Gluma zilei - La Cotroceni

La o recepţie la Cotroceni, o jurnalistă se duce la preşedintele Klaus Iohannis şi îi spune:
           – Domnule preşedinte, am pariat cu nişte colegi de-ai mei că scot mai mult de două cuvinte de la dumneavoastră!

– Ai pierdut...

Iohannis și minciuna cu România normală

Mă tot uit și mă crucesc de campania lui Klaus Iohannis. Comportamentul său de căprar autoritar mobilizează fraieri și inhibă funcționari publici. El se afirmă ca fiind urmașul unui spirit disciplinar, ca să nu zic cazon, ca sursă de ordine și bunăstare. Altceva nu știe. El vrea dispariția celor care nu sunt de aceeași părere cu el, desființarea, arestarea celor care nu se supun.

Probabil că un asemenea spirit de căprar nemilos place unora, mai ales celor care nu pot funcționa decît la comanda cuiva. Mie mi se pare doar primitivism. Să ai curajul să anunți drept obiectiv o Romanie fără PSD (un partid mult mai atașat decît Klaus Iohannis de cauza celor defavorizați, în același timp alcătuit din mulți nehaliți de putere și proprietăți ca și Klaus Iohannis!) mi se pare o atitudine cu rădăcini fasciste. Mai trebuie doar să-și propună eliminarea celor fără dinți și a celor trecuți de 60-70 de ani și am putea zice că ne-am pricopsit cu un urmaș al statului disciplinar. Fără să rețină că PSD s-a concentrat (uneori fără acoperire) pe măritul de salarii și pensii, zice Iohannis:

”De asta, dragii mei, suntem în război cu PSD, fiindcă ei i-au atacat pe români, ei au atacat România şi noi nu tolerăm aşa ceva!”.

Cu lenea sa proverbială, Iohannis nu i-a atacat. I-a giugiulit și gata! Şi ce va face primul mediator a țării?
-”Noi vom pune un guvern care începe să lucreze pentru români, nu împotriva românilor, ca pesediştii. Noi vom pune un guvern care începe să reconstruiască România, nu să o demoleze, ca pesediştii. Şi pentru asta, sigur, avem nevoie să mai câştigăm aceste trei bătălii. Şi să vă spun ceva: prezidenţialele, localele şi parlamentarele, dragii mei, le vom câştiga împreună! Le vom câştiga împreună şi vom începe să construim România normal”.

Adică să-i dăm lui Iohannis și primăriile, și guvernul, și parlamentul. Căci procurorii și serviciile secrete sunt ale sale din prima clipă!

Pînă acum bietul Klaus Iohannis n-a putut face decît naveta la Sibiu pentru că nu-l asculta nimeni. Nu avea nici o idee, nu avea timp, nu se putea ocupa nici de distrugerea pădurilor din Transilvania! Doar nu era să-și perturbe prietenii! Munca sa eroică s-a redus la semnat contestații la Curtea Constituțională a României și inutile excursii peste hotare.

Toată campania lui Klaus Iohannis este construită pe un fals. Pe utopia numită ”România normală”. Cît de normală este o țară în care președintele ignoră sau încalcă prevederile Constituției? Cît de normală este țara în care președintele se pune cu parul pe un partid?

Cît de normală este țara în care președintele este capul unei campanii anti-corupție, el însuși fiind agățat în uriașa minciună a meditațiilor din care și-a agonisit casele: O confirmă o sentință! Cât de normală poate fi țara în care oamenii sunt zădărîți să ceară și să țopăie la încătușarea fără judecată a adversarilor?

Cît de normală este țara în care un singur om utilizează toate jongleriile posibile pentru a numi oamenii săi în toate funcțiile publice de forță și de importanță pentru libertatea și drepturile cetățenului? De la procurori, judecătorii, șefi de comisii, premier, miniștri, șefi de cameră în parlament, servicii etc! Nu sunt toate acestea semnul unui comportament primitiv, fără vocație democratică?

Nu avem dovada clară a unui om care nu înțelege atitudinea democratică? Nu vi se pare că președintele României este genul de cetățean care urăște pe oricine nu este de acord cu dînsul? Nu vi se pare că promisiunea sa cu România normală este o mare minciună electorală? Cum să găsești de lucru acasă cînd țara este controlată de multinaționale în care orice solicitare de mărire de salariu este urmată de amenințarea cu relocarea, cu părăsirea României? Le cere el multinaționalelor dublarea salariilor? Cum face Iohannis ca în România lui normală să se întoarcă românii la salarii ”ca afară”? România normală nu-i decît un slogan electoral mincinos, construit pentru a răspunde întrebărilor la care Iohannis nu este capabil să răspună. El n-are nici un proiect de Românie normală. Are doar unul pentru un alt mandat și pentru un ”La revedere!”

Iată ce le-a răspuns unor focșăneni care l-au întrebat:

-„Domnule Preşedinte, ce este aceea Românie normală” ”Şi cred că pentru mulţi dintre voi şi multe familii din oraş şi din judeţ ar fi normal ca cei dragi să se întoarcă acasă. Ar fi normal să se întoarcă casă, într-o ţară în care instituţiile funcţionează pentru cetăţean, ar fi normal să se întoarcă acasă unde găsesc de lucru şi unde câştigă suficient pentru un trai decent. Eu cred că este normal pentru voi să trimiteţi copiii la o şcoală unde ştiţi că sunt bine păziţi şi bine educaţi şi cred că ar fi foarte normal să aveţi în oraş un mare spital unde sunteţi trataţi cu respect”.

De cîte ori a pledat Klaus Iohannis, în cei 5 ani de lene și nepăsare, pentru aceste cauze? În cîte locuri necăjite a călcat el? Ce investitori străini, în locul celor arestați și îngropați a adus după vizitele sale mai mult turistice? Ați auzit de un spital german în România? Sau măcar de un azil?

Teoria lui cu România normală este o gogoriță cu aripi colorate, din care țara nu se va alege cu nimic. Pariez acum și aici că în afara acelui procent deja obișnuit de fonduri europene și de investii, nu se va petrece nimic. În locul nehaliților de la PSD vin doar nehaliții de la PNL care să-i execute ordinele și să tacă. Şi, dacă nu sunt destui să-l mențină la putere, să îi cheme și pe cei de două parale de la USR. Iohannis este gata să se bazeze și pe Barna, și pe Ghinea, și pe Dragoș Pâslaru, și pe Vlad Voiculescu și pe Chichirău și Clotilde Armand și pe alți experți în jonglerii și jumuleală din noua generație.

Iohannis, pentru utopia sa politică numită ”România normală”, a fost în stare să ne bage pe gît un referendum și să dărîme guvernul ca să nu ne putem concentra pe analiza mandatului său catastrofal. Tot circul cu moțiunea de cenzură, cu numiri, demisii și arestări ecranează orice judecată și orice bilanț serios al prestației mediocre a acestui ins dominat de un spirit primitiv și autoritar.

