Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se
lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi
scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru
Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea
întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru
sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în
neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va
veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat
grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până
ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.
Duminica a 3-a din Postul Paştelui este închinată Sfintei
Cruci şi a fost aşezată la mijlocul postului pentru a-i întări pe
credincioşi duhovniceşte în călătoria lor spre Înviere. Sfânta Evanghelie
începe cu chemarea Mântuitorului la lepădarea de sine şi la urmarea Crucii
Sale. De fapt, toate duminicile sunt ale Crucii, deoarece Crucea însăşi
aparţine duminicii. Este parte intrinsecă a ei, după cuvântul imnic:
„Învierea lui Hristos văzând să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus… Crucii
Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim“.
Crucea este mireasa, iar duminica este ospăţul, bucuria nunţii: bucuria
mirelui de mireasă, a miresei de mire şi a tuturor de toţi. La nunta
Mântuitorului Hristos, toţi nuntaşii, bărbaţi şi femei, sunt realmente
mireasă, adică Biserica cea în care creştinii sunt mădulare.
Itinerarul Crucii în
istorie
În sens laic, crucea este semn geometric, obiect, cuvânt,
gest, semn de orientare la răspântie de drumuri. În sens duhovnicesc,
Crucea devine semn sfânt, obiect sfânt, cuvânt sfânt, gest sfânt sau semn de
orientare duhovnicească (calea Crucii).
Crucea în înţelesul laic a existat dinainte de Întruparea
Mântuitorului Hristos la mai multe popoare. Ea a fost cunoscută şi folosită
anterior erei creştine. Spre exemplu, romanii o foloseau ca obiect de
tortură şi osândă la moarte, era unealtă a pedepsei de ocară pentru robi şi
gloata lipsită de drepturi cetăţeneşti. Or, locul unde s-a vărsat sângele
cuiva devine respingător în cazul săvârşirii unei crime. Locul unei crime
este înfricoşător pentru că acolo s-au manifestat dispreţul, ura, răutatea,
sadismul, cruzimea celui care a săvârşit crima. De asemenea, acolo s-au
manifestat frica, suferinţa şi groaza victimei. De aceea, locul acela este
ocolit şi înspăimântător pentru cei care sunt în apropierea lui.
Pentru cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu prin Iisus
Hristos, Fiul Său, atitudinea păgână faţă de Cruce se manifestă şi astăzi.
Mântuitorul Hristos îi previne pe ucenicii Săi: „Fiindcă nu sunteţi din lume,
ci Eu v-am ales pe voi, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea… Vă vor scoate
pe voi din sinagogi şi va veni vremea când tot cel ce vă va ucide va crede că
aduce închinare lui Dumnezeu“ (Ioan 15, 19; 16, 2). Pentru aceştia,
batjocurile şi ocările la adresa celor care sunt următori ai lui Hristos
reprezintă o atitudine normală.
Prin săvârşirea jertfei aduse ca ofrandă lui Dumnezeu, locul
jertfei devine topos sfânt pentru că acolo s-au manifestat iubirea Tatălui,
Care atât de mult a iubit lumea „încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16);
iubirea Fiului, Care „S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană“
(Evrei 9, 14); iubirea Duhului Sfânt prin Care Mântuitorul Iisus Hristos „S-a
adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană“ (Evrei 9, 14); iubirea
Maicii Domnului, căreia prin Sfântul Apostol Ioan i-au fost încredinţaţi spre
grijă toţi fiii neamului omenesc, după ce prin sufletul ei a trecut sabia
durerii când a văzut pe Fiul răstignit pe Cruce.
De la Mântuitorul Hristos, Crucea devine semnul distinctiv
al Bisericii, al creştinismului. Creştinii ortodocşi şi romano-catolici au
crucea în înţelesurile de semn, obiect, cuvânt şi gest sfânt, pe când
creştinii protestanţi au doar un singur înţeles, acela de semn specific.
În Vechiul Testament întâlnim prefigurări ale Sfintei Cruci:
altarele de jertfă în general (altarul lui Avraam în special),
binecuvântarea lui Iacob (Facere 18, 5), gestul lui Moise în lupta cu
amaleciţii (Ieşire 17, 9-16), şarpele de aramă (Numeri 21, 8-9), semnul cu
sânge de pe uşile caselor evreilor din Egipt sau cel de pe fruntea evreilor
din viziunea lui Iezechiel (Iezechiil 9, 4).
În Noul Testament, Sfânta Cruce este altarul jertfei
Mântuitorului. În lumea veche, altarul era un loc consacrat în care se
aduceau jertfele. Era un loc înalt ales anume pentru sacrificii. De obicei,
jertfelnicul era constituit dintr-o grămadă de pietre sau o ridicătură de
pământ. De aici, obiceiul de a zidi jertfelnice pe locuri înalte. Ce anume
îl sacralizează? Vărsarea sângelui, adică jertfirea. De ce? Deoarece sângele
avea şi are preţul cel mai mare în faptul vieţii, identificându-se cu ea.
Viaţa este sfântă, întrucât vine de la Dumnezeu care este izvorul
sfinţeniei. Observăm aici o înlănţuire care într-o perspectivă biologică
înseamnă: Dumnezeu – viaţă – sânge – altar. În perspectivă spirituală
înţelegem aşadar că omul zideşte altare pe care varsă sânge (sângele
făpturilor) prin care oferă, întoarce viaţa la Dumnezeu. Acesta este sensul
la evrei şi la alte popoare.
Jertfa pe Cruce este punctul culminant al învăţăturii şi
al iubirii Sale: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca
sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi“ (Ioan 15, 13). Mântuitorul
Hristos şi Crucea Sa pecetluiesc înţelesul suprem al jertfei. El este Jertfitor
(aduce, oferă jertfa), Jertfă (Cel ce Se jertfeşte) şi Primitor
(destinatarul jertfei): „Căci Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel
ce primeşti şi Cel ce Te împarţi Hristoase Dumnezeul nostru“ (Rugăciunea
Heruvicului).
La romani, evrei şi la alte popoare, crucea nu era un loc,
un topos sacru pentru vărsarea sângelui, ci dimpotrivă, era un loc rău famat,
opusul locului consacrat. Ceea ce a schimbat crucea prin consacrarea sa ca
obiect, loc, topos a fost valoarea unică şi infinită a sângelui Celui jertfit
pe ea: Dumnezeu Omul Iisus Hristos. „Căci aţi fost răscumpăraţi cu sânge de
mare preţ sau nu ştiţi… că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi
cu preţ!“ (I Corinteni 6, 19-20). De aceea Crucea este o mare taină a
credinţei creştine: patima şi moartea prin răstignire a lui Iisus Hristos.
Ea este „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30) şi „stindardul“ Bisericii,
calea pe care creştinii trebuie s-o săvârşească pentru a-L urma pe Hristos,
„Împăratul Cel Răstignit“ (Marcu 8, 34-35) întru Împărăţia Sa cea mai
presus de ceruri. Creştinii, după învăţătura Sfântului Apostol Pavel, trebuie
să-şi împlinească viaţa lor „cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi
plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit Crucea,
n-a ţinut seama de ocara ei, şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu“
(Evrei 12, 2). Sfântul Arhidiacon Ştefan, în ultima sa cuvântare, a arătat că
numai prin Crucea lui Hristos istoria întregii umanităţi şi viaţa fiecărui om
devine înălţare spre Împărăţia lui Dumnezeu, fiind încununată cu vederea
slavei Sale: „Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta
lui Dumnezeu“ (Fapte 7, 55-56).
Sfântul Apostol Petru ne învaţă că singura cale de
eliberare de păcate şi de moarte este urmarea pe calea Crucii a vieţii lui
Hristos: „El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca
noi, murind faţă de păcate, să trăim spre îndreptare“ (I Petru 2, 24).
Sfântul Ignatie Teoforul în epistola sa către smyrneni arată că „Biserica
îşi are rădăcina în lemnul Crucii, creştinii fiind ramurile crucii“, iar
Iisus Hristos „a fost într-adevăr răstignit pentru noi, cu trupul, sub Ponţiu
Pilat şi Irod Tetrarhul, şi datorită roadei Crucii Sale şi pătimirii Sale
dumnezeieşti noi existăm pentru a înălţa stindardul de-a lungul veacurilor,
prin Învierea Sa, şi pentru a aduna pe sfinţii şi credincioşii Săi,
proveniţi fie dintre iudei, fie dintre neamuri, în unicul Trup al Bisericii
Sale“.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „toate cele văzute se
cer după cruce… şi toate cele gândite au nevoie de mormânt“, întrucât toate se
îndreaptă spre Cuvântul Cel înviat din morţi, „Singurul existând de Sine
Însuşi şi având prin circumscriere toate cele provenite din El (Capete
teologice I, 67, Filocalia, vol. 2, p. 149). Taina Crucii ne revelează
puterea lui Dumnezeu în suferinţă, în Cruce: „Când sunt slab, atunci sunt
tare“ (II Corinteni 12, 10). De aceea, Hristos Cel răstignit pe Cruce este
„pentru iudei sminteală, pentru neamuri, nebunie“, iar pentru creştini
„puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu“ (I Corinteni 1, 23-24).
Crucea este destinul luminos al vieţii creştinului
deoarece este nedespărţită de Învierea Sa: „Crucii Tale ne închinăm
Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“ (Tropar). Crucea este
singura care pune capăt „fatalităţii“ răului şi morţii, şi este „cursa“ în
care a fost atras „stăpânitorul acestei lumi“, care nu poate să treacă dincolo
Golgota, întrucât dincolo este Învierea Lui Hristos, care ne dăruieşte
entuziasmul să strigăm în noaptea pascală împreună cu Sfântul Apostol Pavel
şi cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde-ţi
este, moarte, biruinţa ta? Unde-ţi este, moarte, boldul tău?“ (I Corinteni
15, 54-55); „A înviat Hristos şi moarte nu mai este“ (Cuvântul de învăţătură
al Sfântului Ioan Gură de Aur în Duminica Învierii).
Crucea, pecetluirea
iubirii reciproce dintre Dumnezeu şi om
A-şi lua cineva crucea, aşa cum i se adresează Mântuitorul
prin Evanghelia de astăzi în mod expres şi explicit fiecăruia dintre noi,
nu înseamnă altceva decât propunerea şi chemarea de a deveni noi, oamenii
(bărbaţi şi femei), Biserică, adică mireasă a lui Hristos. Acest statut
sublim şi această chemare nemaiîntâlnită le aflăm numai în creştinism,
adică omul să fie în principiu şi să devină în fapt mireasa lui
Dumnezeu. Dacă Geneza ni-L descoperă pe Dumnezeu drept Creatorul nostru şi
pe noi, oamenii, drept creaţia Sa, cununa creaţiei Sale, Evanghelia ni-L
revelează pe Dumnezeu Mire şi pe noi, oamenii, mireasa Sa. Locul întâlnirii
dintre Mire şi mireasă este Crucea, care este pecetea iubirii lor reciproce.
În cruce distingem mai întâi iubirea lui Dumnezeu pentru noi şi apoi
distingem iubirea noastră pentru El, după cuvântul Apostolului, care
spune: „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi“. Dumnezeu
ne-a iubit pe noi prin Iisus Hristos până la moarte şi „încă moarte pe
Cruce“.
Mai întâi s-a înfipt Crucea Lui pe ţeasta Golgotei, şi apoi
au răsărit şi crucile noastre, prin jertfa Sfântului Arhidiacon Ştefan, a
Sfinţilor Apostoli şi a tuturor sfinţilor mărturisitori ai Bisericii. Istoria
neamului nostru, ca şi a altor neamuri, este istoria acestei iubiri: a lui
Dumnezeu pentru noi, oamenii, şi a noastră, a românilor şi a tuturor
neamurilor creştine, faţă de Dumnezeu. Istoria fără Crucea iubirii
dumnezeieşti întrupate, jertfite, înviate, înălţate iarăşi în condiţia
dumnezeirii absolute şi veşnice este o istorie a eşecului. De aceea,
Simion Mehedinţi, savantul creştin, spunea: „Un om ca şi un popor atâta
preţuieşte: cât a înţeles din Evanghelie“. Dezvoltând această expresie, putem
spune că un om şi un popor atâta preţuiesc cât au înţeles din Cruce, din
lecţia şi din rostul Crucii.
În Duminica Sfintei Cruci din Postul Mare înţelegem că
toate altarele sfinte, bisericile zidite în toată istoria şi la toate
neamurile creştine au fost şi vor fi ridicate în tainicul şi, în acelaşi
timp, explicitul înţeles şi rost al Sfintei Cruci, adică: o biserică este
mărturia iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi mărturia iubirii oamenilor
pentru Dumnezeu. Este mărturia mai ales a sfinţilor care prin mărturia lor au
devenit patroni ai sfintelor locaşuri: „Că tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine
înaintea oamenilor, pe acela şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui
ceresc“. Oamenii, zidind biserici lui Dumnezeu, zidindu-şi loruşi biserici în
numele Domnului, fac aceasta şi în numele acelor oameni socotiţi cei mai
vrednici dintre ei, sfinţii.
Ce taină adâncă şi sublimă este aceasta, pe care din
păcate unii, care nu cinstesc pe Maica Domnului, Sfânta Cruce şi pe sfinţi,
n-au înţeles-o! Biserica este o împreună-vieţuire a lui Dumnezeu, Care ca
Mire a înfipt primul crucea iubirii în istorie, şi a oamenilor care i-au
urmat, lepădându-se de sinea păcătoasă. Creştinul este mireasa care vine în
întâmpinarea Mirelui, care urmează Mirelui. Această „mireasă“ este chemată
în Evanghelia de astăzi să se lepede de sine. Prin cununie, mireasa preia
numele Mirelui, moşteneşte averea Mirelui, după cuvântul Mântuitorului
care în rugăciunea arhierească se adresează Tatălui: „Toate câte Mi-ai dat
Mie le-am dat lor“. „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi
Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai
trimis Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum
Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru
unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum
M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu
Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o,
pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte
drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au
cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face
cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei“ (Ioan 17,
21-26).
Dumnezeu Tatăl încredinţează Fiului întregul neam
omenesc, iar Fiul Îi dăruieşte Tatălui neamul omenesc înnoit după chipul
şi asemănarea Sfintei Treimi, adică încreştinat prin jertfa Crucii şi a
Învierii. De aceea pentru noi, creştinii ortodocşi, Crucea este semnul
invocării sau binecuvântării Sfintei Treimi în orice act de cult public sau
particular.
Lepădarea de sine, ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur,
duce nemijlocit la luarea crucii, „deoarece orice arătare a adâncului
inimii stârneşte opoziţia celor de la suprafaţă şi deşertăciunea vieţii,
moştenite de la părinţi (1 Petru 1, 12)“. Sfântul Ioan arată că tocmai de
aceea iubim pe Dumnezeu prin Hristos, deoarece prin El, şi nu prin Lege am
avut privilegiul cunoaşterii lui Dumnezeu. Atunci când se subliniază
răstignirea omului celui vechi, crucea este ca o purificare; nu mai putem primi
al doilea botez, aşa cum Hristos nu mai poate fi răstignit a doua oară. Crucea
nu mai este motiv de doliu şi de posturi, ci de veselie şi bucurie: „Oare nu
crucea a distrus păcatul şi a curăţat tot pământul reparând adversitatea
veche; a deschis porţile cerului; a aşezat iubirea în locul urii; a readus pe
om în cer; a făcut ca firea umană să stea de-a dreapta tronului ceresc şi a
umplut pe fiii lui Adam de nenumărate binefaceri? Deci nu este un motiv de
lacrimi şi tristeţe, ci de cele mai alese bucurii, cum spune Pavel: «Iar mie
să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos
prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume» (Galateni 6,
14). Dacă crucea e o chemare la bucurie şi laudă nu putem spune că e motiv de
jale, căci suspinul este nu pentru cruce, ci pentru păcatele noastre. Iată
pentru ce postim!“
La fiecare slujbă mărturisim „toată viaţa noastră lui
Hristos Dumnezeu să o dăm“, venind în întâmpinarea acestei chemări dumnezeieşti,
împlinind acest rost suprem: urmarea lui Hristos prin lepădarea de sine.Preluare NapocaNews
Pr. conf. dr. Gheorghe Holbea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu