După ce s-a dilatat filonul unionist în el şi ne-a anunţat
că, dacă altfel nu se poate, se sacrifică el şi face pe Cuza, lăsându-se ales,
în uralele mulţimii, preşedinte (şi) la Chişinău, TB s-a gândit ca, în calitatea
sa de liderus maximus al românilor de pretutindeni, să se umfle niţel în pene
şi să ne pregătească de conflict, că doar se ştie că nimic nu întăreşte norodul
şi, evident, nu aduce mai multe voturi, ca zgândărirea sensibilităţilor
naţionaliste şi pozatul în cocoş în faţa oglinzii.
În absenţa generălesei, care nu se grăbeşte să lase din mână
vrabia pedelistă, oastea de strânsură populară e amorfă şi inertă. Prin urmare,
inutilă pentru visele preşedintelui de supravieţuire politică. Cum mesajele
anticorupţie sau despre modernizarea statului ar trezi zâmbete chiar şi pe
feţele lui Cărtărescu, Liiceanu şi ale celorlalţi “naivi” intelectuali iubitori
de machism băsescian, trebuie apelat din nou la discursul care, dintotdeauna, a
reuşit să trezească din letargie masele de români mioritici.
Şi ce poate fi mai potrivit pentru agitarea apelor şi
mobilizarea trupelor pentru un obiectiv măreţ, decât zgândărirea vechilor răni
dintre români şi unguri? Şi nu ca până acum, din ipostaza de victime ale
revizionimului maghiar, ci de pe poziţii de forţă, de lideri zonali şi, de ce
nu, europeni, că doar gradul nostru de civilizaţie ne dă dreptul deplin de a le
revendica. Combinaţie perfectă de atitudini manipulatorii pentru a-i asigura
lui TB revirimentul mult visat şi atât de necesar pentru evitarea, dacă nu a
subsolului istoriei, măcar al unuia cu gratii la fereşti.
După ce l-a folosit ca să-şi păstreze scaunul de la
Cotroceni, el descoperă brusc că prietenul Orban Viktor este un om rău, fără
prinţipuri, care nu se plimbă periodic prin Transilvania doar ca să-şi caute
casă cu livadă lângă cea a Prinţului Charles. Că asocierea cu Jobbik nu e nici
întâmplătoare, nici forţată. Că fanfaronadele naţionaliste ale liderilor de la
Budapesta nu sunt doar nişte baloane de săpun de uz intern.
Şi, ca de obicei, pentru interesele proprii, TB e dispus să
sacrifice totul. Inclusiv stabilitatea ţării. Când i-a convenit, hăhăia greţos
ascultând la căşti traducerea glumelor (?) lui Orban. Aşa cum împărţea vinul cu
prietenul Voronin. Când nu-i mai folosesc, îi scuipă-ntre ochi şi se
bălăcăreşte cu ei public, ameninţându-i cu bătaia, ca un mardeiaş de cartier,
în admiraţia spectatorilor dornici de puţină simulare de mândrie naţională. Se
vor găsi mulţi care să-i ţină isonul.
Pentru că atunci când e să ne dăm viteji din gură, suntem primii. Pentru
că suntem învăţaţi de atât timp că avem mai multe motive să ne urâm decât să
încercăm să ne înţelegem, suntem atât de obişnuiţi să dăm mereu vina pe
ceilalţi, pentru orice eşec avem, suntem atât de nemulţumiţi de noi, încât
suntem mereu gata să ne vărsăm frustrările pe alţii.
Întâmplarea a făcut ca ieri să fi participat la vernisajul
unui foarte tânăr fotograf român, de naţionalitate maghiară. Îl cheamă Zoltan
Nagy şi e foarte talentat. N-o spun eu, ci premiile obţinute pentru ilustrarea
naturii sălbatice a gurii de rai. Când l-am auzit vorbind, într-o românească
impecabilă, despre “ţara noastră” şi despre “Carpaţii noştri”, mi-am dat seama,
din nou, că voi prefera mereu un astfel de discurs în locul istericalelor
grandomane politicianiste ale marilor “iubitori de ţară”. Mai mult, cred că e
singura abordare care, fără să atragă voturi, menţine România în echilibrul de
care are atâta nevoie pentru a începe, totuşi, să devină ceea ce poate fi. Nu
lider local, care ameninţă cu bătaia vecinii şturlubatici, ci model de
civilizaţie pe care aceştia să dorească să-l copieze şi, mai ales, pe care să
nu vrea să-l părăsească nici extremiştii care, acum, visează la Ungaria Mare.
PS. Nu vor fi permise comentariile extremiste şi care dau
dovadă că autorii lor n-au înţeles mesajul articolului meu.
Radu HERJEU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu