Inginer Petre Lucaciu

 

Autorul dedică aceste modeste rânduri despre ing. Petre Lucaciu preotului stavrofor Radu Botiș din Ulmeni Maramureșului, distins om de cultură și patriot de excepție, precum și fiicei sale Andreia, care prezintă cu talent și har Balada lui Vasile Lucaciu.

 

Acesta s-a născut la 15 ianuarie 1866, la Baia Mare, ca fiu al preotului institutor Mihail Lucaciu. Era fratele mai mic al lui Vasile Lucaciu (1852-1922), supranumit „leul din Sisești”, om politic și luptător pentru drepturile românilor din Transilvania. Pe frontispiciul bisericii din Sisești, unde acesta a păstorit, era scris în latinește: PRO UNIONE OMNIUM ROMANORUM.

Petre Lucaciu a urmat școala primară și liceul în orașul natal, luându-și în anul 1882 diploma de bacalaureat cu mențiunea “magna cum laudae”.

Studiile superioare le-a urmat la Academia de mine din Schemnitz pe care a absolvit-o în anul 1885. Imediat după absolvire a fost angajat în serviciul statului maghiar ca elev inginer, iar în perioada 1886-1888 a fost secretarul Societății de mine de aur ”Concordia” din Abrud.

            La sfârșitul anului 1888, Petre Lucaciu vine în vechiul Regat, iar la 1 ianuarie 1889 până la 31 martie 1890 îl găsim angajat ca șef de exploatare la Bahha Vârciorava (Mehedinți), după care se angajează la Regia Monopolurilor Statului, unde rămâne timp de aproape 30 de ani, până 1 aprilie 1921, când se pensionează. În acești ani, cât a fost în serviciul RMS, Petre Lucaciu a trecut prin toate gradele profesionale specific corpului tehnic, ajungând până la acela de inginer inspector general.

            Cât a fost în serviciul RMS, Petre Lucaciu a funcționat ca director al Salinelor Ocnele Mari, apoi ca director al salinelor Târgu Ocna și apoi timp de 20 de ani ca director al Salinelor Slănic Praova.

            Cu ocazia retragerii administrației și armatei române în Moldova, Petre Lucaciu fucționează în cadrul RMS din Iași.

            După înfăptuirea unității naționale, acesta a fost trimis în Tansilvania ca director al RMS Cluj.

            În anul 1919, Petre Lucaciu a luat parte activă la înființarea societății “Ceditul minier” care era “creațiunea lui, fiul prea iubit al inteligenței și al muncii sale”. La această societate a fost administrator și delegate precum și vicepreședinte al Consiliului de Administrație.

            În perioada cât a fost director la Salina din Slănic “a adus această salină în starea înfloritoare” pe care o cunoscuse, făcând din ea ”cea mai important salină din România, atât prin așezarea ei geografică favorabilă, cât și pentru sarea ei pură”.

            Inițiază introducerea iluminatului electric pentru prima dată în exploatarea saline, coordonează efectuarea de noi sondaje pentru amplasarea de noi mine. A colaborat cu L. Mrazec și I.P. Voitești la realizarea primei hărți cu zăcămintele de sare din zona extracarpatică a României, care a fost prezentată la Paris în 1900.

            A fost membru active în Asociația Inginerilor și Tehnicienilor din Industria Minieră din România.

            Petre Lucaciu a participat la primul congres al Asociației Inginerilor și Tehnicienilor din Industria Minieră din România, care a avut loc la Ploiești, în zilele de 4-5 iunie 1921, în Amfiteatrul liceului “Sfinții Petru și Pavel”, alături de I. Gh. Munteanu Murgoci, ing. I. Ghica etc.

            Ca și fratele său, dr. Vasile Lucaciu, ing. Petre Lucaciu a fost luptător de frunte pentru cauza națională. A făcut parte din Comitetul Ligii Culturale la nivel central dar și local. A avut legături apropiate cu prof. I. Lupulescu.

            Numele lui Petre Lucaciu strălucește lângă celelalte mari nume de donator: Adamachi, Tache Anastasiu, Agarici, prof. N.G. Lăzărescu etc. ce “au adus pe altarul culturii neamului prinosul muncii lor”.

            În timpul vieții și activității sale a agonisit o mare avere evaluată la suma de 15.000.000 lei, constând în efecte și acțiuni la diferite societăți și bănci ca Marmoroș Blank, Prevederea social, fabrica de ipsos Hraby et Nicolau din Slănic etc.

            Această avere a format suportul financiar al Fundației inginer Petre Lucaciu, pe care a pus-o la dispoziția Academiei Române, prin testament, cu scopul “de a crea burse pentru studenții merituoși, dar lipsiți de mijloace, care se dedică studiului ingineriei de mine”.

            A încetat din viață la vârsta de 61 de ani, după o scurtă suferință, în ziua de 3 noiembrie 1926, fiind înmormântat în ziua de 6 noiembrie. Slujba de înmormântare a avut loc la biserica greco-catolică Sfântul Vasile din București, care s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru cei veniți să-și ia rămas-bun de la Petre Lucaciu.

            Dintre numeroasele cuvântări ținute cu această ocazie, amintim pe cele ținute de: ing. N.P. Ștefănescu, din partea Societății “Creditul Minier”, Ion Bianu, din partea Academiei Române, ing. Th. Zernoveanu, din partea funcționarilor și lucrătorilor saline Slănic-Prahova, ing. Traian Metianu, din partea Asociației Generale a Inginerilor din România, și ing. I. Ghica, președintele Asociației Inginerilor și Tehnicienilor din Industria Minieră din România.

            I-a fost dat lui Petre Lucaciu să vadă realizat visul de aur al românilor.

            Se cuvine ca acestei personalități, care a lăsat o dâră luminoasă în istoria neamului și, timp de douăzeci de ani, și-a legat numele de Salina Slănic, municipalitatea de aici să ia măsuri să-l declare Cetățean de Onoare post mortem.

 

Bibliografie:

Analele Minelor din România, nr. 11,12/ 1926

 

                                                                        Prof. dr. Constantin Dobrescu

Ștefan cel Mare comemorat în Prahova

Evocăm în cele ce urmează figura unuia dintre cei mai luminați voievozi pe care i-a avut neamul nostru - Ștefan cel Mare, cea mai puternică personalitate dată de poporul nostru în secolul al XV-lea. Niciodată în întreaga epocă feudală Moldova nu a avut un alt voievod atât de valoros ca Ștefan, căruia pe drept temei posteritatea i-a conferit denumirea "cel Mare". Domnind aproape jumătate de secol, el a consolidat structurile interne ale țării, a desăvârșit organizarea ei militară bazată pe potențialul uman al țărănimii și i-a apărat independența.

Cele aproape cinci decenii ale domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504) reprezintă din perspectiva istoriografiei românești un măreț apogeu al dezvoltării Moldovei medievale ca proiect politic intern, dar mai ales punctul culminant al afirmării sale în planul realităților internaționale.

În acord cu interpretările tradiționale domnul român de la finele Evului Mediu continuă să fie evocat ca restaurator al ordinii interne, inițiator al unor restructurări în cadrul elitei sociale, protector al Bisericii ortodoxe și ctitor de centre monastice, dar mai ales cel mai fidel apărător al creștinătății în fața pericolului otoman.

În domnia lui Ștefan cel Mare găsim sensuri europene în perspectiva implicării în așa numita Cruciadă târzie. Europa ca realitate politică și de civilizație nu-și câștigase locul în mentalul politic medieval iar Christianitas, entitatea transnațională cu care oamenii politici și de cultură ai vremii operau se află la jumătatea secolului al XV-lea într-un proces de transformare din care avea să rezulte sistemul politic bazat pe echilibru de putere.

Politica sa socială a tins să lărgească baza de masă a dominației prin limitarea puterii marilor feudali și proteguirea țărănimii libere, a orășenilor. De altfel, eforturile lui Ștefan aveau ca scop să asigure centralizarea statului feudal și urmăreau realizarea unei largi coeziuni interne, singura cale de tărie și rezistență a statului în fața pericolelor ce se profilau la hotare.

Demn de subliniat este și efortul său de a alătura și Țara Românească luptei de rezistență împotriva politicii expansioniste a Porții Otomane. Ne-au rămas din această perioadă încercările unui mare om politic și strateg de a atrage, alături de Moldova, într-o unică alianță, celelalte două țări române. În mai multe rânduri, a intervenit în Muntenia (pe care obișnuia să o numească "cealaltă țară românească"), spre a așeza pe tronul ei, domnii hotărâți să înfrunte pericolul otoman. Aceste repetate intervenții au putut genera acea tradiție consemnată de cronica munteană, că Ștefan ar fi domnit și în Muntenia.

În acest context, documentele relevă și prezența lui Ștefan cu oștile sale în județul Prahova, cu prilejul campaniilor militare din 1473, când urmărea schimbarea lui Radu cel Frumos cu Laiotă Basarab, lupta între cele două oștiri pe pârâul Vodna, un afluent al Prahovei, între 18-20 nov. Iar în anul următor oștile lui Ștefan au intrat din nou în Țara Românească și au luat cetatea de pe Teleajen din Județul Prahova, pe care cercetătorii au identificat-o la Vălenii de Munte. Ștefan deținea posesiuni în Transilvania, care aveau să contribuie la strângerea relațiilor dintre români.

În timpul domniei sale, Moldova a fost una dintre principalele forțe politico-militare din jumătatea de Răsărit a Europei. El și-a condus oastea în 36 de bătălii, nepierzând decât două dintre ele, fapt rar în istoria războaielor. Succesele sale politico-militare nu au fost obținute numai împotriva imperiului Otoman, ci și împotriva puternicelor regate vecine – Polonia și Ungaria. Acestea, încălcând teritoriul Moldovei, doreau să ocupe poziții dominante la gurile Dunării și la țărmul Mării Negre, ce aparțineau Moldovei.

O grijă deosebită a arătat vigilentul domn pentru înzestrarea oastei cu armamentul necesar, procurat fie din orașele Brașov, Sibiu și Bistrița, fie de la Liov chiar din Veneția și Genova. Ștefan a adăugat oastei o armă nouă, redutabilă artileria care, cu toate imperfecțiunile tehnice inerente începutului, a contribuit foarte mult la mărirea capacității de izbire, cât și la puterea de rezistență a armatei.

Dacă de fiecare dată biruința a fost în cele din urmă a lui Ștefan, aceasta se datorează geniului politic și militar al domnitorului și deopotrivă țării, acelor mulți care s-au ridicat într-un singur gând alături de voievod.

Strălucitele victorii ale oștilor sale asupra Porții Otomane care au salvat pentru o vreme înseamnată, țările din centrul continentului de contopirea turcească turcească, au conferit luptei românilor o semnificație europeană. Se poate susține cu deplin temei că Moldova a cunoscut în timpul lui Ștefan cel Mare, culmea afirmării sale pe plan european. Evocăm cu mândrie și recunoștință mesajul lui Ștefan cel Mare din 1477 către dogele și senatul Veneției, în care domnitorul arată că rezistența opusă de Moldova invaziei otomane a îngăduit celorlalte țări europene să trăiască în liniște și pace, în timp ce el a trebuit să înfrunte expedițiile otomane, conduse de însăși sultanul.

Cei patruzeci și șapte de ani ai domniei lui Ștefan au adus un prestigiu fără precedent Moldovei. El a întreținut cu neîntrecută iscusință și relații diplomatice cu statele vecine Moscova apoi cu Papa, Veneția, cu hanul turcoman UZUN-HASAN.

Geniul lui Ștefan se vădește și în grija pentru sporirea puterii economice a țării, pentru dezvoltarea agriculturii, a meșteșugului și comerțului, astfel că în timpul domniei sale Moldova a avut o perioadă de prosperitate economică.

Ștefan cel Mare a manifestat constant largi și rodnice preocupări culturale și artistice. Pentru a face cunoscută activitatea sa de iscusit organizator al țării și de viteaz apărător al ei, domnul a pus să se scrie Letopisețul Moldovei, în care se arată pe scurt și numele înaintașilor săi la domnie începând cu Dragoș și Bogdan.

Preocuparea lui Ștefan pentru propășirea artei este oglindită de numeroasele monumente religioase de rară frumusețe arhitectonică pe care le-a zidit. Epoca sa este considerată ca cea mai fertilă epocă constructivă a feudalismului românesc.

În ciuda faptului că domnia lui Ștefan este plină de războaie, unele campanii fiind pustietoare pentru țară, Moldova cunoaște pe plan cultural o epocă de o deosebită înflorire.

Țara se înfățișase la sfârșitul domniei sale "roditoare și foarte plăcută și bine așezată, îmbelșugată în animale și pomi" cum scria medicul venețian sosit la curtea sa.

Personalitatea excepțională a lui Ștefan a impresionat puternic mulți conducători politici, religioși, scriitori și istorici care l-au prețuit și admirat. Contemporanii și urmașii au lăsat numeroase mărturii care tratează impresia pe care le-au produs-o acțiunile și însușirile remarcabile ale domnului moldovean. Înțelegem astăzi mai bine ca oricând că Moldova și Ștefan cel Mare au luptatmulți ani pentru apărarea neatârnării indiferent de puterea dușmanului.

Un moment grăitor care dovedește prețuirea unanimă a tuturor românilor, tineri și vârstnici, intelectuali și țărani, față de marele domnitor a fost măreața sărbătoare de la Putna, organizată la 15-27 august 1871, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea ctitoriei lui Ștefan. Pornit din inițiativa poetului național Mihai Eminescu, adânc cunoscător al trecutului poporului nostru și entuziast admirator al eroilor neamului, gândul preamăririi lui Ștefan, cu ocazia aniversării amintite a prins aripi și a cuprins într-o unitate de simțire românească, mii de oameni veniți din toate colțurile țării, din toate provinciile locuite de români, ca să cinstească memoria marelui domnitor.

În anul 1876, mai mulți locuitori prahoveni au contribuit cu modesta sumă de 201 lei la înălțarea în Iași a grandiosului monument reprezentând pe Ștefan cel Mare.

Comemorarea a 400 de ani de la trecerea în eternitate a marelui domnitor – acțiune inițiată de Spiru Haret, pe atunci ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice – prilejuiește prahovenilor inițiativa unor acțiuni. Inițiativa trebuia să fie o ripostă la reproșurile presei conservatoare privitoare la faptul că guvernul liberal instaurat la 14-27 februarie 1901, ratase celebrarea celor 300 de ani de la Moartea lui Mihai Viteazul. Există și o presiune publică în acest sens, politica de maghiarizare a Transilvaniei, dusă de guvernul Tisza Istvan provocând opinia publică din Regat și înmulțind gesturile de solidarizare cu ardelenii. De aceea, comemorarea lui Ștefan avea să conțină destule accente revendicative postromâniste. În școlile prahovene au loc numeroase acțiuni de comemorare. Vom reda aici un raport al directorului școlii primare din comuna Starchiojd din 23 august 1904, din care rezultă modul cum școlarii de pe Valea superioară a Teleajenului au cinstit memoria "nemuritorului domn român Ștefan cel Mare".

Astfel, "pe locul cel mai deschis vederii, pe o pajiște neridicată și cu multă întindere liberă împrejur în centrul comunei Posești", elevii din Stachiojd, Posești și din alte comune, în prezența a numeroși locuitori, au evocat personalitatea ilustrului voievod.

Astfel, din comuna Starchiojd s-au deplasat la Posești 150 de elevi, însoțiți de învățători, 50 dintre aceștia "îmbrăcați în bluze militărești, pe cap cu pălării de paie (lucrate în atelierele școlii), uniforme vânătorești (lucrate de elevi) și înarmați cu puști de lemn. Așezați în coloană de două rânduri în marș militar și multă preciziune având în frunte un elev ce ducea drapelul școlii". Erau urmați de părinții lor și multă lume care mergea să se uite la serbare. În urma acestora "mai mergea și o căruță care transporta elevii mici, care ar osteni din cauza lungimii drumului de parcurs". Au plecat la ora 7 dimineața și au ajuns la ora 11 la Posești, după un marș "în sunetul tobei, care făcea să răsune văile de primprejur și să scoată din case de poseșteni spre a primi micuța armată de școlari."

La ora unu după-amiază a început serbarea după un serviciu religios pentru odihna sufletului lui Ștefan cel Mare, la care au luat parte toți preoții din comunele învecinate, în prezența notabilităților și a unui număr de aproape 1600 de persoane.

După cuvântările privind personalitatea ilustrului voievod și însemnătatea serbării, a urmat desfășurarea programului acesteia.

Elevii școlii din Starchiojd au prezentat piesa de teatru sătesc "Țara nouă" de C. Dobrescu-Argeș, piesă jucată în anul 1903 de elevii aceleiași școli, în prezența ministrului Instrucțiunii Publice, Spiru Haret, și "mult apreciată de domnia -sa".

După terminarea sebării, la ora 18.30, elevii s-au întors în comuna Starchiojd în aceeași ordine în care au venit la Posești.

Deși drumul parcurs a fost destul de lung, ajungând seara "elevii erau atât de voioși, atât de entuziaști, încât ajungând la școală un <<Ura!>> nesfârșit a ieșit din micuțele piepturi în fața mulțimii, care ne aștepta". Pe lângă emoționanta acțiune care trage concluzia că dascălii prahoveni, cu toate lipsurile, dar cu dragoste de meserie și țară au pregătit de fapt generația care se va jertfi pentru realizarea idealului național la 1 Decembrie 1918.

Sărbătorirea în 1904 a patru secole de la moartea vioevodului Ștefan cel Mare (1457-1504), a prilejuit sumarul manifestărilor naționale dedicate atunci evenimentului, apariția, în chiar ziua comemorării (2 iulie) a două publicații, numere unice, festive, purtând, ambele, numele domnitorului: Ștefan cel Mare.

Una dintre acestea a apărut la Iași, cea de a doua la Ploiești. Cronologic, sunt primele apariții publicistice editate la noi, ce poartă ca titlu un nume de voievod român. Anterior, în 1902, săptămânal apare tot la Iași, între 24 ianuarie și 10 martie, publicația Cuza Vodă, organ independent al societății locale cu același nume.

De remarcat că de existența publicației din fosta capitală a Moldovei – inedită azi (numele ei nu figurează în niciunul din dicționarele presei românești elaborate până acum) – informează (nu cunoaștem alte surse) însăși apariția omonimă tipărită cu acest prilej la Ploiești. Din păcate însă, în afara mențiunii existenței ei, ca și a datei de apariție, publicația comemorativă ploieșteană  nu oferă niciun alt amănunt.

Puțin cunoscută și ea publicului larg (cu excepția, desigur, a unui grup restrâns de specialiști), consultarea publicației ploieștene păstrată astăzi în fondul revuistic național al Bibliotecii Academiei Române (cotă IV 1500) prilejuiește, pe lângă prezentarea sa bibliografică, semnalarea unor aspecte parțial inedite ori foarte puțin cunoscute, privind atât conținutul unor materiale, cât și aspecte ale bibliografiei unora dintre colaboratorii săi.

Format mare (54 x 38 cm), în patru pagini, publicația numără în sumarul său prezența tipografică a unor nume cunoscute ale vieții culturale și pedagogice locale și nu numai, între care semnalăm aici pe cele ale lui N. Iorga, I.A. Bassarabescu, A.[tanasie] Mândru (1883-1962), E. Flavian, Gr. Niculescu, Al. A. Naum (1884-?) ș.a.

Sunt publicate știri, informații, articole, beletristică (poezie, proză), bibliografie.

Prima pagină se deschide cupoezia omagială "Imnul lui Ștefan cel Mare", semnată I.A. Bassarabescu. Mai puțin cunoscut contemporaneității este faptul, încă o dată probat acum, că îndrăgitul prozator, unul din "maeștrii genului scurt din literatura noastră", a fost și un apreciat, în epocă, autor de versuri, iubirea sa pentru rimă manifestându-se în special în perioada de început a activității literare. Local, Ștefan cel Mare este de fapt cea de-a doua publicație ploieșteană, după Stindardul, ziarul național-liberal local al lui Ion G. Ionescu-Quintus, la care colaborează, prima dată, aici, scriitorul. "Imnul lui Ștefan cel Mare// Freamăte de bucurie/ Trec duios prin inimi azi/ Ca zefirul care adie/ Picurând roua din brazi.// Sus Români, voi ce-ați pus pieptul/ Zi cu zi și an cu an/ Și-ați luptat, aveți tot dreptul/ Sunteți vrednici de Ștefan!// Că e scris în cartea firii/ Să avem sfinți de slăvit,/ Sfinții noștri sunt martirii/ Și eroii ce am jertfit// Prin ai lor ochi România/ A citi în viitor/Ei ne-au apărat moșia/ Prin ei suntem azi popor// Fii slăvit, Ștefan cel Mare,/ Fii slăvit, erou-martir/ Azi românu-n minte-i are/ Toate faptele înșir// Tu ne-ai dus la biruință/ Tu ne-ai prețuit și-ai vrut/ Să învingem prin credință/ Și-am învins, căci am crezut".

În finalul imnului se face mențiunea transcrierii sale muzicale. Autor: V. Soloveanu "maistru la liceul local". Este vorba, evident, de cunoscutul liceu ploieștean "Sfinții Petru și Pavel".