Autor: Cornel Nistorescu

Sursa: Cotidianul

A murit Leo Iorga, fostul solist al trupei Compact, la vârsta de 54 de ani

Fostul solist al trupei Compact, Leo Iorga, a murit, sâmbătă, a anunțat cântărețul și compozitorul, Adrian Ordean. Artistul avea 54 de ani și, în ultimii ani de viață, s-a luptat cu cancerul.

„Acum cinci minute, colegul meu de trupă Leo Iorga a plecat spre o lume mai bună... Dumnezeu să-l ierte. Va rămâne în inimile noastre pentru totdeauna”, a scris Adrian Ordean.

Leo Iorga s-a luptat mult timp cu o boală necruțătoare și în ultimul timp a fost internat la Spitalul de Pneumoftiziologie Marius Nasta din Capitală.

Leo Iorga, vocea inconfundabilă a legendarei trupe Compact

Solistul rock Leo Iorga s-a născut la 2 decembrie 1964, la Arad. Începea să cânte la 14 ani ca toboşar (1978), în trupa liceului "Ioan Slavici" (1980-1982). Cântă la trupa Hidro Grup 8 ca toboşar şi vocal. Până în 1985, colaborează cu grupul Pacific, apoi se alătură trupei Sui Generis din Arad (1985-1987). În 1988, cântă ca solist la grupul Cargo, lansând hiturile "Brigadierii", "Povestiri din gară", "Erata".

Din toamna lui 1988 până în 1996, este solist al grupului Compact, în componenţa Leo Iorga, Adrian Ordean, Vlady Cnejevici, Teo Peter, Emil Laghia şi Leluţ Vasilescu, formaţie catalogată de Florian Pittiş şi mulţi alţii drept "formula de aur" a trupei Compact. În această formulă a lansat hituri ca: "Singur în noapte", "Mă voi întoarce", "Să te gândeşti la mine", "Toamnă în sufletul meu", "Trenul pierdut", "Ploaia", "Cine eşti tu, oare?", ''Cine-i vinovat?'', ''Te visez mereu''. Cu Leo Iorga vocal, trupa Compact cântă la Festivalul "Mitt Ein Ander" de la Berlin, în 1989 şi efectuează trei turnee în Republica Moldova (1988, 1990, 1992).

În 1990, participă la turneul "British Rock for Romania", alături de trupele Crazy Head, Jesus Jones, Skin Games. În 1991, Leo Iorga cântă, alături de Compact, în recital la Festivalul Mamaia, când este lansat albumul ''Cine eşti tu, oare?''. În 1992, participă la festivalul "Rock '92", alături de două nume celebre ale rockului mondial: Uriah Heep şi Ian Gillan Band, iar în 1993 susţine două concerte (Braşov şi Sofia) alături de legendara trupă Nazareth. În 1994, participă la Skip Rock Festival, alături de celebrul grup Jethro Tull, iar în 1993, 1994 şi 1995 - la mega-turneul Marlboro Music, alături de Holograf, Iris, Direcţia 5. În aceeaşi perioadă este lansat albumul ''Mă voi întoarce''. În 1995 apare albumul ''Compact '88 - '95'', potrivit Agerpres.

Din 1997 până în anul 2001 a cântat în trupa Schimbul 3, iar din 2003 cântă acompaniat de grupul Pacifica. În 2009, deschide Festivalul ''Cerbul de Aur'' de la Braşov cu hitul ''Singur în noapte''. Anul 2011 a fost extrem de dificil pentru Leo Iorga, fiind diagnosticat cu cancer şi supus unei intervenţii chirurgicale dificile, din cauza unei tumori la plămân. Artistul a revenit pe scenă la câteva luni după operaţie. A lansat cu Pacifica albumul ''După ani şi ani'', în martie 2012. Alături de Pacifica, la Cluj Napoca, cântă la ''Grand Arena Opening'', în deschiderea celor de la Scorpions. În octombrie 2012 fondează, alături de Adrian Ordean, trupa PACT by Leo Iorga & Adi Ordean. La începutul anului 2014 apare albumul ''Numărul unu'' al trupei. Împreună cu colegii de la PACT, a filmat un videoclip pentru piesa "Cântec de Crăciun" în care Leo apare alături de Paul şi Edy.

Din 2017, începuse să cânte cu Compact B, în calitate de invitat, dar şi cu Pacifica.

                                                                                  DIGI 24

https://www.youtube.com/watch?v=TFfkLxU4CUE

Cât de „prezidenţială” este actuala campanie electorală?

Negocierile pentru învestirea guvernului au mai muşcat o săptămână din campania electorală. Dar mai este această campanie una prezidenţială propriu-zisă sau este doar o  campanie electorală generală? Situaţia din teren ne arată limpede că a fost transformată într-o anexă a singurului partid care are de câştigat din modul în care se derulează eveniment după eveniment.

Rămas, după fuziunea cu PDL, multă vreme într-un con de umbră, PNL a devenit nu doar prima vioară, ci singura vioară care cântă în acest concert dezlânat de după moţiunea de cenzură.

Căderea guvernului PSD s-ar putea să marcheze sfârşitul unui mod de a face politică. După ce a fost singura formaţiune politică post decembristă căreia i s-a putut lipi pe frunte eticheta de partid-stat, în timpul guvernării Năstase, PSD a traversat o lungă perioadă de incertitudini şi căutări. Mircea Geoană a ţinut să pară un reformator. Victor Ponta a făcut figura unui conciliator, deschizând partidul spre alianţe nefireşti, cu uriaşe consecinţe în plan politic.

În prima etapă USL a facilitat victoria zdrobitoare a partidelor componente la alegerile generale din 2012. După desfiinţare, în momente diferite, fostul USL a devenit o rampă de lansare pentru fiecare partid. Astfel în 2014 i-a deschis lui Klaus Iohannis drumul spre Cotroceni. Doi ani mai târziu, în 2016, a venit rândul PSD să înregistreze o victorie istorică la alegerile parlamentare.

Anul 2019 închide cercul vicios al unei alianţe stânga/dreapta. PSD pierde şi guvernarea şi alegerile prezidenţiale, în vreme ce PNL devine partidul care obţine şi guvernarea în urma unei moţiuni de cenzură, dar are deja asigurată şi victoria candidatului său la alegerile prezidenţiale.

S-a desăvârşit acum procesul de polarizare a electoratului? Nici vorbă. Dreapta, deşi va accede la guvernare, este divizată, în timp ce stânga intră într-o perioadă de degringoladă.

Ca partide de dreapta PNL, USR, PMP, ALDE, UDMR au puţine puncte comune. Ca partide de stânga PSD şi Pro România se pregătesc să se distrugă reciproc.

După cum se prezintă raportul dintre PNL şi candidatul său la preşedinţie mai degrabă eşti tentat să crezi că este pe cale să se nască un nou partid prezidenţial.

Această situaţie bizară de pe scena politică pregăteşte apariţia unui partid prezidenţial? Aşa se pare. Cu ce este mai bun un partid prezidenţial decât un partid-stat rămâne să se vadă în anii următori.

Pe de altă parte, va avea PNL soarta altui partid care s-a născut, s-a dezvoltat şi a dispărut, tot la umbra unui preşedinte? S-ar părea că partidelor prezidenţiale nu le este dat să supravieţuiscă după expirarea mandatului prezidenţial. Practic PDL a dispărut odată cu terminarea mandatului lui Traian Băsescu.

  Revendicându-se de la o tradiţie democratică românească, autodefinindu-se ca partid european modern, PNL, pentru a supravieţui peste mandatul lui Iohannis, teoretic nu va tinde spre statutul de partid-stat, dar practic situaţia poate degenera în încălcări grosolane ale valorilor democratice. În condiţiile în care deţii şi preşedinţia şi guvernarea dorinţa de a domina tot este greu de stăvilit. Tentaţia de a abuza de putere este mare şi la partidele de stânga şi la cele de dreapta. Preşedinţii, şefii de stat cum le place să li se spună,  în  procesul de consolidare a puterii personale, devin prin forţarea Constituţiei, mici despoţi care tind să-şi subordoneze şi guvernul şi parlamentul.

Până la urmă, că vrea sau nu, partidul care dă preşedintele devine un partid prezidenţial. Adică un partid supus dorinţei preşedintelui. Aceste lucruri din cauza căderii guvernului în mijlocul campaniei electorale nu mai sunt subiecte de dezbatere publică.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei de Maramureş

Fotografia zilei - Actriţa Kristen STEWART

Un comisar transportator e căutat la noi de zor...

 În Dicționarul Explicativ, termenul „transportator” sau „transportor” are atât sensul de „cel care duce”, cât și acela de „raportor”, adică de „persoană care face un raport pentru a-l susține în fața unei adunări sau în fața superiorului”. Cum „comisarul transportator”, sintagma suplă și sugestivă a oficialului care răspunde (sic!) de transporturile europene, are legătură cu această foarte intensă activitate a civilizației moderne prin faptul că duce/transportă rapoarte pe care apoi le prezintă în fața Comisiei Europene, socot conotația „raportor” singura adecvată în cazul de față.

            Da, căci Ursula Gertrud von der Leyen, de la 1 noiembrie 2019 președinta acestei Comisii, nu are trebuință nici măcar de specialiști în domeniu, necum de cele trei propuneri ale Cabinetului Dăncilă, atâta timp cât niciuna dintre ele n-a făcut dovada unei consistente credibilități politico-morale, n-a fost avizată de președintele României și n-a primit undă verde din partea unui Parlament care de curând, prin moțiune de cenzură, a dat de pământ cu guvernanții pesediști.

            Mă rog, nu e rău că românii au șansa să contribuie prin comisarul desemnat (și cu atâta trudă acceptat) la aparenta cârmuire a Uniunii Europene (UE). Cică asta exprimă democrația internă a conglomeratului suprastatal și ilustrează egalitatea politică (firește, nu și cea economico-financiară) a țărilor membre...

            Nostimada acestui demers este următoarea: având în vedere starea dezastruoasă a tuturor transporturilor românești postdecembriste (drumurile și autostrăzile ce refuză să se autoconstruiască cu miliardele de euro puse pe tavă de UE, declinul tot mai pronunțat al  infrastructurii feroviare, rolul de figurant economic al transporturilor pe apă și aeriene), făcătura cu sarcina ce-i revine României de a propune oficialilor europeni un comisar admisibil mi se pare mai degrabă o bășcălie decât o treabă cu adevărat serioasă într-o Europă doar formal  unitară, adică ceva asemănător cu armătura politică a viitorului Parchet supranațional, care va fi păstorit de dubioasa Laura Codruța Kövesi.

            Iată de ce nu poți să nu te întrebi cu ce naiba va contribui un atare comisar-politruc la progresul transporturilor europene, de îndată ce el nu-i de meserie. Vasăzică, nu numai că unul ca ăsta nu-i bun nici măcar de ministru al transporturilor românești, deoarece pentru punerea lor pe picioarele normalității (drumuri modernizate și bine întreținute, rețea panromânească de autostrăzi fără cusur, trenuri sigure, confortabile și rapide, refacerea flotei fluviale și maritime, dezvoltarea transporturilor aeriene, încurajarea tuturor formelor de transport nepoluant) respectivul demnitar trebuie să aibă minte cu carul și simțire românească cu toptanul, dar la o adică (a se citi „când îi cer interesele personale și/sau de clan”) el nu va ezita să-și trădeze țara ce-l plătește regește, fie prin implicare de fațadă în probleme de interes național, fie prin definitiva ei crucificare după încasarea arginților de la hrăpăreții care fac tot ce le stă în putință ca treburile României să fie cât mai încurcate, așa încât grosul românilor tot mai nevoiași să depindă de mâna lor necușeră.

            N.B.: Să fie o pură întâmplare că, în plină campanie pentru funcția supremă în stat, Guvernul Dăncilă este dărâmat de opoziție (PNL, PMP, USR, ALDE, UDMR) cu ajutorul stângiștilor de la Pro România și că Guvernul Orban n-are șanse să fie învestit tocmai pentru că pontaurii, antidăncilești la moțiune, doresc să cârmuiască împreună cu pesediștii?...

            Și iată cum searbăda noastră campanie prezidențială, cu Klaus Iohannis favorit la cîștigarea celui de-al doilea mandat (posibil chiar din primul tur, o premieră postdecembristă), este practic pusă în umbră de actuala criză guvernamentală: Cabinetul Dăncilă încă nu poate să plece (și cine știe cât va mai sta ca un bărzoi într-un picior), Cabinetul Orban încă nu poate să-și pună gheara liberalo-minoritară pe butoanele puterii (și cine știe când/dacă va izbuti s-o facă)!

            Sighetu Marmației,                                                      George  PETROVAI

                 1 nov. 2019

Președintele „Nu faci nimic și câștigi”!

Nu există în politica românească post-decembristă un exemplu mai grăitor de tembelism victorios. Klaus Iohannis a devenit carul alegoric al acestei realități.

Când au făcut selecția, profailerii statului din umbră au știut perfect ce tip de personaj caută: vanitos, laș, leneș, lipsit de imaginație și ambiții înalte, de discurs, de spontaneitate și patriotism. Exact ce le trebuia pentru ca sforăriile lor egoiste, „geostrategice”, aneantizatoare să meargă ca unse.

I-au spus așa candidatului la care s-au oprit:

„Noi te punem in vitrină, în jilțul cel mai proeminent. Tu nu ai de făcut decât, la răstimpuri, să încuviințezi ce-ți transmitem noi că este bine. Fără întrebări, fără comentarii, fără nazuri. În schimb tu te culci când vrei, te scoli când vrei, vizitezi, reprezinți, faci la discreție sporturi de vară sau de iarnă, după sezon, te bucuri de companie, de plecăciuni, de răsfăț, de viață. Te întâlnești cu regi, regine, președinți, strângi mâini și faci poze de protocol, dai onorul la festivități cu fanfară, ești, pe scurt, zeul propriului tău Olimp. Pe care, însă, și asta nu trebuie să uiți niciodată, NOI suntem cei care ți-l vom oferi. Și nu oricum, ci pe tavă.

De popor nu ai dece să te temi. Nu ești obligat să faci ceva pentru el, să-i vorbești, să-i explici, să-i dai socoteală. Ne ocupăm noi de adormirea sau de învrăjbirea lui, după nevoie. Cât despre voturi, e, de asemenea, treaba noastră. Tu doar atât să ții minte: ca să câștigi nu trebuie să faci nimic mai mult decât să ne asculți”.

Candidatului Klaus Iohannis, cu o lună înainte de așa zisele alegeri prezidențiale, i se potrivește perfect titlul acestui articol: președintele „Nu faci nimic și câștigi”.

Unii, idealiști, și-ar dori dezbateri, confruntări televizate între domnul Iohannis și principalii săi contracandidați. Flit! Omul e prea mare, prea sigur de succes, prea disprețuitor față de noi, râmele, ca să se coboare într-atât.

Alții jubilează. Să moară ciuma roșie. Cu orice preț. Chiar cu prețul victoriei tembelismului.

Priorități și priorități. Stabilite în jurul unei singure constante: ura nemărginită a unui om nemărginit de arogant și inactiv.

Eu cred că oricare dintre principalii 4 contracandidați ai lui Klaus Iohannis ar fi un președinte mai bun decât acesta. Chiar și Dan Barna.

De ce?

Îmi respect prea mult cititorii pentru a crede că au nevoie de răspunsul meu la această întrebare banală, mai degrabă retorică.

…

De-asta!

Sursa: Contele de Saint Germain

A apărut cartea “Sens și Contrasens în înțelepciunile pentru ziariști “ de cunoscutul jurnalist și scriitor Al.Florin Țene

 Noua apariție editorială a scriitorului Al.Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor Români, membru al Uniuni Ziariștilor Profesioniști, este o” bornă” care marchează teritoriul înțelepciunilor unei experiențe de-o viață al jurnalistului ce a dat culturii române peste 80 de cărți din toate domeniile literaturi. Cartea”Sens și Contrasens în înțelepciunile pentru ziariști „ , apărută la Editura Napoca Star, 2019, cuprinde 39 de decaloguri, și așa cum spune autorul, oprindu-se la această cifră care reprezintă vârsta la care Mihai Eminescu a ”trecut în nemurire”. Cartea se deschide cu o „Schiță de autoportret„ în care autorul își relatează secvențe din viața sa din timpul perioadei drăgășenene, pe când era elev la Liceul Teoretic, povestind cum a înființat Cenaclul literar “Gib I. Mihăescu“, pe când era elev în clasa a X-a. La ședințele acestuia au participat viitorii scriitori, Virgil Mazilescu, Radu Vasile, viitorul Prim Ministru, Dumitru Velea, Nicolae Cochinescu, viitorul Procuror general al României, Ilie Vulpe, Nicolae Bărbulescu, Emil Banță și mulți alții.Interesantă este relatarea despre Gazeta Literară drăgășeneană pe care a expus-o pe gardul liceului, ce cuprindea patru rubrici, una de poezie, celelalte de articole și cronica ultimei ședințe a cenaclului literar, confiscată în aceeași zi de director și securitate.

În această scurtă autobiografie, autorul povestește evenimente din perioada studenției de la Baia Mare când a înființat Cenaclul “Nord” împreună cu scriitorii Vasile Radu Ghenceanu și Ion Ghiu Pauleana.

Sunt relatate momente din viața sa în tangență cu mari scriitori, prieteni, jurnaliști,oameni de artă și cultură, inclusiv personalități care au avut o contribuție în promovarea culturii române.

Partea consistentă a cărții sunt cele 39 de decalogurile cuprinzând 390 de texte pline de înțelepciune, filozofie și sfaturi pentru ziariști, provenind din experiența de-o viață a talentatului jurnalist și scriitor Al.Florin Țene, dar și din înțelepciunea marilor personalități de pe mapamond din toate timpurile. Autorul acestei interesante cărți este un Om de mare cultură, promotor și manager cultural, fiu al meleagurile vâlcene, care toată viața și-a dedicate-o culturii, literaturii naționale, și nu numai.

Prin cenaclurile și Liga Scriitorilor Români, pe care le-a înființat, Al.Florin Țene a atras în jurul său un numeros public iubitor de literatură, fiind un adevărat pedagog, insuflând publicului dragostea de cultură, dar și bunătate pe măsura sufletului său mare. Subliniez, apreciind una din zecile de adevăruri ale lui Al.Florin Țene, care spune : “ Momentele constitutive ale culturii ca process istoric complex, sunt următoarele:

1. Cunoașterea, moment cognitive- ce reflect legile faptelor sau proceselor din mediul natural sau social, de ordin material sau spiritual, de natură obiectivă sau subiectivă;

2. Valoarea, fiind momentul axiologic, adică raportarea rezultatelor cunoașterii la nevoile, trebuințele sau aspirațiile omului, aprecierea lor critică în funcție de interesele sociale umane.

3. Creația. Momentul creator, ca act sau proces istoric, individual sau colectiv, prin care are loc prefacerea unor obiecte, procese, însușiri, legi etc.de ordinul realității naturale, sociale sau psihice în fapte sau valori de cultură.

4. Asimilarea critică și generalizarea social a valorilor, culturale deja constituite nu este un proces exterior culturii înseși, ci face parte integrantă din cuprinsul acesteia.Conceptele cultură și valoare nu coincide. Cultura este un process în cuprinsul căruia valoarea reprezintă un moment esențial dar nu singurul; ea afectează finalizarea umană a culturii, raportarea sa la aspirațiile și nevoile oamenilor, a societății.Valoarea este o rezultantă sintetică a activității de cunoaștere a omului care presupune, ca premise necesare, reflectarea sau prelucrarea unor elemente, trăsături ale obiectelor lumii exterioare care întruchipează forțe sau facultății esențialmente umane și deține un loc și un rol anumit în viața umană. “

Prezenta carte o recomand ca manual pentru tinerii jurnaliști, ea fiind un eveniment editorial în domeniu, în care descoperim înțelepciunea unui profesionist în jurnalism și literatură, cunoscut în lumea scriitorilor și ziariștilor, de mai bine de 62 de ani, sub numele de Al.Florin Țene, pseudonim dat de revista “Tribuna” în anul 1958, pe când era elev.

Dr.Manuela Calafeteanu

Dor de România – Maramureșul și Diaspora” – un eveniment care se va desfășura timp de două zile în Italia

 În ședința ordinară a lunii consilierii județeni au aprobat participarea instituției la proiectul „Dor de România – Maramureșul și Diaspora”. Acesta va fi realizat în parteneriat cu Ansamblul Folcloric „Transilvania”, Biblioteca Județeană, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” și Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară.

Proiectul va beneficia de o finanțare și din partea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, în valoare de 72.312 lei și o cofinanțare de 55.600 lei din partea Consiliului Județean.

Proiectul „Dor de România – Maramureșul și Diaspora” se va desfășura pe parcursul a două zile la Milano, în a doua jumătate a lunii noiembrie și va consta în organizarea unui eveniment complex, cuprinzând o serie de acțiuni pe tema sprijinirii comunității maramureșene stabilită în Italia, în păstrarea și perpetuarea identității etnice, culturale și lingvistice, precum și a tradițiilor și obiceiurilor specifice județului Maramureș.

Printre activitățile cuprinse în programul proiectului se numără organizarea unui târg de produse tradiționale „Bun de Maramureș”, incluzând și produse culinare, dar și spectacole folclorice de muzică și dans. La rândul lor, reprezentanții Consiliului Județean Maramureș vor prezenta oportunitățile de afaceri din județ, proiectele relevante ale instituției, dar și informații referitoare la nevoia de resurse umane în cadrul companiilor care își desfășoară activitatea în Maramureș.

Proiectul mai are în vedere organizarea de întâlniri cu minoritatea românească, în special cu cea din Maramureș, în vederea dezbaterii problemelor pe care le întâmpină, dar și a disponibilității de revenire în țară. Nu în ultimul rând, se va înființa un „Bibliopunktmm”, reprezentând nucleul unei minibiblioteci donate de Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare către o asociație a românilor din Milano.

                                                                                  MaraMedia

Jack London şi opera sa zămislitoare de supraoameni

  1.Privire de ansamblu asupra literaturii americane

            Se ştie că istoria Statelor Unite începe cu anul 1776, mai exact cu data de 4 Iulie 1776, dată la care a fost elaborată Declaraţia de Independenţă a celor 13 colonii britanice din America de Nord. Prin urmare, o istorie care n-a împlinit nici măcar un sfert de mileniu, ceea ce înseamnă că ea-i un ţânc cu caş la gură în comparaţie cu istoria multimilenară a atâtor şi atâtor popoare de pe rotundul pământului (egipteni, chinezi, greci, evrei etc.). Dar cum ea a demarat vijelios de pe rampa de lansare a celui mai ofensiv modernism, un modernism britanic puternic infuzat cu pragmatism şi maşinism, iată că istoria Statelor Unite, departe de a se comporta aidoma unui tânăr timid şi nepriceput între patriarhii istoriei universale, în scurt timp s-a impus drept liderul incontestabil al expansiunii teritoriale şi al influenţelor politico-diplomotice prin argumente de ordin militar şi de factură economico-financiară, precum şi liderul contestabil al insistenţelor de instaurare – cu sau fără vrerea celor în cauză – a unei libertăţi pusă în slujba interesului şi a unei democraţii subordonată potentaţilor...

            Aidoma perlei închisă în cochilie înainte de-a fi pusă în libertate de temerarii ei pescuitori, istoria culturii unui popor este închisă în istoria lui naţională mai înainte de a-şi lua zborul spre universalitate, astfel îmbogăţind şiragul de perle pe care favoarea divină a consimţit să-l prindă la gâtul omenirii.

            Ei bine, potrivit celor afirmate mai sus, tânăra literatură americană – mult mai tânără şi mai lesne de încadrat pe epoci şi curente decât, să zicem, literatura engleză ori cea franceză – poate fi corect cercetată prin raportarea curiosului la cele trei tetrade sau momente cheie ale evoluţiei sale:

            a)Edgar Allan Poe – Walt Whitman – Herman Melville – Mark Twain;

            b)Stephen Crane – Frank Norris – Jack London – Theodore Dreiser;

            c)William Faulkner – Ernest Hemingway – John Steinbeck – Saul Bellow.

            Dacă la aceşti condeieri de referinţă, cu adevărat coloana vertebrală a literaturii nord-americane, mai adăugăm patru nume ilustre: Henry Wadsworth Longfellow, Eugene O’Neill, Henry Miller şi William Saroyan, iată că avem o foarte bună perspectivă asupra acestei literaturi.  Cu următoarele două precizări:

            1)Importanţa şi influenţa scrierilor americane a început cu E.A.Poe, a continuat cu cea de-a doua tetradă, pentru ca scriitorii din cea de-a treia tetradă, prin faptul că toţi patru au fost răsplătiţi cu Premiul Nobel să evidenţieze triumful literaturii din Statele Unite în faţa celor de pe bătrânul continent;

            2)Toţi scriitorii menţionaţi mai sus sunt clasici, indiferent de curentul căruia îi aparţin de drept şi de fapt (romantism, naturalism, realism, modernism etc.).

            Dar, aşa cum am precizat şi în eseul Yasunari Kawabata şi drumul prozei sale de la modernism la clasicism, conceptul de clasicism nu trebuie luat în sensul strict al celui european, care ştim că era un curent eminamente intelectualist, un curent care practic se confunda cu cel francez, şi asta deoarece Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea clasicismului european.

            În fiecare cultură naţională se distinge o perioadă clasică sau de maximă înflorire artistică, specifică ariei de răspândire a limbii respective. Iar această perioadă se raportează la clasicismul francez din secolul al XVII-lea în virtutea regulei de aur, potrivit căreia valorile culturale din totdeauna şi de pretutindeni fac parte din zestrea cea mai preţioasă a omenirii şi că izvoditorii acestor valori trebuie cinstiţi pe măsura faptelor lor. În schimb, toţi producătorii de frumos din fiecare cultură naţională privesc la clasicismul lor atât ca la un etalon al echilibrului şi armoniei, cât şi ca la un adevărat far călăuzitor, care – indiferent de mijloacele întrebuinţate – îi ajută să urce înspre culmile creaţiei umane.

            2.Omul Jack London

            Viaţa lui Jack London este atât de încărcată de umilinţe, luptă, neprevăzut şi inconsecvenţe încât ea însăşi pare a fi un amplu roman, scris spre mirarea sau (după caz) spre desfătarea cercetătorilor şi cititorilor de cel mai iscusit condeier al tuturor timpurilor – destinul.

            Căci cărui scriitor i-ar putea trece prin cap să-şi smulgă personajul înainte de vreme din gogoaşa neantului, sperând că în acest chip va grăbi adjudecarea nemuririi lui în lumea artistică?! Ei bine, destinul a făcut-o cu scriitorul nostru. După cum ne înştiinţează excelentul traducător D.Mazilu în Prefaţa la cele trei volume de Opere alese apărute în 1966 la Editura pentru Literatura Universală, „Lumea a aflat de existenţa lui (a lui J. London, nota mea, G.P.) cu aproape şapte luni înainte de naştere”.

            Lucrurile s-au petrecut în felul următor: În ziua de 4 iunie 1875, ziarul Chronicle din San Francisco îşi anunţa cititorii despre cea de-a doua încercare de sinucidere a Florei Wellman, soţia nelegitimă a „profesorului” W.H.Chaney, cel care – printre altele – se ocupa cu astrologia. După ce scapă cu viaţă de pe urma primei tentative de sinucidere (otrăvire cu laudanum), femeia se alege cu o rană superficială şi în cea de-a doua tentativă, mai exact de pe urma glonţului pe care nefericita şi-l trăsese în frunte.

Care este cauza acestor gesturi disperate? „Flora Wellman, ne spune D.Mazilu, refuzase să pună capăt vieţii copilului pe care-l purta în pântece, iar bărbatul ei, astrologul ambulant, o aruncase pe drumuri”.

            Viitorul scriitor se va naşte, aşadar, pe 12 ianuarie 1876, dar de-abia pe 7 septembrie 1876 (în urma căsătoriei Florei cu văduvul John London) fiul ei nelegitim primeşte numele de John Griffith London. Iar pe cel de Jack, prenume cu care va cunoaşte celebritatea, avea să şi-l ia de-abia după ce ajunge pe băncile şcolii primare.

            Acesta a fost doar începutul necazurilor, căci practic Jack London n-a avut copilărie: n-a avut parte de dragoste maternă (doar doica, negresa Jenny Prentiss, l-a iubit ca o mamă) şi n-a cunoscut nici deliciile jocului cu copii de vârsta lui.

            În schimb, după cum relatează Irving Stone în faimoasa sa biografie închinată scriitorului, de la vârsta de zece ani, vârstă la care ar fi trebuit să consacre şcolii întreaga sa energie, J.London a fost nevoit să preia pe umerii lui fragezi o bună parte din nelipsitele nevoi materiale ale familiei. Iar asta însemna să se scoale la trei dimineaţa ca să poată vinde ziare pe stradă, apoi să meargă la şcoală, iar după ore din nou să dea fuga ca să prindă ediţia de seară a ziarelor ce trebuiau vândute. Nici sfârşitul de săptămână nu-i aducea binemeritata odihnă, căci sâmbăta îl găsea ajutându-l pe un distribuitor de gheaţă, iar duminica „aşeza popicele pentru nişte olandezi beţi care se distrau într-un parc”.

            Cum nevoile materiale parcă devin tot mai presante pe măsură ce trec anii, la vârsta de cincisprezece ani Jack London munceşte câte 18 şi 20 de ore (într-un rând chiar 30 de ore!) într-o fabrică de cutii de conserve, fapt care face din el un proletar în adevăratul sens al cuvântului.

            Ori condiţiile inumane de muncă (fabrica unde se lucra era instalată într-un mare grajd, care nu se putea aerisi decât prin spaţiile goale dintre scândurile pereţilor), dar mai ales oribila exploatare a muncii copiilor (fete şi băieţi, practic nişte copii, trudeau câte 12 şi 14 ore pe zi pentru 10 cenţi pe oră), toate astea, aşadar, au făcut mai târziu din Jack London „singurul scriitor proletar, înainte de Dreiser” (Maxwell Geismar în Rebels and Ancestors: The American Novel 1890-1915). Iar de acest fapt ne încredinţează atât scrierile sale pronunţat antioligarhice (Revoluţia, Călcâiul de fier), cât şi ilustrativul pasaj din romanul autobiografic Martin Eden, pasaj în care alter ego-ul scriitorului, după ce scrierile încep să i se vîndă ca pâinea caldă încât la ţanc devine putred de bogat, îl întălneşte într-una din acele zile mănoase pe Joe Dawson, fostul lui coleg de trudă la spălătoria unui hotel, căruia îi dăruieşte o spălătorie cu toată dotarea necesară, dar în următoarele condiţii: „Fără muncă de noapte. Fără copii puşi să supravegheze calandrul de călcat. Să nu existe nici un copil, nicăieri. Şi lefuri omeneşti”.

            Toţi cercetătorii care s-au aplecat asupra vieţii lui London sunt de părere că în viaţa scriitorului există două evenimente „deosebit de importante pentru formarea personalităţii sale şi pentru viitoarea orientare şi structurare a operei” (D.Mazilu):

            A)Primul eveniment îl constituie călătoria sa de la San Francisco la New York şi Niagara Falls, de-aici la Vancouver şi din nou la San Francisco. Această lungă călătorie a lui Jack de-a lungul şi de-a latul Americii are darul să-i îmbogăţească experienţa de viaţă atât prin discuţiile purtate cu diverşi muncitori, cât mai ales prin coşmarul trăit o dată cu arestarea sa ca vagabond la Niagara Falls şi apoi prin ispăşirea celor treizeci de zile de închisoare, întâmplări relatate cu lux de amănunte în Agăţat şi Penitenciarul.

            B)Cel de-al doilea eveniment de referinţă din viaţa scriitorului este „călătoria făcută în Alaska o dată cu puhoiul de oameni porniţi în «goana după aur» către regiunea Klondike”. Călătoria în Alaska este precedcată de o perioadă deosebit de fertilă pentru mintea şi inima viitorului condeier:

            a)Lucrează ca portar al şcolii secundare pe care chiar o termină, dar prestează şi alte diverse treburi precum spălatul geamurilor, bătutul covoarelor sau truda năucitoare într-o spălătorie (episod relatat cu cu un realism necruţător în Martin Eden), toate aceste ocupaţii asigurându-i mijloacele de subzistenţă pentru studiu acasă şi în biblioteca publică din Oakland, ca şi pentru acel semestru în care a frecventat cursurile Universităţii din aceeaşi localitate.

            Lecturile lui predilecte se îndreaptă spre Charles Darwin (doctrina selecţiei naturale), spre Herbert Spencer (teoria organicistă a societăţii, respectiv ideea inegalităţii raselor şi supremaţia anglo-saxonilor) şi spre Friedrich Nietzsche (cultul forţei şi al supraomului), după cum ca marinar îi citeşte noaptea îndeosebi pe Tolstoi, Flaubert şi Melville, iar în Alaska se simte atât de atras de Rudyard Kipling, încât nu ezită ca pe teribilul ger subpolar să facă un drum de şase mile, numai ca să poată împrumuta o carte a mult îndrăgitului poet şi prozator englez.

            b)O cunoaşte şi se îndrăgosteşte de Mable Applegarth, fata care aparţine unei caste superioare, prin urmare – după canoanele moralei burgheze – inaccesibilă lui London, dar singura femeie pe care a iubit-o întreaga lui viaţă şi după al cărei chip a realizat portretul lui Ruth Morse din romanul Martin Eden, cea mai izbutită figură feminină din întrega sa creaţie.

            Ce anume l-a îndemnat pe Jack să pornească înspre Alaska? Pesemne că mai puternică decât dorinţa sa de înavuţire şi decât dorul său de aventură a fost intenţia de-a scăpa cu orice chip din situaţia fără ieşire în care ajunsese această familie condusă de fanteziile tiranice şi irascibile ale mamei Flora.

            Dacă avem în vedere forţa şi autenticitatea scrierilor inspirate de viaţa şi peisajul din Alaska, scrieri niciodată depăşite şi doar rareori egalate de operele de imaginaţie din California şi din mările Sudului, atunci nu putem să nu fim de acord cu afirmaţia lui D. Mazilu, cum că – respectând proporţiile – călătoria lui Jack London în Alaska „este ceva similar cu călătoria lui Goethe în Italia”.

            Însuşi scriitorul american va recunoaşte 20 de ani mai târziu în proiectata autobiografie pe care ar fi vrut să o intituleze Marinarul călăreţ: „Klondike este locul în care m-am aflat pe mine însumi...”

           

            3.Obsesia supraomului

            La drept vorbind, problema supraomului este una a înzestrării sau mai degrabă a înfăptuirilor de seamă în istoria omenirii, fie că astfel de fapte au fost săvârşite de eroi legendari sau reali (reformatori politico-militari şi economico-sociali cu aspiraţii hegemonice), fie că ele (faptele) se datorează unor vizionari care stau la taifas cu Absolutul (reformatorii religioşi ai omenirii) ori ai unor spirite atinse de flacăra transfiguratoare a Frumosului şi Adevărului (artişti remarcabili şi truditori pe ogorul fără hotar al culturii universale).

            Iar în artă şi cultură chemările înspre condiţia supraomului sunt mult mai numeroase şi mai frecvente decât în alte sfere de activitate, deoarece un scriitor, de exemplu, are posibilitatea ca prin bogăţia trăirilor lăuntrice, fecundate cu lecturi adecvate şi însufleţite cu harul său artistic, să creeze personaje memorabile, adevărate repere pentru gândire şi inimă în lumea reală şi în cea ficţional-artistică.

            Căci – o ştie oricine – operele cu adevărat valoroase urmăresc în primul rând să instruiască, respectiv să-i emoţioneze artistic şi să-i transfigureze moral-spiritual pe cititori, şi abia pe urmă să-i desfete. Să dau un singur exemplu: Marii scriitori romantici, începand chiar cu teoreticianul curentului – Victor Hugo, nu urmăreau cu osârdie să creeze personaje de-o impresionantă statură supraumană, fie că ele urmau semiaxa pozitivă a condiţiei umane (eroi cu apetit demiurgic), fie pe cea negativă (fiinţe cu înfăţişări hidoase sau chiar angelice şi cu minţile şi inimile îngreunate de tentaţii luciferice) ?!...

            Dar, desigur, una este să auzi chemarea supraumanului în mod instinctiv, adică în virtutea geneticei tendinţe de autodepăşire sădită de favoarea divină în străfundurile dăruirii până la jertfă a celui ce este menit să contribuie la îmbogăţirea cunoaşterii şi simţirii umane, şi cu totul altceva este să o faci programat, altfel spus urmând paşii unei doctrine filosofice.

            Iar London chiar asta a făcut: A crezut în legea selecţiei naturale şi în darwinismul social al lui Spencer, dar mai cu seamă i-a dat crezare lui Nitzsche că lumea este formată din stăpâni şi din sclavi, fiecare dintre aceştia cu morala sa, şi că rosturile lumii (inclusiv dreptatea şi belşugul) se află în mâinile celor puternici.

            Însăşi viaţa lui Jack (la început o viaţă plină de umilinţe şi vitregii, apoi – după ce ajunge scriitor de succes – o viaţă doldora de faimă şi bogăţie), se vrea o confirmare a axiomei nitzscheene: a biruit toate încercările semănate de destin pe firul vieţii sale (a fost bastard, nu avusese copilărie, nu ştiuse ce înseamnă dragostea părintească, fusese nevoit să lucreze aidoma unei vite de povară) şi a ajuns un foarte bine plătit „neguţător de materie cenuşie”  tocmai pentru că făcea parte din categoria oamenilor puternici!

            „Dar, adaugă D. Mazilu, succesul aducător de faimă şi de bani parcă nu izbutea să-l mulţumească, să-l aline pe deplin. Simţea nevoia să se zugrăvească pe sine însuşi şi să se arate lumii ca un exemplar de elită, ca omul ce-i depăşea pe toţi ceilalţi cel puţin cu un cap – pe scurt, ca un adevărat supraom”.

            Face acest lucru mai cu seamă în romanul autobiografic Martin Eden (după părerea lui Irving Stone „poate cel mai bun roman pe care l-a scris Jack London vreodată şi unul dintre cele mai mari din literatura americană”), roman în care personajul principal („Eu sunt Martin Eden!”) ne este înfăţişat aidoma unui supraom: Îmboldit de dragostea mistuitoare ce-o nutreşte pentru Ruth Morse de cum a văzut-o prima dată şi conştient că fata-i este inaccesibilă atâta vreme cât el rămâne pe mai departe un marinar greoi şi necioplit, Martin Eden se pune temeinic pe studiu şi, după ce izbuteşte să înlăture enormul handicap datorat gramaticii sale defectuoase, vocabularului sărăcăcios şi cunoştinţelor precare, ajunge să-i depăşească la nivelul cunoştinţelor şi la logica argumentării unei afirmaţii pe toţi membrii clanului Morse, ba chiar şi pe invitaţii cu ştaif ai acestora, cu toate că discuta în contradictoriu aride chestiuni de filosofie şi sociologie şi cu toate că partenerii săi de dialog erau cu toţii absolvenţi ai unor prestigioase universităţi.

            Şi astfel Martin ajunge să câştige dragostea acelei Ruth „palidă ca o fantomă, sensibilă, gingaşă şi eterată”, o dragoste care pentru el înseamnă „cel mai minunat lucru de pe lume” şi „cel mai de seamă dar al vieţii”.

            Cei doi tineri se logodesc, chiar dacă părinţii fetei îi arată lui Martin din ce în ce mai multă ostilitate. Vroiau pentru Ruth un soţ potrivit, nicidecum un coate-goale... Dar întrucât Martin Eden, încrezător în steaua lui norocoasă de scriitor, refuză cu îndârjire să urmeze sfaturile lui Ruth să-şi caute o slujbă, în pofida faptului că manuscrisele îi sunt sistematic refuzate de reviste şi el rabdă eroic de foame, iată că vine acea zi când fata rupe logodna şi când familia Morse nu-l mai primeşte în casă.

            Taman de-atunci scrierile lui Martin încep să fie publicate de cele mai prestigioase reviste americane, cărţile i se vând ca pâinea caldă şi el devine putred de bogat. Iar o dată cu faima şi banii vine şi respectul propriei familii şi al concetăţenilor, inclusiv al familiei Morse, respect materializat în nenumărate şi insistente invitaţii la masă. Dar tot de-atunci (el care odinioară era atât de puternic şi curajos încât se dovedea de neînvins în încăierări), simte deodată că l-a cotropit oboseala (nu mai scrie nimic) şi mai ales scârba faţă de lumea în care atâta dorise să intre pentru a fi demn de fata pe care o iubea. „Căci”, îşi spunea Martin tot mai des, „unde erau toţi ăştia care mă asaltează cu invitaţiile când eu crăpam de foame? Că doar eu am rămas acelaşi, iar scrierile mele datează din acea perioadă...”

            Din aceste considerente, vizita lui Ruth nu-l mai înflăcărează, iar încercările ei de a-i redeştepta dragostea îl lasă complet rece...

            Cum starea asta persistă, deşi medicul îl asigură că-i perfect sănătos, Martin Eden înclină să creadă că leacul trebuincios revenirii la viaţă îl va găsi în ambianţa regenerativă din mările Sudului. Aşa că se îmbarcă pe un vas de pasageri. Dar când vasul ajunge în larg, el iese noaptea pe fereastra cabinei şi se azvârle în ocean.

            Tot morţii sunt sortiţi de autor şi ceilalţi doi supraoameni zămisliţi de el: Lup Larsen, personajul principal din romanul Lupul de mare, respectiv Ernest Everhard, eroul romanului Călcâiul de fier, despre care afirmă încă din primul capitol al cărţii: „Un supraom ca aceia descrişi de Nietzsche”.

            Dacă romanul Călcâiul de fier are capacitatea de-a evidenţia lupta dusă de socialistul Ernest Everhard şi de tovarăşii săi (inclusiv de Avis Everhard, soţia lui Ernest şi cronicarul istoriei) împotriva oligarhilor, cartea izbutind o impresionantă prefigurare a ororilor fasciste, nu acelaşi lucru se poate spune despre Lupul de mare, un roman mult mai puţin realizat în plan artistic. Iar asta în pofida faptului că Wolf Larsen, căpitanul corăbiei Năluca, poate fi pe drept cuvânt considerat supraomul tipic al lui Jack London: are o inteligenţă pătrunzătoare şi destul de bine cultivată (Herbert Spencer este filosoful său preferat), dar mai ales are o supraomenească forţă fizică. Dar din toate aceste supraînsuşiri nu rezultă nici o însuşire morală pozitivă, ceea ce înseamnă că un astfel de supraom nu-i este folositor nimănui.

            Parcă simţind lipsa de finalitate a însuşirilor lui Lup Larsen, scriitorul – după o suită de întâmplări care se situează în vecinătatea miraculosului – le pune capăt printr-o întâmplare neconvingătoare, ce are darul să scoată şi mai mult în evidenţă carenţele de concepţie, mai exact notele de artificial şi forţat ale cărţii: o tumoare cerebrală face dintr-un supraom un neputincios, adică o pradă uşoară pentru un individ banal de teapa lui Humphrey Van Weyde.

            Prin urmare, la nici unul din aceste personaje, nu avem confirmarea artistică a autorului că supraomul ca tip ar fi menit succesului. Ba mai mult, „obsesia supraomului”, ne avertizează D. Mazilu, „a dăunat mult valorii estetice a operei lui London”.

            De-abia scrierile scutite de prezenţa supraomului ne arată măsura talentului narator al lui Jack London, ca şi priceperea lui de-a închega o acţiune capabilă să-l captiveze pe cititor de la primul până la ultimul cuvânt. În această categorie intră cele mai multe dintre nuvelele sale, ca de pildă splendida nuvelă intitulată Dragoste de viaţă, precum şi acele delicioase romane care au ca personaje centrale câinii (Chemarea străbunilor, Colţ- Alb, Mihail, câine de circ), scrieri în care îşi arată inegalabila măiestrie în pătrunderea psihologiei animalelor.

            De menţionat două dintre caracteristicile specifice artei londoniene:

            a)Strânsele legături dintre viaţa şi opera sa: a trăit romanele pe care le-a scris şi a scris romanele pe care le-a trăit. Dar asta nu i-a conferit înţelepciunea cu ajutorul căreia să-şi salveze viaţa de eşecuri (şi-a îndepărtat de el cele două fetiţe rezultate din prima căsătorie, după care vine sinuciderea la vârsta de numai 40 de ani), după cum nici opera n-a ştiut să şi-o ferească de contradicţii, precum contradicţia dintre convingeri şi fapte (mereu s-a declarat fiu al clasei muncitoare, dar s-a dovedit individualist, avid de bani şi de onoruri);

            b)N-a fost atras de subtilităţile psihologice şi n-a fost deloc un imaginativ. De aceea, în compunerea personajelor feminine el a copiat realitatea. Cu toate astea, London trebuie socotit creatorul primului tip de femeie americană modernă (independentă, îndrăzneaţă) şi părintele nuvelisticii americane moderne prin Fiul lupului, prima sa carte (apărută în 1900), după cum – alături de Stephen Crane şi Frank Norris – el a contribuit decisiv la primenirea atmosferei literare americane. Iată părerea lui Philip S. Foner în această privinţă, părere exprimată în Jack London, American Rebel: „Jack London a fost acela care, mai mult decât toţi ceilalţi scriitori din vremea sa, a spart gheaţa ce congela literele americane şi a creat o legătură plină de semnificaţii între viaţă şi literatură”.

            Căci, completează D. Mazilu, „Specificul artei lui London este energia clocotitoare ce izbucneşte din fiecare pagină a operelor sale reprezentative”.

            Sighetu Marmaţiei,                                               George PETROVAI

                

ION AJUNGE LA MĂRIE

-Tulai ,Doamne că vine și Ionu meu acasă din cela capăt de lume ,de lângă Ungaria,tocmai din ”Satmari” aici  lângă capitală.No bine fie vorba între noi,dar cu ce ai venit omule,pe jos,de n-ai ajuns până acum după 13-14 ore de când am vorbit noi la telefon?

-Nu femeie,am venit cu trenu de aseară ...până acum, ...

-Vai de mine,dar ce tren a fost acela de n-ai ajuns până acum...

Îi spune ”săgeată”,tu femeie,da numa ca săgeata n-o mers ci ca o afumătoare de ”geizăș” cu care a călătorit bunicul acum o jumătate de secol,cam 600 km,în 12-13 ore,că degeaba putem avea și trenuri supersonice dacă nu avem șine bune ci doar puse pe lemne putrezite ...că așa ,CFR,are în ultimii 80 de ani 0 progres la viteză ...

-No bine,măi,Ioane,da până în ce gară ai venit cu trenul acela?

-O ,tu femeie,am coborât din tren în capătul satului, nu știu pe ce pășune,că am văzut că a încetinit puțin ,mergând precum un ștraf cu cai la trap ,dar când am mai văzut că tot merge așa mai multă vreme,am crezut că nu-i funcționează frânele și nu poate opri...și am zburat jos de spaimă ...

-Vai omule da prost poți fi ! N-ai știut că trenul are restricție de viteză din cauză că șinele sunt deteriorate și...!

-Și ce ai vrut să fac ,să mă tot ducă așa de încet până nu știu în ce gară,de nu știam apoi când mai puteam ajunge la tine,la amiază sau pe deseară ...

-Dar cât stai la mine Ioane.?

-Păi până se întoarce trenul acela de unde a venit,din Sătmar”...pe mâine dimineață...Că după cum merge și vine...pot urca în tren din locul în care am sărit din el...

Vasile Dan Marchiș