Mihai Eminescu - secretul bolii care l-a distrus cu adevărat: sifilis, alcoolism, demenţă sau sindrom bipolar?!

 Chiar şi după 126 de ani moartea poetului Mihai Eminescu, bolile de care sufera Geniul Literaturii Române suscită interesul oamenilor de ştiinţă din România. Din 1889 şi până astăzi, scriitorul moldovean a primit mai multe diagnostice, de la sifilis la demenţă, alcoolism. Poetul Mihai Eminescu, geniul recunoscut al poeziei romantice româneşti, dar şi europene se stingea din viaţă la ora 4 dimineaţa pe 15 iunie 1889, pe un pat de spital, din sanatoriul de boli mintale a doctorului Şuţu din Bucureşti.   

Avea să fie depus la biserica Sfântul Gheorghe din apropierea sanatoriului, pe un catafalc de brad, iar la capul lui va cânta ”Mai am un singur dor”, un cor dirijat de muzicianul Constantin Bărcănescu. În urma sa rămânea zvonul unei vieţi boeme, marcată de bucurie, dar şi suferinţă în egală măsură, dar în primul rând o operă literară extrem de valoroasă.  

 Pe lângă toate acestea, la 126 de ani de la moartea poetului în condiţii suspecte, sărac şi aproape abandonat, oamenii de ştiinţă încă caută explicaţii cu privire la cauza morţii. Mai mult decât atât nu se ştia clar nici măcar de ce boală suferea poetul, fiind avansat mai multe diagnostice de-a lungul timpului, de la sifilis la sindrom bipolar. Cu toate acestea, specialiştii de după 1990 spun că ştiu cu siguranţă ce boală l-a măcinat pe Eminescu şi mai ales care este cauza morţii.  

 Poetul Mihai Eminescu, s-a născut la Botoşani pe 15 ianuarie 1850, pe o vreme geroasă, în casa tatălui său, căminarul Gheorghe Eminovici. După o copilărie idilică la Ipoteşti, poetul a urmat gimnaziul la Cernăuţi şi a bătut ţara însoţind trupele de actori, îndrăgostit de teatru şi de actriţe. A studiat la Viena şi Berlin, şi-a uimit contemporanii cu geniul său, citindu-şi capodoperele la ”Junimea”.   

Şi-a trăit din plin şi viaţa!

Contemporanii săi spun că i-au plăcut şi femeile, şi vinul, şi crâşmele, şi ţigara dar şi muzica, având o voce dumnezeiască, după cum spune şi Teodor Ştefanelli, fostul său coleg de şcoală, dar şi lăutarii Botoşaniului, alături de care apucase să cânte. Era un bărbat frumos, curtenitor, deşi uneori timid în faţa iubirii. Era un mare patriot şi un om cu suflet ales, spune colegul său de la gazeta „Timpul” şi ”Junimea”, marele prozator ardelean Ioan Slavici. „Eminescu era de-o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălul său, care era un munte de om, şi ca fire o grădină de frumuseţe şi ar fi putut să ajungă cu puteri la adânci bătrâneţi, dacă ar fi avut grijă pentru sine şi ar fi fost, încă de copil, îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre excese.

Eminescu şi-a petrecut toate clipele vieţii lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce voia să facă”, scria acesta.Peste bărbatul frumos, îndrăgostit de filosofie, literatură, femei şi vin, a venit, ca un nor, boala. Mai precis, în 1883, când avea doar 33 de ani. Poetul a fost lovit ca din senin, spun specialiştii, de o alienare. Mai precis, face o criză maniacală, deosebit de puternică fiind nevoie de internarea acestuia. Poetul acuza dureri de cap, insomnii şi aproape delira, umblând înarmat pe stradă. Sunt mărturii că spărgea felinarele pe stradă şi umbla îmbrăcat multicolor. ”Chinuit de urmările unor puternice conflicte sufleteşti şi încordări nervoase, umbla cu un revolver la el, simţindu-se ameninţat, dorea să-l împuşte pe rege, fapte poate nu lipsite de-o motivaţie raţională, totuşi depăşind limita reacţiilor normale, tot din punct de vedere afectiv”, descrie prima criză a lui Eminescu, neuropatologul doctor docent Ovidiu Vuia, în lucrarea sa ”Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”. Practic, neuropatologul precizează că Eminescu s-a îmbolnăvit din cauza muncii susţinute la gazetă, dar şi a activităţii creatoare intense, până în 1883 fiind anii cei mai creativi ani ai poetului în domeniul literar, care l-au mistuit. ”Înainte de a face criza, obosit şi depresiv, are fenomene provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la ”Timpul”, deci nu pot fi calificate drept patologice. Aproape de scadenţa psihozei a prezentat simptome grave, toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice”, adaugă Ovidiu Vuia. Totodată, excesele de care pomenea şi Slavici au condus la apariţia crizei maniacale, în care poetul i-a băgat în sperieţi pe toţi cunoscuţii, fiind la un pas să-şi împuşte un prieten.  

 Poetul, spun contemporanii, fuma mult, bea multă cafea şi pierdea nopţile de multe ori în cârciumi, furat de discuţii cu prietenii. A fost internat la sfârşitul lunii iunie a anului 1883 în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti, unde a fost diagnosticat cu manie acută.

În octombrie 1883, este trimis de urgenţă cu fonduri strânse de Titu Maiorescu, la tratament la Viena. Era în plină criză maniacală, care l-ar fi ţinut opt luni de zile. A stat la institutul Ober-Doebling şi s-a ocupat de el medicul Obersteiner, o somitate a vremii. În ultimii şase ani ai vieţii sale, poetul s-a plimbat mai mult prin sanatorii, cu perioade de revenire, în care părea acelaşi Mihai Eminescu, pe care îl cunoşteau contemporanii săi înainte de momentul fatidic din 1883. După sosirea din Viena, a stat şi la Bucureşti, şi la Iaşi, fiind internat din nou la Socola, dar şi la Mănăstirea Neamţului, la bolniţa pentru boli nervoase. Ajunge din nou la Botoşani, unde se instalase un soi de paralizie. În grija surorii sale Harietta, îşi revine, dar, convins de Veronica Micle, se întoarce la Bucureşti în 1888.  

 În ultimul său an de viaţă, starea de sănătate i se degradează treptat. În cele din urmă, în stare de alienare, ajunge din nou în sanatoriul doctorului Şuţu, unde şi moare.

 Iată cum este descris comportamentul lui Eminescu, în ultimele sale luni de viaţă.    Sanatoriul doctorului Şuţu, astăzi. Locul unde a fost internat şi unde a murit Eminescu    ”La 23 Martie 1889 s-a redactat un raport medico-legal despre boala poetului de către dr. Şuţu şi dr. Petrescu pentru stabilirea situaţiei sale mentale şi gradul de responsabilitate. De luat în consideraţie că medicii nu semnalează decât tulburări psihice, asta bineînţeles fiindcă nu existau alte simptome, cum o ştim de la dr. Vineş, de altfel. Dar totodată se fac observaţii juste, demne de toată atenţia. Bolnavul, la întrebările puse, răspunde cu o voce cântătoare şi monotonă (nu are fenomene disartrice de vorbire). Altădată repetă vorbele pronunţate de alţii şi când e singur exprimă monologuri fără sens (cel puţin pentru ei !). Dar în continuare se notează, în plimbările prin grădină, adună obiecte de pe jos, pietricele, hârtii, aşchii de lemn, punându-le în buzunar ca pe obiecte de mare valoare. Strică şi rupe ce găseşte, de pildă aşternutul într-un mod inconştient, numai pentru a-şi exersa o anumită activitate, fără rost. Atenţia îi este absentă, nu se poate concentra, dă răspunsuri maşinale, automate”, precizează neuropatologul Vuia în studiul său.

 În cele din urmă poetul moare la 15 iunie 1889.  

Diagnosticat cu sifilis, paralizie şi bănuit de alcoolism, medicii timpului, în special cei ieşeni, dar chiar şi doctorul Şuţu l-au bănuit pe Eminescu, după cum reiese din rapoartele vremii, de sifilis, alcoolism şi, în cele din urmă, demenţă. De exemplu, medicul Panait Zosin, care l-a consultat pe Eminescu pe 6 noiembrie 1886, scria că pacientul Mihai Eminescu, suferea de o ”alienţie mintală”, provocată de apariţia sifilisului şi agravată de alcoolismul de care ar fi suferit secundar poetul.  

 La Institutul Şuţu, diagnosticul de sifilis a fost confirmat, la fel ca şi cel de alcoolism, pentru ca, mai apoi, să fie adăugat cel de paralizie generală. Medicii de la Institutul doctorului Şuţu credeau că sifilisul şi alcoolismul ar fi cauzate şi de o predispoziţie genetică, fiind descoperit faptul că Eminescu a avut doi fraţi sinucigaşi, unul alcoolic şi sora sa Harietta  care suferea de paralizie. Era bănuit un soi de sifilis congenital. Existau şi părerile ieşenilor, prin care sifilisul ar fi fost dobândit la Berlin sau Viena, unde ar fi avut relaţii cu femei de moravuri uşoare.    Diagnosticul de paralizie a fost cauzat şi de momentele în care poetul pur şi simplu cădea la pat şi suferea de înţepeneli ale membrelor. Aceste simptome au apărut, culmea, după internarea în spital. La toate aceste diagnostice, perpetuate până după 1990 în România, se adaugă şi cel de demenţă. Chiar binefăcătorul său, Titu Maiorescu, consemnează într-o scrisoare că Eminescu ar suferi de demenţă, după spusele doctorului Şuţu şi că îl trimite la Viena mai mult de ochii lumii, poetul fiind practic irecuperabil. ”În rândurile adresate la 4/16 Oct. 1883 surorii sale Emilia Humperl, Titu Maiorescu (25) subliniază că mania acută delirantă a trecut la Eminescu în demenţă şi consideră că la dr. Şuţu i s-a făcut tot ce era posibil, cu toate acestea o să-l trimită la Viena numai pentru a linişti spiritele oamenilor”, precizează Ovidiu Vuia, în ”Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”. Totodată, sifilisul este bănuit din cauza unor ulceraţii la picioare, pentru care s-a tratat la băi la Odessa, dar şi a unor răni esofagiene şi la nivelul feţei.  

  Diagnosticul lui Eminescu, în ciuda tuturor rapoartelor medicilor curanţi, a reprezentat o preocupare şi o provocare chiar şi pentru reprezentanţii medicinei moderne. Cu toate acestea, bazându-se pe fişele cu simptome, mărturiile contemporanilor privind comportamentul lui Eminescu, dar şi raportul autopsiei, specialiştii de astăzi spun că au descifrat misterul. În primul rând, aceştia precizează tranşant: Mihai Eminescu nu a suferit de sifilis, demenţă sau paralizie a fost diagnosticat greşit. Mai precis, un grup de medici specialiştii au demonstrat clar din punct de vedere medical că Eminescu nu avea sifilis.    Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă (FNSA), recunoscută de Guvernul României, a reunit mai mulţi specialişti, anul trecut, şi a realizat o dezbatere ştiinţifică pe 27 iunie 2014, pentru elucidarea diagnosticului pus lui Eminescu.  Profesorul doctor Călin Giurcăneanu, specialist în dermato-venerologie, spune că era imposibil ca Eminescu să sufere de sifilis, analizând simptomele acestuia. Nici sifilis congenital, dar nici sifilis dobândit.

   ”Profesorul doctor, Călin Giurcăneanu anulează, din start, ipoteza sifilisului ereditar, apoi a celui congenital. Se poate vorbi la Eminescu de o ereditate doar în sfera neuro-psihică (Harieta a avut parapareză, doi fraţi s-au sinucis, o soră a avut un fiu paranoic). În privinţa sifilisului congenital, semnele apar până la 20 de ani. Mama lui Eminescu a avut doisprezece copii, ori sifilisul congenital permite cel mult un nou născut viu. În ceea ce priveşte sifilisul dobândit, pentru ca să intre în faza terţiară, Mihai Eminescu ar fi trebuit să aibă manifestări ale sifilisului primar, apoi ale celui secundar, caracterizat prin rozeole sifilitice, febră, dureri de oase şi semne de nefrită cauzate toate de septicemia treponemică”, se arată în lucrarea lui Nicolae Constantinescu,”Bolile lui Eminescu-adevăr şi mistificare”, în Revista De Politica Ştiinţei şi Scientometrie, unde sintetizează precizările medicilor adunaţi în cadrul dezbaterii ştiinţifice.  

 Diagnostic din burtă 

 Mai mult decât atât, neuropatologul Ovidiu Vuia îi acuză de incompetenţă pe medicii care l-au diagosticat pe Eminescu cu sifilis, alcoolism şi demenţă. ”Pentru prima oară, un oarecare dr. Julian Bogdan, în 1886, ascunzându-şi neştiinţa după o diplomă de Paris, pune diagnosticul la Eminescu de alienaţie mentală produsă probabil de gome sifilitice pe creier şi exacerbate de alcool. A fost pomenit şi  un delirium tremens, total şi el nefondat, fiindcă spargerea felinarelor pe stradă nu înseamnă că ai halucinaţii de animale mici, apărute mai ales la culcare, simptom tipic pentru un delirium tremens. Îmi  pare rău că o scriu, dar doctorul de la Iaşi scotea diagnosticele (pur şi simplu din burtă), deci din auzite, şi nu din observaţia bolnavului”, scrie în lucrarea sa privind boala şi moartea lui Eminescu, Ovidiu Vuia.    Eminescu suferea de Sindrom maniaco-depresiv 

Dacă specialiştii au ajuns clar la concluzia că Eminescu nu suferea de alcoolism şi sifilis, tot aceştia spun că sunt siguri că au descoperit boala sau bolile de care suferea Eminescu. În primul rând este vorba de sindrom bipolar, poetul trecând de la episoade maniacale, în care era exuberat, greu de stăpânit, agitat, la momente despresive, când era adâncit în tristeţe şi fără chef.  

 „Propriu-zis, creaţia lui poetică se desfăşura în episoadele lui depresive. Era trist, era adâncit în tristeţe. Atunci reuşea să se descarce cel mai bine în literatură. Sufletul lui era deosebit de încărcat de tristeţe în acele episoade. Este ca şi cum ar fi ajuns pe marginea prăpastiei. În acele perioade se pare că se şi însingura, nu comunica. În contrast, în momentele de manie, Eminescu se comporta exuberant. Se îmbrăca multicolor, dorea să şocheze, îşi atârna medalii de haine. Se spune că, în episoadele de manie, fugeau şi prostituatele de Eminescu, atât era de exuberant, vorbea extrem de vulgar”, explică medicul doctor în psihiatrie Nicolae Vlad, pasionat de Eminescu dar şi cel care a reuşit să studieze simptomele poetului. Practic chiar de la Viena, din 1883, medicii austrieci l-au diagnosticat cu sindrom bipolar.  

 Medicul Alexandru Şuţu, medicul care s-a ocupat de Eminescu până la moarte:  ”Pentru sindromul bipolar al lui Eminescu există probe directe (relatările lui Şuţu despre tulburările de comportament, opinia renumitului psihiatru Eliot Slater - autorul celebrului tratat Clinical Psychiatry, care a primit de la Dr. Nica dosarul cu boala lui Eminescu şi a concluzionat, fără nicio rezervă, că este vorba despre o psihoză maniaco-depresivă) şi probe indirecte, printre care opinia unor psihiatri de renume că patologia afectivă domină la scriitorii cu probleme psihice, iar creativitatea artistică poate fi asociată cu bipolaritatea”, arată profesorul doctor Dan Prelipceanu specialist în psihiatrie, în lucrarea lui Nicolae Constantinescu: aprobă diagnosticul neuropatologului Ovidiu Vuia: ”De altfel, poetul prezintă simptome tipice de manie, boală a psihicului caracterizată printr-o deosebită activare, de ordin afectiv, a tuturor facultăţilor, pe lângă sensibilitate, şi a celei intelectuale şi volitive. Sub impulsul acestei hiperexcitabilităţi, fără un ţel precis, aşadar de natură mecanică, neputând fi controlată de bolnav, se instalează o continuă agitaţie, pacientul nu-şi poate concentra atenţia şi prezintă o fugă de idei, până la o asociere lipsită de orice înţeles, uneori etichetată drept o salată de cuvinte. În perioada de criză bolnavul dă impresia că ar delira şi că n-ar cunoaşte persoanele din jur”, arată acesta în studiul ”Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”.  

 Ucis cu mercur!!! 

 Practic, în aceea perioadă, medicii l-au tratat atât la Botoşani, cât şi la Iaşi, dar şi la Bucureşti cu mercur, tratamentul acceptat pentru sifilis. I-au făcut frecţii, în cazul doctorulu Iszak la Botoaşani, cu mercur, sau pur şi simplu i-au injectat mercur în venă. Specialiştii de astăzi spun că Eminescu a murit pur şi simplu otrăvit de doctori şi nu a fost tratat pentru adevărata afecţiune. 

  Profesorul doctor, Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, a precizat la sesiunea ştiinţifică organizată pentru elucidarea morţii lui Mihai Eminescu că poetul a murit în urma unui stop cardiac cauzat de intoxicaţia cu mercur.    

   ”La simptomele psihozei maniaco-depresive s-au adăugat cele provocate de administrarea intempestivă a clorurii de mercur (sublimat coroziv) de către Dr. Fr. Iszak, deşi, în acea perioadă, substanţa fusese scoasă de mult timp din Europa din cauza efectelor ei toxice. Între lunile februarie - iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorură de mercur la Institutul Şuţu şi, probabil, că aceasta a fost cauza stopului cardiac, care i-a provocat moartea”, este consemnată părerea profesorului Irinel Popescu.

   De aceeaşi părere este şi medicul neuropatlog Ovidiu Vuia, care spune că tratamentul administrat lui Eminescu, era total greşit fiind prezente şi în rapoartele medicilor din aceea vreme semne clar de intoxicaţie gravă şi mai apoi letală cu mercur. Totodată presupusa paralizie a lui Eminescu, nu era decât o artrită acută, iar ulcerele la picioare, erau ulcer varicos. În plus Mihai Eminescu se pare a suferit şi de otită.

                                                                 de Cosmin Zamfirache