În peisajul literaturii române de după anul 2000,
critica literară ocupă un teritoriu paradoxal, este, simultan, mai necesară și
mai vulnerabilă decât în epocile anterioare. Mai necesară, pentru că explozia
editorială, multiplicarea vocilor, diversificarea mediilor de difuzare și
accelerarea comunicării culturale au făcut aproape imposibilă orientarea
cititorului într-un spațiu devenit, prin abundență, dificil de cartografiat, mai
vulnerabilă, pentru că însăși autoritatea criticului, altădată susținută de
instituții, reviste și centre culturale bine configurate, s-a fragmentat, iar
judecata de valoare concurează astăzi cu impresia instantanee, cu notorietatea,
cu promovarea și cu vizibilitatea virtuală.
Volumul lui Al. Florin Țene, „Critica literară
românească după anul 2000. Între tradiție, schimbare și responsabilitatea
valorii”, este în acest context o lucrare amplă, de factură eseistică și
sintetică, consacrată transformărilor suferite de critica românească în primele
decenii ale noului mileniu. Cartea este o încercare reușită în care Al. Florin
Țene surprinde mutațiile de paradigmă, tensiunile dintre tradiție și inovație,
dintre criteriul estetic și deschiderea interdisciplinară, dintre autoritatea
consacrată și pluralitatea contemporană a vocilor critice. Ea are, de aceea o
importantă dimensiune programatică, vorbește despre ceea ce este critica literară
contemporană, dar și despre ceea ce ar trebui să rămână ea pentru a nu-și
pierde funcția culturală fundamentală.
Încă din prefață, autorul clujean formulează o idee
care va reveni, în diferite forme, pe tot parcursul volumului: critica literară
reprezintă „conștiința reflexivă a literaturii”. Sintagma nu are doar valoare
metaforică, ci definește însăși concepția autorului asupra actului critic.
Literatura creează, critica reflectează asupra creației iar literatura produce
forme și sensuri, critica le examinează, le compară, le contextualizează și
încearcă să le stabilească locul într-o ordine a valorilor.
Volumul pornește de la o realitate culturală dificil
de contestat, după 2000, literatura română nu mai funcționează în cadrul unei
geografii culturale și instituționale atât de compacte precum cea a deceniilor
precedente, autoritatea se pluralizează, mediile de exprimare se diversifică,
granițele dintre literatura consacrată și literatura aflată la periferia
circuitelor instituționale devin mai permeabile. Revistele tipărite coexistă cu
revistele online, cu blogurile, cu platformele culturale și rețelele sociale,
iar cititorul intră într-un contact mult mai rapid și mai direct cu opiniile
despre literatură. Dar viteza comunicării nu coincide cu profunzimea judecății,
dimpotrivă, autorul Al. Florin Țene observă că accelerarea receptării poate
favoriza superficialitatea și substituirea argumentului prin impresie. Dacă
vechile forme de autoritate și-au pierdut o parte din forță, critica nu a
încetat să existe, ci s-a deplasat, s-a diversificat și a căutat noi spații de
manifestare. Dispariția monopolului unui anumit tip de discurs critic poate fi
privită, în egală măsură, ca pierdere și ca posibilitate: pierdere, pentru că
fragmentarea poate produce relativism și dezorientare; posibilitate, pentru că
pluralitatea permite apariția unor perspective care, în vechile structuri
centralizate, ar fi rămas mai greu vizibile.
Al. Florin
Țene nu pledează nici pentru conservatorism rigid, nici pentru abandonarea criteriilor
tradiționale sub presiunea noilor paradigme, dimpotrivă Domnia sa propune o
poziție de echilibru: critica trebuie să fie capabilă să înțeleagă literatura
actuală fără să-și piardă instrumentele de evaluare. Tradiția critică
românească, de la Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu până la George Călinescu și
Tudor Vianu, nu este privită ca un muzeu de concepte depășite, ci ca o rezervă
de criterii și de exigență intelectuală. În același timp, literatura
contemporană cere instrumente mai flexibile, deschidere interdisciplinară și
capacitatea de a interpreta forme estetice care nu mai pot fi încadrate în
vechile tipologii fără rest. Autorul apără nu o anumită metodă critică, ci
dreptul criteriului de a supraviețui schimbării.
În centrul acestei problematici se află problema
autorității criticului de carte. În vechiul model, criticul apărea adesea ca
instanță de consacrare, ca arbitru capabil să fixeze sau să influențeze
ierarhii. În noul context, această autoritate nu mai este garantată de simpla
poziție instituțională. Ea trebuie câștigată prin competență, cultură,
coerență, probitate intelectuală și capacitate argumentativă. Criticul nu mai
poate pretinde că deține adevărul asupra operei; el trebuie să demonstreze,
prin lectură și argument, de ce o anumită interpretare este legitimă. Criticul
devine mediator, interpret și interlocutor. Nu mai vorbește exclusiv „deasupra”
cititorului, ci participă la un dialog cultural în care autoritatea se
construiește prin persuasiunea argumentului. Totuși, pluralitatea vocilor nu
trebuie să conducă la abolirea judecății. A spune „îmi place” sau „nu-mi place”
rămâne o reacție personală, nu o demonstrație critică fiindcă critica de azi presupune
explicație, comparație și asumarea responsabilității pentru
propriul verdict.
În această ordine de idei trebuie înțeleasă și
reflecția asupra canonului. Literatura postbelică, literatura exilului,
literatura detenției politice, literatura feminină, literatura regională sau
literatura de inspirație religioasă sunt recuperate și reexaminate iar această
deschidere este legitimă atât timp cât reevaluarea nu se transformă într-o
simplă răsturnare a ierarhiilor anterioare.
Deosebit de semnificativă este atenția acordată
literaturilor situate în afara marilor centre de consacrare. Volumul „Critica literară românească după anul 2000.
Între tradiție, schimbare și responsabilitatea valorii” propune o geografie
culturală mai largă a literaturii române, în care Bucureștiul nu mai poate
funcționa ca unic centru legitim al canonului. Clujul, Iașiul, Craiova, Sibiul,
Timișoara, Brașovul, Oradea, Baia Mare, Bistrița, Râmnicu Vâlcea, Drăgășani și
alte spații culturale intră într-o hartă literară a diversității. Această
recuperare a regionalului este una dintre direcțiile cele mai interesante ale
volumului, regiunea nu este echivalată cu periferia, iar literatura regională
nu este redusă la statutul de anexă a literaturii „mari”, dimpotrivă, spațiul
local poate deveni depozitar de memorie, identitate și experiență culturală.
Autorul Al. Florin Țene este conștient că
deschiderea către literaturile regionale trebuie să evite un alt exces, transformarea
solidarității culturale în substitut al valorii estetice. Recuperarea unui
autor uitat este un gest necesar de memorie, dar recuperarea nu echivalează
automat cu consacrarea. Critica trebuie să cerceteze, să aducă la lumină, să
contextualizeze, dar timpul și lectura ulterioară sunt cele care confirmă
durabilitatea unei opere. Din această perspectivă trebuie citite paginile
consacrate activității lui: Dumitru Velea, Adrian Țion și Irina Petraș, precum
și reflecția asupra propriei activități critice și culturale a lui Al. Florin
Țene. Dumitru Velea este asociat profunzimii culturale și spirituale, Adrian
Țion criticii de întâmpinare și receptării literaturii contemporane, iar Irina
Petraș unei concepții asupra criticii ca formă de conștiință culturală.
Poziționarea lui Al. Florin Țene în interiorul
fenomenului literar conferă volumului un caracter aparte fiindcă Domnia sa
scrie în cunoștință de cauză, scrie despre o lume culturală pe care o cunoaște
din interior, ca scriitor, critic, istoric literar și animator cultural. Experiența
directă oferă informație precisă și perspectivă culturală în care autorul
vorbește implicit și despre propria sa condiție de participant la viața
literară.
Un alt capitol important al acestei „istorii în
devenire” este consacrat mediului digital deoarece internetul modifică nu doar
viteza circulației textelor, ci și statutul celui care emite judecăți de măsură
despre ele. Oricine poate comenta o carte, iar această democratizare a
discursului are consecințe contradictorii, pe de o parte, literatura devine mai
accesibilă, pe de altă parte, diferența dintre competență și simpla opinie
poate deveni greu de sesizat.Al. Florin Țene pledează pentru o critică „severă
fără cruzime”, dar și pentru o critică liberă fără arbitrar. Această etică a
criticii este cu atât mai importantă în cazul literaturii contemporane, unde
relațiile dintre scriitori, critici, edituri și reviste sunt adesea directe.
Prietenia, solidaritatea de generație sau apartenența la același grup cultural
pot influența receptarea corectă a ceea
ce vrea să transmită cronicarul.
Volumul „Critica literară românească după anul 2000.
Între tradiție, schimbare și responsabilitatea valorii” abordează și câteva zone literare asupra
cărora discursul critic contemporan a exercitat o atenție specială: literatura
feminină, literatura religioasă, literatura patriotică, memorialistica și
literatura memoriei comunismului. În fiecare caz, autorul încearcă să restabilească
un principiu fundamental, apartenența unei opere la o anumită categorie
tematică, identitară sau culturală nu poate înlocui judecata estetică. În cazul
literaturii feminine, de exemplu, criteriul decisiv trebuie să rămână valoarea
operei, nu simpla apartenență a autoarei la o anumită categorie. Literatura
religioasă trebuie, la rândul ei, judecată prin mijloace literare, chiar dacă
dimensiunea spirituală constituie una dintre componentele sale fundamentale.
Iar literatura patriotică trebuie distinsă de discursul propagandistic prin
calitatea transformării artistice a sentimentului patriotic. În ceea ce
privește memorialistica și literatura despre comunism, Al. Florin Țene propune
o distincție necesară între valoarea documentară și valoarea literară.
Din lectura volumului aflăm și observăm că
multiplicarea editurilor, a aparițiilor editoriale și a canalelor de promovare
produce o cantitate uriașă de texte. Criticul literar este pus în situația unui
„navigator” într-un ocean și spațiu aproape infinit. El trebuie să distingă
între apariție și operă, între succes și valoare, între vizibilitate și
durabilitate. Această metaforă a navigației este sugestivă pentru întreaga
concepție a autorului Al. Florin Țene. Criticul contemporan nu mai poate fi
doar un judecător, el trebuie să fie și un orientator. Într-o bibliotecă
devenită aproape nelimitată, cititorul are nevoie nu numai de informație, ci de
discernământ iar funcția criticului modern se mută astfel de la consacrarea
unilaterală spre mediere și orientare. În acest context, partea a doua a
volumului, consacrată raportului dintre critica estetică și permanența valorii,
capătă o importanță aparte. Autorul clujean nu respinge abordările sociologice,
istorice, biografice sau culturale, dar le consideră complementare analizei
estetice. Este una dintre cele mai ferme poziții teoretice ale volumului.
Critica și istoria literară se întâlnesc în
încercarea de a transforma prezentul în memorie. Sunt evocate, în acest sens,
figuri precum: Nicolae Manolescu și Eugen Simion, reprezentanți ai unei critici
care a depășit comentariul punctual și a aspirat la sinteză. Alături de aceștia
sunt discutați și alți critici importanți precum: Mircea Martin, Ion Pop,
Cornel Ungureanu, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu, Bogdan
Crețu, Andrei Terian, Mircea A. Diaconu, Angelo Mitchievici, Cosmin Ciotloș și
Ștefan Borbély, într-o panoramă care urmărește diversitatea criticii românești
contemporane.
Una dintre cele mai actuale pagini ale volumului „Critica
literară românească după anul 2000. Între tradiție, schimbare și
responsabilitatea valorii” este aceea dedicată inteligenței artificiale. Răspunsul
Domniei sale este unul prudent, în care instrumentele tehnologice pot sprijini
documentarea și analiza, dar nu pot substitui responsabilitatea intelectuală a
criticului. Cultura, experiența lecturii, discernământul și asumarea unei
judecăți rămân legate de conștiința umană. Această observație este cu atât mai
importantă cu cât întreaga carte este construită în jurul ideii de
responsabilitate. Într-o anumită măsură, apariția inteligenței artificiale nu
anulează critica, ci obligă critica să-și definească mai limpede propria
specificitate.
Volumul propus de Al. Florin Țene nu pretinde să
ofere ultimul cuvânt asupra criticii românești de după 2000, dimpotrivă, ea
funcționează ca o hartă a unui teritoriu aflat în mișcare. Literatura
contemporană nu a ajuns încă la distanța temporală necesară pentru ca toate
valorile ei să poată fi stabilite însă criticul contemporan poate orienta,
poate argumenta, poate recupera, poate propune ierarhii,
însă nu poate decide definitiv asupra posterității. Opera se confruntă, în cele
din urmă, cu schimbarea generațiilor, cu modificarea gustului chiar cu uitarea
și cu relectura operelor literare.
Critica trebuie să fie „severă fără cruzime”,
„liberă fără arbitrar”, „erudită fără ostentație” și „modernă fără dispreț față
de tradiție” ne precizează Al. Florin Țene. Aceste formulări sintetizează o
anumită morală a actului cultural: literatura are nevoie de libertatea
creației, dar și de responsabilitatea lecturii iar critica actuală nu trebuie
să devină poliție estetică, dar nici club al simpatiilor personale, nu trebuie
să distrugă pentru a demonstra că este liberă și nici să elogieze pentru a
rămâne integrată într-o comunitate literară. Ea trebuie să păstreze dialogul cu
opera și să-și justifice permanent propriile afirmații.
Prin Critica
literară românească după anul 2000, Al. Florin Țene propune o lectură
interesantă a prezentului literar din perspectiva unei valori care nu poate fi
negociată: responsabilitatea față de operă. Criticul nu este proprietarul
valorii și nici creatorul ei prin simpla formulare a verdictului, el este
cercetătorul, mediatorul și interpretul ei iar rolul său major este să citească
atent, nepartinic, să distingă, să argumenteze, să recupereze și să păstreze
memoria într-o critică constructivă.
În această lumină, Critica literară românească după anul 2000 poate fi citită ca o
pledoarie pentru supraviețuirea spiritului critic într-o cultură a vitezei. Al.
Florin Țene are câteva principii sănătoase de la care nu se abate deloc: responsabilitatea
față de autor, față de cititor, față de limbă, față de memoria culturală și
față de adevărul operei. Din această perspectivă, critica Domniei sale își recuperează
demnitatea fundamentală, aceea de a fi nu tribunal al literaturii, ci
conștiința ei reflexivă.
În „Concluzia finală” Al. Florin Țene rezumă: „Literatura
română de după anul 2000 este încă în proces de constituire. Ierarhiile ei
definitive nu sunt încă stabilite. Unii autori vor dispărea din memoria
literară, alții vor fi redescoperiți, iar câțiva vor rămâne. Timpul va face
selecția finală. Până atunci, însă, critica are datoria să citească, să
compare, să argumenteze, să recupereze și să judece cu libertate și
bună-credință. Pentru că literatura fără critică riscă să devină numai acumulare
de cărți, critica fără literatură devine simplă demonstrație intelectuală.
Între cele două există un dialog permanent. Un dialog prin care o cultură își
caută identitatea. Iar critica literară românească de după anul 2000, cu toate
contradicțiile, limitele și realizările ei, participă la această mare căutare.”
Gelu
DRAGOȘ, UZPR