POESIS – VASILE BELE

mă apropiu de biserică

mă apropiu de biserică pentru a rosti în liniște

o rugăciune de iertare a păcatelor

ceva din interior îmi respinge intrarea în biserică

fac semnul crucii și-apoi mai pot spune

Doamne ajută!

ies fără a rosti nici măcar în gând rugăciunea

ce-o știu pe de rost

bunicul m-a învățat

până și mie mi-e frică de mine

eu nu eram așa ceva s-a întâmplat probabil un blestem

deocamdată mai găsesc putere

de-a refuza gândul parșiv

care nu-mi dă pace nici măcar în biserică

acolo unde toate lumea caută liniște.

sufletul îmi este răvășit

sufletul îmi este răvășit întors pe dos

încerc să-mi caut liniștea

în rugăciune mă apropiu de biserică

nici picioarele nu vor să urce treptele

nici putere de-a face cruce nu mai găsesc în mine

nu cred în blesteme

cui să-i spun frământarea mea

fulgului de zăpadă el mă ascultă doar

se pune pe umărul meu pentru a mă mângâia

doar el mă înțelege s-a topit de căldura din mine

încă sunt cald dar rece și sec pe dinăuntru

sec de rugăciune fără rugăciune

fără putere și fără îngerul meu păzitor

e pe-aici pe undeva și el fuge de mine.

până și copacii din calea mea

până și copacii din calea mea

îmi fac semn cu mâna să-mi continui drumul

mă pun la rădăcină unuia dintre cei mai

frumoși copaci și-mi dau seama că nu are nicio frunză verde

totul e uscat și plin de negru în jurul meu

o să stau cu ochii închiși

gol și plin de întuneric

n-am mai călătorit pe-un astfel de drum

e pentru prima și ultima oară

vreau să mă întorc în lumea mea

totul e negru în jurul meu

nu văd soare flori primăvară

nu aud glasul frumos al păsării călătoare.

locomotiva merge tot înainte

locomotiva merge tot înainte fără a se opri în vreo stație

când voi dori să cobor voi trage semnalul de alarmă

așa cum știu că nu e prea voie

trec prin viața așa ca trenul prin halta goală

trec așa ca printr-o gară părăsită

fără lume fără acar

povetea cu acarul Păun este veche

mă întâlnesc cu el la două

aș vrea să schimb locomotiva

încă mă caut și nu mă găsesc

mă strig și nu mă aud

îmi vorbesc și nu-mi înțeleg vorbele

vreau să beau apă dintr-un izvor

gândindu-mă că numai acolo voi găsi

apă limpede.

voi petrece cu prietenii o noapte

                             

                                    prietenului Gelu Dragoş

voi petrece cu prietenii o noapte

în bufetul de lângă drumul uitat de lume

chiar aşa i se spune bufetul mort

or fi venind aici morţii să bea vodcă

or fi trecând pe-aici cârduri de raţe

în drumul lor spre alte ţări

o fi plătită cu ceva crâşmăriţa

care serveşte pe oricine fără să întrebe

de unde vine şi unde pleacă

în ce ceasuri or fi posibile toate astea

raftul de sus e plin cu sticle goale

la fel şi oamenii ce trec pragul bufetului

nu văd să aibă decât o haină albă pe ei

mă mir de ce atâta curăţenie

cine o fi făcând curat pe-aici

nu pică frunză nu sunt hârtii împrăştiate

aici domneşte liniştea şi curăţenia

o fi liniştea dinaintea furtunii

de departe se aude un cântec

se-aud lacrimile picând pe pământul prea uscat

s-a întâmplat ceva sub podul de cale ferată

au sosit musafiri noi...

să fie, oare, vreun blestem

să fie oare vreun blestem

rostit de vreo domniţă supărată

de astea chiar mi-e frică şi mă tem

dacă mai are rost mai pun o întrebare

n-aş pune una poate nici o mie

de ce-a căzut pe mine, de ce oare

de-aş putea şi-aş da foc să arzi de vie

să nu aduci sărăcie moarte aprigă şi rea

alţii poate-ar da palate şi-ar da aur şi argint

ca să scape ei de moarte

iubita mea din nordu-ndepărtat

îţi scriu din ţara soarelui răsare

chiar uite-ţi scriu din depărtare

ca să nu crezi că te-am uitat nu te-am uitat

trecut-au ani vreo câţiva zeci

cu-o dragoste fierbinte şi cu mare iubire

tu chiar pe tine vrei să te întreci.

mă retrag în linişte

mă retrag în linişte pentru a nu mă vedea nimeni

şi analizez cele câteva ceasuri din ziua de azi

azi am început ziua incredibil de frumos

mi-am dorit atât de multe lucruri

şi nu am reuşit nimic din toate cele dorite

n-am oferit nici măcar o clipă de iubire

pe toţi i-am privit cu ură şi dispreţ

m-am certat cu toţi din jurul meu

am alergat în sus şi-n jos fără să-mi dau seama

că jignesc pe cineva

n-am oferit dragoste n-am oferit iubire

n-am fost bun dimpotrivă

am făcut pe cei din jurul meu să sufere

şi iar am jignit  

pe cât am fost de vesel la începutul de zi

pe-atât de trist sunt în această secundă

nimic din ce înseamnă stimă şi respect

nu-mi sunt prietene

şi niciunul de lângă mine nu mi-a spus o vorbă

m-a lăsat să excelez în prostie în ură

în neprietenie

acuma îmi dau seama lângă cine-mi petrec viaţa

câteva ore din viaţă

câteva ore din tinereţe câteva ore doar câteva ore.

mândria izvorăşte din păcate

mândria izvorăşte din păcate

iar eu nici sens şi nici rost nu mai am

doar gând trist şi un destin ce doare

te-apropie tot mai mult de moarte

drumul este gol şi totu-i ciudat

păcatul mă urmăreşte mereu

cărările întortocheate pline de mister ascuns

ascuns între tufişurile vieţii

mă voi repezi la prima fiinţă femeie

ce-mi va trece prin faţă pentru a păcătui

mă îndrept cu paşi repezi spre final

orice lucru are un început dar şi un sfârşit

nu credeam că sfârşitul e atâta de aproape de noi

nu credeam că sfârşitul poate fi

în clipa ce urmează din naivitate

acuma mă mint până şi pe mine

mi se pare că aştept din veacul trecut

şi  aştept un alt veac

pe care să-l petrec aşa cum se cuvine

fără de păcat.

( Poemele fac parte din volumul aflat în curs de apariţie 

„POEME TÂRZII SCRISE DEVREME” 2015 )