-a şters faţa, vorbindu-i duios, cu glas tremurat.. Eu, aflat la căpătâiul patului, o urmăream atent, încă stăpânit de acea nelinişte şi teamă.

 Într-un târziu, parcă aducându-şi aminte de existenţa mea, s-a uitat lung la mine şi, abia auzit, mi-a spus:

- Nu-ţi face griji, dragul mamei, o să-şi revină!...    Du-te la primărie şi spune-i lui taică-to să vină repede acasă!..

La vorbele ei, m-am încordat în sinea mea să-mi stăpânesc plânsul, să mă arăt „bărbat” puternic.

- Bine mamă! reuşesc eu să-i spun fără să-mi tremure glasul, apoi am zbughit-o pe uşă afară. Grozavă mamă am! Cea mai grozavă din lume! Cât de mult ne poate iubi, pe mine şi Raveica, săraca!...

 Am ţinut-o într-o fugă până la primărie, care se afla nu tare departe de casa noastră. Tata era în curte, discutând cu nişte oameni. Grăbit tare să-mi îndeplinesc „sarcina”,   fără să-i salut pe cei de faţă, mă reped şi-i spun:

- Tătucule, o zis mămuca să vii acasă c-o murit Raveica!

Câteva clipe, privirea tatei m-a cuprins mustrătoare, vorbele mele trecându-i parcă pe lângă urechi, supărat mai degrabă pentru felul în care am dat buzna acolo. Oamenii din jur însă au amuţit, privindu-mă uluiţi. Oricum, în acel moment, eu mă simţeam foarte important că reuşisem să atrag atenţia. Dar imediat, parcă tot cerul s-a prăvălit la picioarele mele. Chipul tatei s-a crispat şi vorbele lui au spart dureros tăcerea care se lăsase.

- Măi copile, ce tot spui acolo? Cine-a murit? m-a întrebat el tăios, măsurându-mă din cap până-n picioare şi invers.

- Raveica!... A căzut de pe păr...

Şi-a desprins cu greu privirea de pe mine, numai pentru a o îndrepta spre cer, apoi a murmurat abia auzit, ca pentru sine:

- Doamne-Dumnezeule, nu mă pedepsi!...

- Domn’ primar, poate că-i doar leşinată... Cum să moară aşa, de la o căzătură? zise careva.

- Oameni buni, trebuie să văd ce s-a întâmplat... Văsălică, i se adresează unuia dintre ei, tu ai fost felcer în armată, hai, te rog, cu mine!

Până acasă tata n-a mai scos nici un cuvânt. Mi-a fost greu să ţin pasul cu el, căci mergea cu paşi mari şi grei, apăsaţi parcă de toată povara lumii.

Vestea  celor întâmplate se răspândise cu iuţeală şi, când am ajuns noi acasă, în odaia unde se afla Raveica erau deja adunate mai multe vecine, uluite de cele petrecute. Unele se apucaseră de bocit ca după mort, ştergându-şi cu colţul năframelor lacrimile de pe obraji.

 Tata, cu faţa împietrită, s-a apropiat de pat şi a privit-o câteva clipe, apoi şi-a pus mâna pe pieptul şi pe fruntea ei. Mama, şi ea lângă pat, nu mai avea putere să mai zică sau să mai facă ceva. Plângea doar, cu lacrimi amare şi suspine adânci. Nici tata n-a putut rosti nici măcar o vorbă s-o încurajeze. Doar privirea a adunat toată durerea lumii.  Câteva clipe mai târziu, s-a întors spre badea Vasile şi i-a zis aproape şoptit:

- Vezi ce-i cu sărmana copilă!...

Felcerul s-a uitat la Raveica pe toate părţile, şi-a pus urechea pe pieptul ei plâpând, să-i audă bătăile inimii. I-a ridicat pleoapele să-i privească ochii şi a cerut chiar o oglindă de-a apropiat-o de buzele fetei. Cu fiecare pas pe care îl făcea în încercarea de a-i stabili starea, chipul i se întuneca tot mai mult iar speranţele noastre, ale celor prezenţi, se micşorau.

După un timp, şi-a ridicat privirea spre tata şi l-a privit clătinând din cap.

            - Domnu’ primar, îmi pare rău! Nu pot face nimic...

            Tata, refuzând parcă să înţeleagă verdictul, cu privirea priponită pe faţa copilei, a început să murmure:

            - Mulţam Văsălică!... O să prind caii la trăsură s-o duc în Ceu, la doctor!...

            Felcerul l-a prins de braţ şi i-a mai repetat o dată:

- Domn’ primar, îmi pare tare rău !... Nu pot să fac nimic, fata-i moartă!... Dumnezeu s-o ierte!

Ţipătul mamei a îngheţat inimile celor din jur:

            - Doamne-Dumnezeule!... Fii bun şi îndurător cu noi...nu mi-o lua, Doamne, nu mi-o luaaaa!...

            Durerea şi disperarea ei au ţâşnit dintr-odată, de parcă până atunci, o fărâmă de speranţă doar îi mai făcea inima să bată. Sufletele tuturor s-au cutremurat. Mă uitam cu frică şi la tata şi la mama şi nimic din ce-am gândit până atunci n-a mai existat. Am început şi eu să plâng şi m-am dus lângă mama şi-am cuprins-o în braţe, îngropându-mi faţa la pieptul ei. Durerea şi mila se citeau pe feţele tuturor.

            - Săraca Mărie, am auzit pe cineva spunând, nici n-a trecut bine anu’ de când l-o îngropat pe taică-so, că uite... îşi îngroapă acum şi fata!...

                                                           ***

 Câteva femei au spălat-o, apoi, îmbrăcată în strai de sărbătoare, au aşezat-o, întinsă, pe o masă, cu mâinile pe piept şi lumânare la cap. Sicriul urma să-i fie făcut abia în ziua următoare. N-a trecut mult de la apusul soarelui şi-a venit şi preotul pentru slujba de priveghi la căpătâiul moartei. Lumea îndurerată, adunată în tindă, asculta, într-o tăcere cuviincioasă, cuvintele părintelui:

            - Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte… Vedeţi, dragi credincioşi, cum ne poate căuta moartea? Pe ea n-o interesează de suntem tineri ori bătrâni...

            Deodată, un murmur străbătu încăperea şi cuprinse în câteva clipe întreaga casă. Preotul se opri şi ridică privirea nedumerit spre oameni. Toţi cei prezenţi se uitau speriaţi unii la alţii şi care mai de care începuseră a-şi face cruci.

            - Fata ...  părinte!... se auziră câteva voci mai curajoase.

Surprins, şi-a întors capul spre masa pe care fusese  aşezată moarta. Raveica, palidă,  stătea în capul oaselor şi privea la rândul ei mirată, oarecum speriată, când la florile ce o înconjurau, când la oamenii din jurul ei. În liniştea care s-a lăsat se auzeau numai frânturi de rugăciuni şi un murmur temător, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie de ea ori să-i rostească numele. Strâns lipit de mama, i-am simţit tresărirea puternică. O clipă nu s-a putut mişca din loc. Privea doar fix chipul Raveicăi şi lacrimi grele au început să-i scalde obrajii încinşi. Îi simţeam bătăile puternice ale inimii ca pe nişte zvâcnituri. Tata, care până atunci stătuse lângă noi, cu capul în piept, prăvălit în propria-i durere, şi-a ridicat privirea spre Raveica. La început a încercat să spună ceva, dar buzele nu-i articulau nici un cuvânt. Într-un târziu, când privirea soră-mii s-a oprit asupra lui şi a mamei, când  a întins mâinile spre ei, abia atunci i-am auzit vorbele rostite cu lacrimi în ochi:

-Mulţumesc Doamne!...

  Deşi gata să se prăbuşească, mama şi-a adunat toate puterile şi a cuprins-o pe Raveica în braţe, strângând-o la piept cu disperare, de parcă ar fi vrut să-i dea viaţă din viaţa ei şi suflet din sufletul ei răvăşit. Eu, uimit de „înviere”, am prins-o pe soră-mea de braţ, ca să verific. Ea mi-a zâmbit o clipă şi m-a privit într-un fel de parcă ar fi fost mai mare, mai matură ca până atunci, apoi apropiindu-şi gura de urechea mamei, a întrebat-o încet:

            - Mămucă, mai avem păsulă ? Mi-e aşa de foame ! Unde am fost era aşa de fain, mămucă, da’ tătucu-bătrân m-o trimis acasă de-acolo! O zâs că nu-i vremea ….

            Cu glasul încă tremurând, mama i-a răspuns şi pe chipul ei scăldat în lacrimi am zărit urma unui zâmbet:

            - Avem, draga mamei, avem câtă vrei! Lasă c-o să-mi povesteşti mai târziu pe unde ai fost... Mulţumesc Doamne-Dumnezeule că mi-ai dat-o înapoi!...

Preotul, care aproape se pierduse cu firea, începu:

            - Moartă ai fost şi ai înviat, pierdută ai fost şi-ai fost aflată! Doamne, îndură-te de noi, căci mari şi neştiute sunt căile şi puterile tale!

            Încetul cu încetul toţi cei de faţă au început să-şi revină şi fiecare mulţumea Celui de Sus pentru minunea care se petrecuse. Şi tata, după ce şi-a strâns copila la piept, de bucurie, a adus câteva sticle cu pălincă, iar lumea după un pahar, două, a început să-şi vină cu adevărat în simţiri şi să-şi dea cu părerea, care mai de care, despre cele întâmplate.

            - Părinte, felcerul o zâs c-o fost moartă... Da’ acum noi ce să credem: o fost ori n-o fost?

            Preotul i-a privit o vreme fără să spună nimic, aşteptând să se facă linişte, ca vorbele să-i fie bine auzite şi înţelese.

            - Dacă badea Vasile a spus că a fost moartă, apoi aşa să ştiţi c-a fost! Dânsul a văzut mulţi oameni atinşi de aripa Morţii, acolo pe front, în războiul care abia a trecut peste noi. Să ştiţi că am auzit şi eu de asemenea lucruri, dar acum Dumnezeu mi-a dat şi ne-a dat să le vedem cu proprii noştri ochi... Ne-a arătat cât de mari sunt puterile lui...  spuse şi-şi făcu cruce, lucru urmat de toţi ceilalţi. Oare ce ne arată cele ce s-au întâmplat în seara asta sub ochii noştri? Ne arată, ne mărturiseşte încă o dată sfintele vorbe ale evanghelistului Marcu: „... însă Împăratul lumii, pe noi, cei care murim pentru legea lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică.”  Sufletul omului este nemuritor, iar moartea nu-i decât o trecere la cei de dinaintea noastră, pentru întregirea  celor drepţi care se vor bucura de fericire şi odihnă în mâinile  lui Dumnezeu.... 

Şi multe a mai povestit preotul şi oamenii l-au ascultat cu atenţie şi evlavie, căci ce dovadă mai mare, ce nădejde mai mare aveau nevoie decât cele întâmplate în seara aceea.

            Acea noapte a fost una albă pentru noi şi vecinii noştri, căci s-a stat la poveşti şi la băut până spre dimineaţă. Şi poveştile au mers până departe. Mi se închideau ochii, dar nu mă înduram să merg la culcare, căci cele ce se povesteau despre moarte, despre moroi şi strigoi mă ţineau locului.

            În ziua următoare, tata şi mama au dus-o pe Raveica la doctor în Cehul Silvaniei. Doctorul le-a spus că nu are nimic, că-i perfect sănătoasă şi că fata s-a aflat pentru o vreme în „moarte clinică”.

Câte poveşti nu s-au auzit în sat, mai apoi. Nici preotul, în predicile de la biserică, nu uita să aducă aminte şi chiar mai mult de atât, toată întâmplarea prin care a trecut Raveica era privită ca o mărturie pentru „viaţa de apoi”.  

                                                   ***

Într-o zi, cam la vreo două săptămâni de la cele întâmplate, mă aflam cu mama şi Raveica în grădină, sub părul cu pricina.

- Nu te urci pe păr? o întreb râzând şi înghiontind-o pe soră-mea.

- Tu, mai bine taci, că nu ştii nimic! Mămucă, spune-i să mă lase-n pace!

 O vreme, mama nu ne-a băgat în seamă. A cuprins cu privirea coroana imensă a pomului, apoi, clătinând uşor din cap, s-a uitat la noi.

- Doamne, tu fată, prin ce-ai trecut!

Dusă pe gânduri, s-a aşezat pe iarba proaspăt cosită, rezemându-şi spatele de trunchiul părului. 

            - Tu, Raveicuţa mami!... Cât ai fost moartă, că moartă ai fost,  chiar te-ai întâlnit cu tată-to bătrân? o întreabă ea deodată.

            Raveica ne-a privit câteva clipe cu un aer, la început, temător, parcă ar fi avut ceva de ascuns. Apoi, puţin roşie la faţă, dacă nu cumva mi s-a părut aşa doar mie, a răspuns:

            - Da, mămucă!... Era îmbrăcat tăt-tăt  în alb... Şi avea părul lung şi cărunt... Cred că Dumnezo l-o făcut sfânt!...

            Eu, neconvins de vorbele ei şi sigur pe ceea ce ştiam despre tata-bătrân, am contrazis-o, râzând zeflemitor:

            - Cred că nu pe tătucu-bătrân l-ai văzut.... Nu putea să fie făcut sfânt!... Mamă, poţi fi făcut sfânt dacă dohăneşti, bei pălincă şi joci cărţi, ca... tătucu bătrân?...

            - Dumnezo face sfânt pe cine vrea şi,  pe tata-bătrân  l-o făcut, no! Mergea la biserică şi nu se culca fără să zică vreo rugăciune, ştii asta! m-a pus la punct, înciudată, soră-mea.      

- Gata, nu vă mai certaţi! ne-a poruncit mama cu blândeţe şi cu un zâmbet larg aşternut pe faţă.

Încet, privirile ei s-au ridicat  de pe feţele noastre  şi  s-au pierdut pentru o vreme într-un loc nedefinit, dincolo de vale. Când a revenit, a început iar s-o descoasă pe Raveica.

- Bine, dar o vinit, aşa dintr-o dată, la tine? O ştiut cine eşti?

            - Apoi nu ştiu, că atunci când n-o mai fost lumina ceea mare, l-am văzut că era lângă mine. Am vrut să mă apropiu de el, să-l iau în braţe, dar nu m-o lăsat...   O zâs că n-am voie să-l ating.

            - Of, Doamne, ce i-ai dat să trăiască! oftează mama, mângâindu-i obrajii. Draga mami, m-ai ţii minte, ţi-o vorovit.... tata?

            Un timp, Raveica a privit-o, fără să spună ceva, dar apoi, cu voce slabă, i-a spus:

            - M-a sfădit şi mi-a zis că nu-i vremea mea să mă duc acolo... Că-s mulţi cei care trebuie să vină, în curând acolo, când va veni războiul cel mare... Apoi nu mai ştiu nimic... Tot câmpul acela unde eram cu tata-bătrân s-a strâns într-un vârtej luminos şi... m-am trezit.

            - Care război? Vezi mamă că nu ştie ce vorbeşte? Războiul s-o terminat acum 4 ani! Pe cine să aştepte, care morţi? spun eu neconvins de poveştile spuse de Raveica.

            - Aşa mi-a spus, aşa v-am zis!s-a supărat ea.

            Apoi, şi eu m-am supărat şi am hotărât că am treburi mai importante de făcut decât să stau să ascult poveştile ei despre tata-bătrân. Aşa că mi-am umplut buzunarele cu pere şi am plecat la ale mele. Mama şi soră-mea au rămas sub părul acela imens, şi, din când în când, mai prindeam crâmpeie din discuţiile lor. Vorbele lor au trecut însă peste mine, căci am uitat repede cât de grav a fost. În lumea mea de atunci trăiam doar clipele...

                                                                ***

De povestea asta cu soră-mea, mi-am adus aminte de multe ori, mai târziu, pe front.... De fiecare dată ajungeam să mă întreb:  „Oare tata-bătrân chiar dorise să ne anunţe din vreme de zilele pline de urgie care urmau să vină peste noi?”

Cămaşa Ciumii

                                de Milian OROS

 Mare necaz îl lovise pe badea Gheorghe, aşa pe nepusă masă. S-o betejit[1] săracul din senin, că din ce i s-o tras, nu se ştia. Lelea Anica, deşi bună cunoscătoare a ierburilor de leac, n-a fost în stare să-şi ajute bărbatul. Într-o zi, venise, săracul, cam băncădit[2] de la coasă şi, la început, şi-a zis că din cauza oboselii îl apucaseră frisoanele şi transpiraţia. Apoi, când l-au apucat durerile acelea groaznice la toate încheieturile şi când şi-a văzut gâtul în oglindă, plin de umflături rozalii, şi-a dat seama că ceva nu-i bine cu el. I-a oblojit Anica gâtul şi încheieturile cu tot felul de fierturi, dar degeaba. În câteva zile boala l-a trântit la pat, slăbindu-l de nu mai ştia de el. Din cauza durerilor şi a fierbinţelilor de care era cuprins mai tot timpul, îşi pierdea mereu cunoştinţa. Umflăturile de la gât erau acum mari şi arătau ca nişte nuci negre. Într-un moment de luciditate, cu lacrimi în ochi, a chemat-o pe Anica şi i-a spus tânguit, abia auzit:

– Tu Anică… văd că Dumnezeu mă cheamă la el… Du-te la popă… să vină să mă spovedească, că io-s gata de dus!

– Ce vorbe-s astea, bărbate, bolund eşti?!

– Anică, fă cum îţi spun, că nu-i vreme! Vremea me s-o dus, tu, înţelesu-m-ai? Poate mă pedepseşte Dumnezeu pentru relele făcute, că nu-i om fără de păcat…

– Pentru ce să te pedepsească, doamne iartă-mă?… îi opri vorba Anica, oarecum înciudată, ştergându-şi cu colţul zadiei lacrimile care-i veniseră în ochi, aşa, fără ştire.

– Tu, femeie, apoi boala asta ce-a dat peste mine, musai îi… ciumă!…

– Vai de mine, bărbate, nu vorovi fără tine, că-ţi faci păcat! îi zice Anica, speriată bine de tot, căci parcă auzise şi ea de boala asta pe care n-o putea opri nimeni, decât numai Bunul Dumnezeu. Se uită cu milă la bărbatul de lângă ea şi dintr-odată parcă se simţi şi ea cuprinsă de fierbinţeală, apoi de friguri.

– Doamne, Maică Sfântă, apără-ne de cele rele! murmură ea scuturându-se din tot corpul, şi-şi făcu repede câteva cruci, apoi mai făcu una asupra bărbatului întins fără vlagă în pat.

Gheorghe n-o mai luă în seamă. Gemu înfundat şi, privind într-un colţ mai întunecat al odăii, îşi lăsă mintea slobodă să-i aducă înaintea ochilor acele lucruri despre care credea că, în balanţa Celui-de-Sus, ar putea să-l apropie de poarta Iadului. „Când i-am smuls lui Traian Părăoanului iugărul cela din Telec, câştigat pe datorie la… cărţi, apăi orice ar pute hi numa’ faptă bună, în faţa lui Dumnezeu, nu!… Săraca Anică, nici acum nu ştie cum o fost. Ea crede că l-am cumpărat de la bietul om…” – murmură el pentru sine, spăşit, de sărmana femeie crezu că iar buiguie[3] din cauza fierbinţelilor.

Nemaiştiind ce să-i mai facă, Anica îşi ascultă bărbatul şi se duse după popa Costea să vină să-l spovedească pe Gheorghe al ei. Şi bine a făcut, căci n-au mai trecut nici trei zile încheiate şi clopotul bisericii a plâns după el. A plâns şi a jelit şi biata femeie, căci trăise o viaţă lângă omul ei, cu bune, cu rele, cum i-e dat omului să ducă pe lumea asta. Lacrimile şi durerea i se împleteau fără să vrea cu gândul că ar putea să-i vină şi ei rândul, căci nu numai Gheorghe al ei plecase dincolo. Steaguri negre începuseră să fie atârnate pe la multe porţi. Câţiva felceri umblau pe la casele oamenilor, dând cu var pe unde credeau ei c-ar putea veni boala aceea groaznică de-i spunea Moartea Neagră…

Clopotul din turla bisericii nu mai contenea să bată. Aproape în fiecare zi anunţa cu jale încă una sau mai multe treceri în nefiinţă. Mare era jalea care se abătuse peste sat şi nu numai peste el, ci peste tot ţinutul de sub Codru. Unele guri, mai umblate prin lume, spuneau că necazul şi prăpădul erau mult mai întinse, că nimeni nu le cunoaşte marginile. Mureau oamenii şi animalele pe capete. Dumnezeu parcă-şi întorsese faţa de la toţi şi de la toate, nu mai vroia să ia aminte la cei pe care-i făcuse din ţărână şi peste care suflase Duh Sfânt…

Oamenii satului erau de-a dreptul îngroziţi, căci nu ştiau ce să mai facă şi la cine să ceară ajutor. Se simţeau complet neputincioşi, dar refuzau să accepte soarta aşa cum se abătuse acum asupra lor. Trebuia făcut ceva, orice. Mai ales că fiecare îşi aducea aminte de vorbele acelea: „Dumnezeu te ajută, dar mai întâi trebuie să te ajuţi tu…”

Într-o marţi, când ziua se pregătea să se învăluie cu noaptea, mai multe femei s-au adunat la casa Anicăi şi au început să întoarcă blestemăţiile Ciumei pe toate feţele. Nu reuşeau să înţeleagă de unde a venit nenorocirea asta peste ei. Cine sau ce bântuia locurile şi lua atâtea suflete? Nu putea fi decât ceva necurat la mijloc. Într-o vreme, găzdoaia le zice:

– Femei bune, io… ştiţi la ce mă gândesc?…

– Om şti de ni spune, lele Anică, zice una mai tânără.

– Amu, io zic că Ciuma asta numai femeie poate hi, da’ din altă lume… din… lumea cealaltă! Cine ştie ce blesteme duce în spate şi a venit să le azvârle peste noi. Tare aprigă este, da’ dacă-i femeie, apoi musai trebuie să aibă şi ea năravurile noastre, cele de pe lumea asta, trebuie să aibă ea vreo slăbiciune, nu, femei bune?

– De, aşa a hi, că eşti cea mai bătrână dintre noi şi ştii mai multe ca oricare, zice una dintre ele.

– Io aşe zic. Şi nu suntem noi în stare s-o dibuim? Ia gândiţi-vă! Ca orice femeie, trebuie să-i placă să se gătească şi să placă oarecui, cuiva din lumea ei. Io mă gândesc să-i facem o cămeşă faină, din urzeala cea mai scumpă pe care o avem şi să i-o dăm în dar… Sigur a îmbrăca-o şi, când s-a vedea cât de bine-i stă, a pleca să se arate bărbaţilor de pe LUMEA CEALALTĂ şi pe noi ne-o lăsa în pace!

– Dacă dumneata aşa spui, bine! Da cine să i-o dea şi unde? întrebă careva. Că niciuna dintre noi n-a văzut-o la faţă şi nu ştie unde ar putea-o găsi.

– No, da cine-a zis c-o poţi vedea? Am zis io că trebuie să fie femeie, da nu una obişnuită. Să ştiţi că m-am gândit şi la asta… Om duce-o în Valea Bodavei, numai acolo-i poate fi sălaşul… N-aţi auzit pe bătrânii noştri când povesteau că acolo-i o poartă spre LUMEA CEALALTĂ, încă de pe vremea când dacii şi-or îngropat acolo comorile, de frica vrăjmaşilor? O să avem însă nevoie de trei bărbaţi curajoşi să i-o ducă acolo în miez de noapte. Vorbiţi cu oamenii voştri, poate s-or săturat şi ei de bătut drumul cimitirului şi de dus rude la groapă…

– Apoi, lele Anică, aşe să facem! au zis femeile, unele temătoare, altele cu hotărâre în glas.

Exact peste o săptămână, tot marţi, de cum a apus soarele, şapte femei şi trei bărbaţi s-au adunat iar la casa Anicăi şi au început lucrul. Au ţesut cea mai fină pânză din cânepă, apoi au cusut o cămaşă muierească, atât de minunată, încât putea fi îmbrăcată de orice femeie de neam mare, oricât de năzuroasă ar fi fost aceea.

Mai era o jumătate de ceas până la miezul nopţii când cămaşa a fost gata. Bătrâna Anica s-a uitat la ea, a întors-o pe toate părţile, i-a cercetat cusăturile, apoi, mulţumită, le-a zis celor trei bărbaţi:

– O să trebuiască să duceţi cămeşa în Fundul Bodăvii şi s-o atârnaţi de doi pari, apoi să vă întoarceţi în sat, fără să vă uitaţi înapoi ori să scoateţi vreo vorbă, orice îţi auzi ori vide… Da’ să nu vă întoarceţi pe acelaşi drum, înţelesu-m-aţi?

– Aşa om face, lele Anică! au zis ei, hotărâţi.

Unul a luat cămaşa iar ceilalţi câte un par, s-au aruncat pe cai şi au luat drumul Bodavei.

Când au ajuns în vârful dealului, nu departe de Părul Turcului, s-au oprit puţin să-şi tragă sufletul şi să-şi facă curaj să străbată locurile despre care bătrânii satului povesteau atâtea lucruri neobişnuite. O ceaţă lăptoasă se întindea peste Valea Bodavei, până către pădure, iar coama de deal unde cândva străjuiseră zidurile cetăţii se mai vedea ca o umbră întunecată. Din când în când, parcă întrezăreau pentru o clipă câte o lumină albastru-verzuie, ca un fulger, dar la urechile lor nu ajungea nici un sunet. Liniştea din jur înghiţea totul şi pătrundea ca o înfiorare în sufletele lor.

Bărbaţii s-au privit câteva clipe, şi-au făcut câte-o sfântă cruce, apoi şi-au slobozit caii spre vale. Când au ajuns la capătul văii, acolo unde se întâlneau hotarele Uileacului, Băseştiului şi Ulciugului, au descălecat. Inimile le băteau atât de puternic, că aproape le auzeau. Fără să se mai privească, au înfipt parii-n pământ, apoi au întins cămaşa pe ei de parcă ar fi ridicat o ciuhă[4]. Nimic în jur nu se mişca, totul părea că aşteaptă clipa de cumpănă a noii zile. La fel de tăcuţi, au încălecat caii şi au luat înapoi drumul spre Uileac, urmând duleul[5] care-i scotea spre Huciu Crâşmii. Zgomotul copitelor făcea ca liniştea nopţii să pară mai adâncă şi aşteptarea a ceva ce avea să fie, mai apăsătoare. Nici n-au trecut de izvorul cel mare, aflat la capătul văii, în partea dinspre Ulciug, că în spate, lângă ciuhă, s-a pornit un vârtej şi un vuiet cumplit. de le-a îngheţat inimile, dar nu s-au întors să vadă ce-i. Au dat pinteni cailor şi s-au făcut una cu ei, rugându-se să scape. Din vuietul care le străpungea toate simţurile s-au rostogolit parcă tropote de cai care se auzeau tot mai clar şi tot mai aproape, de parcă o ceată de călăreţi era pe urmele lor. Peste toate, strigăte şi gemete de durere străpungeau aerul, ca şi cum o bătălie cumplită se dădea la câţiva paşi în urma lor. Sudori reci au început să le curgă pe spate, dar şi-au adunat toate puterile şi şi-au înfrânt pornirea de a privi peste umăr. Ochii înfierbântaţi ţinteau fix, undeva, peste urechile ciulite ale cailor, care goneau pe drumul spre sat, parcă la fel de înspăimântaţi ca şi stăpânii lor. Când au ajuns în vârful dealului, în apropierea crucii de lângă crâşma părăsită, totul s-a oprit ca prin farmec. Scăpat ca dintr-o strânsoare cumplită, aerul s-a destins dintr-odată, şi cei trei bărbaţi au tras ca la un semn de hăţuri, încetinind şi trăgând cu nesaţ aer în piept, de parcă atunci ar fi învăţat să respire. Au intrat la pas în sat, fără să se privească şi fără să schimbe o vorbă. Spaima încă îi stăpânea. S-au oprit la casa lelii Anica, unde-i aşteptau muierile, şi ele cu frica-n sân. Pregătiseră ele o masă de şezătoare cu toate cele ale gurii, dar parcă nu se puteau îmbia unele pe altele. Şi-au primit bărbaţii cu nerăbdarea celor care au aşteptat cu sufletul la gură veşti despre cele făptuite, dar chipurile celor trei le-au făcut să-şi înfrângă curiozitatea. Abia când s-a crăpat de ziuă o linişte calmă i-a învăluit pe toţi şi bărbaţii au reuşit să-şi adune vorbele să poată povesti grozăvia prin care au trecut…

Zilele şi-au urmat cursul, şi oamenii şi-au purtat mai departe, în linişte, durerea şi grija. Încet-încet, însă, în aer parcă s-a schimbat ceva şi, de la o vreme, clopotele bisericii băteau doar pentru sărbători şi pentru măsura timpului. Pentru plâns şi jelit, din ce în ce mai rar, aşa cum fusese înainte să vină peste sat Moartea Neagră… Ciuma se pare că-şi îmbrăcase cămaşa primită-n dar de la uilecani şi o luase spre LUMEA CEALALTĂ să se fălească acolo cu ea, lăsându-i pe bieţii oameni cu amarul şi grijile lor…

________________________________________

[1] A se îmbolnăvi, a suferi de ceva.

[2] Supărat, obosit, nemulţumit de ceea ce i se întâmplă.

[3] A bolborosi, a aiuri.

[4] Sperietoare pentru păsări, momâie.

[5] Drum de ţară, între holdele de culturi agricole.