Două ample articole: "Ștefan cel Mare", semnate Gr. Nicolescu (continuat și în pagina 2) și "Bucovina – omagiu lui Ștefan cel Mare", semnat "B", completează aceeași primă pagină. Inedit, în realitate, pseudonimul aparține lui I.A. Bassarabescu, la acea vreme profesor de geografie al aceluiași liceu. Venise la Ploiești prima dată la 1 decembrie 1897. Să mai spunem că astfel aparițiile tipărite în Ștefan cel Mare de I.A. Bassarabescu infirmă afirmațiile susținute de Tiberiu Avramescu, potrivit cărora, în 1904, Bassarabescu "nu publică nimic" (v. I.A. Bassarabescu, Un om în toată firea, Ed. Albatros, București, 1988, ediție îngrijită, prefață și bibliografie de Teodor Vârgolici – p.XVIII – Tabel cronologic alcătuit de Tiberiu Avramescu: "1904. Se căsătorește  cu Ecaterina Dinescu... fiica unui înstărit comerciant din Ploiești...; nu publică nimic în acest an"; Tabel cronologic reprodus după volumul: I.A. Bassarabescu, Un om în toată firea, București, Ed. Ion Creangă, 1973, p.333-341).

            Alte articole: "Antemergătorul idealului național", autor binecunoscutul institutor local Pană Popescu, profesor încă din 1897 al liceului "Sf. Petru și Pavel" și viitor director, în două rânduri al acestuia (p.2); "O amintire frumoasă din trecut", autoare Janeta Vasiliu, institutoare și ea (p.2).

Nu lipsesc nici creațiile în proză: "Mănăstirea Putna", autor Emil Flavian (p.3) și "Borzeștii", semnată "Flav", ultima proză aparține de fapt aceluiași Emil Edgar Flavian, fost elev al liceului ploieștean, instituție unde va activa ca profesor din 1920. Licențiat în litere și filozofie (București, 1928), Emil Flavian va deține și funcții (la început consilier, apoi ajutor de primar) în administrația locală ploieșteană între anii 1914 – septembrie 1917. A cochetat o vreme și cu literatura, scriind și tipărind local poezie.

Creația poetică din sumarul publicației este completată prin tipărirea altor două poezii:"Imn lui Ștefan cel Mare" și "Mănăstirea Putna", ambele tipărite pe pagina a două, semnate, în ordine, de poeții Alex. A. Naum și A[tanasie] Mândru. Ambii au fost colaboratori în epocă ai unor publicații prahovene. Al. A. Naum a colaborat, între altele, la Calendarul "Neamul românesc", scos la început, o vreme, la Vălenii de Munte, de Nicolae Iorga, iar semnătură lui A. Mândru este întâlnită din 1921, nu o dată, în revista literară ploieșteană Stropi de rouă.

Tot în pagina a doua sunt reproduse fragmente cu referire la voievod și perioada domniei sale, extrase din Istoria poporului român de N. Iorga. Iar în p.3 și 4. - "Panegiricul lui Ștefan cel Mare".

Este anunțată acordarea medaliei "Ștefan cel Mare", cu efigia domnitorul, premianților "școalelor secundare ploieștene". În acest sens este tipărit un tabel al acestora.

Bine scrisă, interasntă, atât prin alcătuirea sumarului, cât și prin calitatea intrinsecă a materialelor însumate, publicația a beneficiat în plus de o ținută grafică apreciată. A fost tipărită la Ploiești, Tipografia "Democratul" – înființată de C.T. Grigorescu și rămasă, la acea vreme, după moartea proprietarului în 1888, muncitorului tipograf Aron Trifu. 

                                                          Prof. dr. Constantin Dobrescu

Recenzie la "CULORILE DESTINULUI" de MILIAN OROS

 

Rugat fiind de distinsul preot stavrofor RADU BOTIŞ, redactorul şef al revistei SLOVA CREŞTINĂ din ULMENII MARAMUREŞULUI să torn în tipar de bronz, într-un breviar critic, impresiile mele despre cartea „CULORILE DESTINULUI” închipuită epic de MILIAN OROS, am răspuns chemării şi ceea ce mi s-a părut, la început, o sarcină de rutină s-a transformat în delectare estetică şi trăire emoţională.

Iniţial am avut o anume reţinere, când am citit numele autorului pe coperta romanului. Numele Oros mi-a readus în minte amintiri neplăcute legate de un fost general de jandarmi cu nume identic. Era şi doctor în ştiinţe la una din multele universităţi de doi bani. În jurul anului 2000 ajunsese director general adjunct în conducerea Arhivelor Naţionale, instituţie care a fost, mai tot timpul, un fel de cimitir al elefanţilor. Acest individ cu atitudine de Moş Teacă întârziat mi-a zdruncinat încrederea în ardeleni pe care-i ştiam echilibraţi şi profunzi în gândire. De unde se vede că mediul cazon, chiar cosmetizat după 1989, nu s-a schimbat prea mult. Instituţia care a dat monştri torţionari gen Vişinescu, Ficior şi câţi or mai fi fost, care au populat mult timp fauna represivă a MI este sugestiv zugrăvită şi în romanul „Culorile destinului”, autorul nutrind sentimente asemănătoare celor ale mele, ceea ce ne-a apropiat.

Autorul romanului „CULORILE DESTINULUI” este născut la 17 iunie 1955 la Someş Uileac din Maramureş, este absolvent al Facultăţii de Electronică din cadrul Academiei Militare Tehnice din Bucureşti. Milian Oros nu este la prima „recidivă” literară,el a mai publicat destule romane, în special de factură istorică precum „DRAGONUL”, „KAZÎKLU”, „ÎN GHEARELE CORBULUI”, dar şi „Cronică de familie”, „Ioana”, „Bodava”, fiind totodată un publicist cunoscut în zona Maramureşului şi Ardealului.

Înainte de a trece la prezentarea impresiilor de lectură privind romanul în cauză, îmi permit să fac o digresiune, pe care o găsesc necesară în legătură cu viitorul cărţilor.

În prezent asistăm la un paradox ciudat: în timp ce se diminuează numărul de cititori, creşte numărul cărţilor tipărite în condiţii grafice deosebite, ale multor neaveniţi. Cum – la aceştia – între valoarea conţinutului şi frumuseţea obiectului nu e, adeseori, nici o legătură, prima reacţie este să arunci cărţile acestor veleitari incurabili, dar calitatea hârtiei tipărite şi a copertei te face să mai zăboveşti o clipă, dacă te opreşti sau nu asupra lor.

Nu este cazul romanului datorat distinsului MILIAN OROS, pe care l-am citit cu interes şi plăcere şi care mi-a produs o adâncă impresie.

Romanul stă sub semnul unei oarecari neîncrederi în oameni şi sub cel al luptei interioare care se dă în orice autor de carte: cât poate mărturisi din ceea ce s-a întâmplat în viaţă; ce poate da pentru mica judecată a posterităţii (raportată la posibila mare Judecată de Apoi); cât Adevăr se poate suporta şi de către apropiaţi?

Constatăm că cea mai ascunsă dintre „puterile” cu care a fost hărăzit Milian Oros este şi cea mai la vedere: scrisul. Uneori suntem mai atraşi de mister decât de cea mai mare putere ce sălăşluieşte în noi – cuvântul. Scriitorul crează opera , fie ea şi literară,  transfigurând realitatea prin mijlocirea cuvântului şi recreind-o pe baza unor izvoare istorice şi amintiri.

Cartea asupra căreia m-am oprit m-a tulburat profund. Întrucât, prin natura profesiei, am citit numeroase documente cu anchete ale Securităţii din perioada stalinistă  şi nu numai, apreciez modul realist în care autorul descrie o astfel de anchetă, comportamentul anchetatorilor şi a celui anchetat. Prin eroul romanului său, autorul devine un măturisitor al nedreptăţii, un acuzator al comunismului, acest Balaur Roşu, care pe unde a trecut a lăsat sânge, teamă, moarte, suferinţe, nedreptate, umilinţă, lacrimi.

Personajul principal al romanului rămâne generos şi demn chiar şi în situaţii care pe alţii îi dezumanizează.

Autorul ne descrie un erou cu o atitudine ironic zeflemitoare faţă de zbirii stăpânirii, lucru pentru care era pedepsit cu carcera sau lipsa de hrană.

Milian Oros descrie şi folosirea unui jargon poliţist-totalitar de către torţionarii regimului. Eroul Vasile Moceanu are o relaţie specială cu Dumnezeu, el nu transferă asupra lui Dumnezeu responsabilităţile sale personale.

Romanul lui Milian Oros nu reprezintă un act de virtuozitate filologică, dar are o notabilă relevanţă istorico-literară, întrucât ne oferă un tablou cât mai fidel al trăirilor şi stărilor sufleteşti ale personajelor cărţii şi mai ales eforturile eroului principal de a evada din „raiul comunist.”

Cartea este un text non-ficţional inspirat dintr-un mediu pe care Ion Ioanid îl numea închisoarea noastră cea de toate zilele.

Judecând după stil ai crede că autorul vorbeşte despre cele mai banale evenimente sau lucruri aflate la îndemâna oricui, deoarece răspunde dilemelor cotidianităţii şi ale socialului.

Observăm că autorul dezvoltă un adevărat cult pentru proză căutând să-şi identifice propriul culoar în romanul actual.

Sunt momente când lectura unei cărţi te obligă la o privire în trecut pentru a nu uita aşa de uşor – aşa cum suntem tentaţi să o facem – mai ales de tânăra generaţie, suferinţele şi lipsurile cauzate de un regim urât de mai toţi, caracterizat prin grotescul modului de viaţă comunist. Autorul scrie pentru generaţiile mai tinere care nu au trăit în perioada de beznă roşie şi care din fericire cunosc doar prin scris faptele incredibile pentru o societate normală.

Constatăm că autorul îşi supraveghează scrisul, nu cultivă exaltarea şi de aceea textul scris este inteligent şi captivant, are ritm şi un patetism ţinut sub control în limitele bunului simţ.   

Milian Oros ştie să prelucreze artistic materia epică brută şi dă dovadă de un gust sigur evitând lunecarea în melodramă. El îşi estompează până la minimum subiectivismul şi încearcă să descrie tot ce a trăit eroul romanului său, care este povestea unui om ca mulţi alţii încercaţi de istorie, dar răzbind asupra ei.

Pentru autor recuperarea istoriei este un imperativ moral şi intelectual fundamental al oricărei comunităţi care doreşte să-şi recapete identitatea şi să-şi regăsească destinul.

Din paginile romanului răzbate zvonul unei alte istorii, care treptat începe să se amplifice şi să capete un loc tot mai însemnat în conştiinţa noastră.

Putem spune că romanul „CULORILE DESTINULUI” este un document literar care se adaugă bineînţeles la istoria crimei generalizate şi a rezistenţei la crimă.

În opinia noastră, romanul distinsului autor este o construcţie textuală mult elaborată flamboiantă, redundantă, pe care am parcurs-o cu mult interes pentru că este o amintire vie în omagierea tuturor deţinuţilor politici închişi în groaznicele închisori comuniste.

Autorul cunoaşte destinul eroului principal Vasile Moceanu încă din copilărie, trecut prin iadul închisorilor comuniste pentru acuzaţia falsă de a fi făcut parte din Frăţiile de cruce şi deţinere ilegală de armament la vârsta de 17-18 ani, detenţia grea de 7 ani de la Sighet, metodele brutale de tortură, castronul care era folosit şi drept oliţă de noapte şi recipient pentru supă, care era mai mult apă chioară. Autorul arată condiţiile inumane din închisoare, deţinutul era legat în lanţuri şi înfometat, bătut fără milă şi ţinut în frig, umilit necontenit şi tratat ca o fiinţă de care nu este nevoie şi a cărui moarte ar fi considerată o binefacere pentru regim. Autorul descrie bine ce ticăloşi erau comisarii politici, securiştii şi gardienii (dintre care credem că unii mai trăiesc şi au pensii scandalos de mari) care îi supun pe deţinuţii politici unui regim de exterminare.

Autorul descrie monstruozitatea sistemului comunist şi a aparatului său represiv.

Imediat după evenimentele din Ungaria eroul romanului este arestat a doua oară şi condamnat la 15 ani detenţie regim sever fără vizite, când autorităţile comuniste de frica unor răzmeriţe anticomuniste au hotărât ca cei care au fost arestaţi ca elemente contrarevoluţionare, să fie din nou încarceraţi, chiar dacă şi-au ispăşit pedeapsa., greutăţile prin care a trecut în vederea refacerii vieţii şi integrării în comunitate, ostilitatea cu care erau priviţi foştii deţinuţi politici taxaţi drept legionari.

S-a căsătorit cu o fostă măicuţă de la M-rea Vladimireşti din zona Tecuciului şi ea fost deţinut politic pentru că s-a opus desfiinţării şi evacuării mânăstirii şi port ilegal de uniformă monahală. Noroc că a venit amnistia din 1964.

Autorul surprinde foarte bine supravegherea acerbă a zbirilor stăpânirii după eliberare, la locul de muncă, încercările acestora de a-l face informator, modul în care eroul a reuşit să înşele „vigilenţa” grănicerilor din Deltă; norocul face ca şalupa acestora, o „gioarsă” pe care o păştea „fierul vechi” să se defecteze, făcând posibilă fuga pe mare, împreună cu familia în 1982, ajungând ulterior peste ocean în „lumea nouă”.

De menţionat că eroul romanului a planificat fuga pe mare timp de trei ani, când sub ochii grănicerilor şi securiştilor a pregătit o şalupă cu toate cele necesare.

Interesante sunt şi amintirile eroului romanului din adolescenţă, când armata roşie a ocupat România şi comite furturi şi abuzuri de neimaginat, arătând cum soldaţii sovietici răpeau tinere „ca pradă de război”, ca mai târziu să le abandoneze pe câmp batjocorite.

Vorbind despre colectivizare după modelul sovietic, eroul romanului, căruia i-a plăcut istoria în şcoală, arată că aceasta era mai gravă decât răscoala din 1907.

Toate cele prin care a trecut îl fac pe eroul romanului să creadă că istoria nu este o ştiinţă destul de convingătoare, ci mai degrabă una subiectivă, care lucrează cu jumătăţi de măsură.

Nu putem încheia decât arătând că autorul romanului ne apare ca un prozator prolific şi experimentat, înzestrat cu un remarcabil talent scriitoricesc. Cartea în sine este o reuşită a scriitorului Milian Oros. Critica literară trebuie să manifeste disponibilitate faţă de romanul în cauză, care şi-a câştigat pe merit un loc în literatura contemporană. Punctum!

Prof. dr. Constantin Dobrescu

Fundaţia pentru Istoria Prahovei

PLOIEŞTI   

  

GÂNDURI DESPRE O CARTE DE EDUCAŢIE RELIGIOASĂ

    

       Prof. dr. Constantin Dobrescu

Volumul părintelui Radu Botiş intitulat Aspecte pedagogice şi catehetice în lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos, apărut în condiţii grafice de excepţie la editura Inspirescu din Satu Mare, anul acesta, este necesar tuturor creştinilor ortodocşi.

Lucrarea a apărut sub egida Asociaţiei Cultural-Creştin Umanitară „Ars Vivat” din localitatea Ulmeni cu binecuvântarea PS Iustin Sigheteanu, fiind la a doua ediţie. Prima ediţie  a fost premiată la „Cărţile anului”, secţiunea Didactică, Baia Mare, 2012. Cartea are 246 pagini fiind redactată pe baza unei bogate bibliografii de specialitate.

Înainte de a proceda la recenzarea cărţii, considerăm necesar să punctăm impresionanta personalitate a părintelui Radu Botiş, care ni se dezvăluie nu doar ca un prelat aplecat spre cele sfinte cu pasiune şi dăruire, ci şi ca un excepţional om de cultură.

Prin activitatea sa multilaterală, Radu Botiş binemerită de la comunitatea din care face parte şi căreia i-a consacrat toată priceperea şi activitatea sa. Rar mi-a fost dat să întâlnesc în rândul preoţilor o personalitate de talia părintelui Radu Botiş, care excelează în varii domenii de activitate: culturală, creştin-filantropică, didactică şi duhovnicească. Mă bucur că mă număr printre cunoscuţii săi şi sunt onorat de colaborarea cu sfinţia sa.Regretatul Artur Silvestri spunea despre Preotul stavrofor Radu Botiş că este unul dintre mulţii războinici ai lui Hristos, care ştie să folosească cu talent şi folos, în lupta de educare creştină, o unealtă, poate cea mai prost folosită de majoritatea oamenilor Pământului.

Din bogatul său CV, aflăm că preotul Radu Botiş este membru al Asociaţiei Scriitorilor, filiala Baia Mare, al Ligii Scriitorilor, filiala Maramureş, laureat al Concursului literar de inspiraţie spiritual – creştină „Izvorul Tămăduirii” Bucureşti, al Concursului Internaţional de poezie al Românilor de pretutindeni „Starpress” 2008, etc.

Radu Botiş este o prezenţă literară activă în revistele din Germania, Canada, Italia, Serbia, SUA, etc. De asemenea desfăşoară o bogată activitate creştin-umanitară şi îndrumă câteva reviste de cultură electronice.

În condiţiile globalismului, când ne confruntăm cu un spirit uniformizator şi un atac virulent la adresa bisericii şi religiei creştine, când are loc o permanentă ameninţare a degradării credinţei în ideologie, când se pledează pentru înlocuirea  creştinismului cu raţionalismul ateu sau cu o nouă religie universală de tip New Age, trebuie pus accentul pe asumarea şi promovarea valorilor creştine, care îl au în centru pe Dumnezeu, iar lucrarea preotului Radu Botiş este de stringentă actualitate.

Constatăm că volumul recenzat este un instrument de cercetare  nu numai pentru teologi, studenţi, dar se adresează celor ce vor să cunoască mai bine implicarea Divinităţii, din punct de vedere spiritual şi moral-religios în educaţia religioasă, în spaţiul geografic al ortodoxiei. Credem că nu greşim afirmând că lucrarea este rezultatul unei perioade îndelungate de cercetări şi reflecţii moral-creştine, din partea autorului.

Lucrarea contribuie la întărirea educaţiei religioase, componentă de bază a educaţiei civice şi morale a membrilor comunităţilor umane pe baza unor principii şi metode pedagogice printre care amintim principiul psihologic al intuiţiei, principiul practic-educativ şi metodele dialogului, observaţiei, exemplului personal, etc.

Lucrarea este structurată pe cinci capitole bine închegate, care contribuie la o mai bună înţelegere şi aprofundare a cunoştinţelor religioase şi, mai ales, ajută cititorul să pătrundă în esenţa spiritualităţii creştine.

Autorul accentuează latura spirituală a învăţăturii creştin-ortodoxe, semnificaţia existenţei factorului divin pentru omenire şi efectul învăţăturilor lui Dumnezeu asupra Apostolilor şi, prin ei, asupra Comunităţilor umane.

Cartea părintelui Radu Botiş este o mare oportunitate şi pentru slujitorii şcolii, pentru părinţi şi pentru toţi cei interesaţi de aprofundarea valorilor moral-creştine, acum când este nevoie de o nouă încreştinare. 

Această carte ar trebui să se afle în mai toate instituţiile de educaţie, biblioteci şi lăcaşuri de cult pentru a fi studiată şi a servi drept călăuză.

Lucrarea este scrisă cu acribie, într-un limbaj elevat, dar accesibil şi profanilor. Pentru întocmirea ei s-a investit muncă şi timp. Autorul se relevă ca un erudit care încearcă să pună în lumină vocaţia de învăţător şi pedagog al lui Dumnezeu în relaţia cu oamenii, care formează turma sa.

Prin această lucrare cu real conţinut ştiinţific, Radu Botiş îmbogăţeşte bibliografia teologică şi religioasă atât de necesară preotului şi profesorului de religie, ca şi celor care vor să se iniţieze în studiul religiei.

Capitolul „Pilde”, îţi provoacă, după lectură, o meditaţie profundă asupra adevărurilor fundamentale ale creştinismului pentru a pătrunde în esenţa spiritualităţii moralei creştine.

Acest  compendiu de religie sub toate aspectele ei morale, are rolul de a armoniza mistica bisericii creştine cu valenţele cognitive şi propune paradigma simbiozei între suflet şi raţiune.

Cea mai mare parte a lucrării se referă la specificul învăţăturii lui Iisus Hristos „cel mai mare pedagog şi catehet al tuturor timpurilor”, deoarece găsim explicaţii cu privire la diferite „nume” ale divinităţii privite prin prisma misiunii sale pe Pământ.

În încheiere putem afirma că erudiţia autorului  acestei lucrări şi activităţile cultural creştin-ortodoxe şi filantropice în care este implicat, ni-l înfăţişează pe părintele Radu Botiş ca pe un adevărat spirit renascentist destinat unor noi înfăptuiri, care să susţină măreţia Bisericii strămoşeşti şi Neamul.    

Apariţie editorială necesară

Constantin Dobrescu şi Carmen Băjenaru - Societatea Literar Științifică "Tinerimea Română”1877-1948 Editura Premier din Ploiești, 2013

Viața culturală și națională reprezintă liantul indispensabil unității unui popor, iar prin ceea ce a reușit "Tinerimea de elită a României”, prin bunele legături cu celelalte societăți culturale și naționale ale vremii sunt demonstrate cu pri-sosință aceste deziderate. Neameste-cată politic, "Tinerimea Română” a fost mereu sensibilă la problemele confraților. Prin multitudinea, dar si diversitatea activităților pe care le-a desfășurat, a reușit să aducă împreună generații diferite alături ceea ce nu poate fi decît lăudabil.

       Desigur, autorii cărții, doctorul în istorie profesor Constantin Dobrescu știind să-și exploateze potențialul științific și publicistic, nefiind la prima carte de acest gen, dar si prof.Carmen Băjenaru, dascăl de elită cu bune performanțe ale elevilor, atât la nivel local, cât și național, metodist la ISJ Prahova și formator în diverse proiecte ale CCD Prahova și în cadrul Universității "Valahia” Târgoviște, și-au dat binemeritatul obol, pentru ca lucrarea să poată ajunge la cititori. O carte plină de substanță, o carte necesară.

                         Prof. istorie Mircea Botiș & Pr. stavr. Radu Botiș