Marile lacuri de acumulare, întinse pe întreg teritoriul
României, ascund drame şi poveşti fascinante şi impresionează prin
spectaculozitatea lor. România numără peste 3450 de lacuri şi, între ele,
aproape 250 de baraje cu înălţimi între 5 şi 170 de metri şi cu volume de până
la 2,4 miliarde de metri cubi. Cele mai multe dintre marile amenajări
hidrografice au fost realizate în anii regimului comunist, iar crearea
lacurilor de acumulare a schimbat complet soarta comunităţilor din zonele în
care acestea se află.
Iată zece dintre cele
mai importante şi spectaculoase lacuri de acumulare din ţară:
1. Vidraru – judeţul
Argeş Lacul Vidraru (1000 de hectare) a fost creat între anii 1960 şi 1965,
în judeţul Argeş, cu scopul producerii de energie electrică. Lacul de acumulare
adună apa râurilor Capra, Buda şi ale afluenţilor lor din munţii Frunţii şi
Ghiţu. Are o adâncime de până la 155 de metri şi un baraj înalt de 166 de
metri. În cei cinci ani şi jumătate de construcţie a barajului Vidraru au fost
executate lucrări impresionante: s-au forat de kilometri de galerii subterane,
au fost excavaţi 1.768.000 metri cubi de rocă, din care aproximativ un milion
de metri cubi în subteran, s-au turnat 930.000 metri cubi de beton, din care
400.000 metri cubi în subteran şi s-au montat 6.300 tone de echipamente
electromecanice. Se spune că un număr impresionant de oameni şi-au
pierdut viaţa pe şantierele barajului. “Înainte de umplerea lacului, zona arăta
cum arată o colonie de muncitori din ziua de azi. Între toate construcţiile de
lemn care o împânzeau se remarcau vreo două mai mari: Casa Verde şi Casa
Brătienilor, peste standardele de atunci, cu fundaţii de beton, precum şi o
bisericuţă. Prin 1999, când s-a dat dispoziţie să se uzineze cea mai mare parte
a apei din lac, nivelul acumulării
scăzuse atât de mult, încât se vedea cu ochiul liber cum se realizează
confluenţa râurilor Buda şi Capra, iar în apropiere de Cumpăna, puteau fi zărite,
de pe mal, fundaţiile acestor construcţii mai importante”, povestea Ştefan
Dumitrache, directorul Muzeului Curtea de Argeş. O legendă spune că localnicii
satului Cumpăna, înghiţit de ape, ar fi preferat să moară decât să îşi
părăsească vetrele.
2. Povestea Lacului Gura Apelor (420 de
hectare) din Retezat a început în 1974, când statul român a decis, prin
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 759, amenajrea hidroenergetică a Râului
Mare – Retezat, care avea să cuprindă barajul Gura Apelor, hidrocentrala
subterană Retezat şi hidrocentrala Clopotiva. Un an mai târziu au început
lucrările la baraj. „După aproape 11 ani de activitate, în care s-au dăltuit în
granitul munţilor zeci de kilometri de galerii şi s-au înălţat în calea apelor
un baraj de anrocamente şi miez de argilă, atunci cel mai mare din Europa, la
16 aprilie 1986 îşi închide porţile galeria de deviere şi apele Râului Mare
Retezat sunt zăgăduite. Atunci a început acumularea apelor în lacul care va
avea în final un volum de peste 210 milioane metri cubi de apă şi o suprafaţă
de 420 de hectare”, informa Hidroconstrucţia. Lacul de acumulare Gura Apelor
are o adâncime maximă de peste 160 de metri, iar barajul lui are o lungime de
464 de metri şi o înălţime de 168 de metri. Drumul care traversează barajul îi
duce pe turişti la Poiana Pelegii, locul de pornire ale mai multor trasee
turistice din Parcul Naţional Retezat. Barajul Gura Apelor are ca rol atât
producerea de energie electrică, cât şi în regularizarea cursului Râului Mare
şi atenuarea undelor de viitură. Dacă barajul nu ar fi existat, torentele ar fi
avut efecte devastatoare pentru comunităţile de pe Valea Streiului. Cea mai
mare tragedie provocată de viituri în zona Retezatului s-a petrecut în 12 – 14
iulie 1999, când 14 oameni dintr-o colonie muncitorească aflată în avalul barajului
au murit. „În lipsa barajului Gura Apelor, acest debit de 1345 metri pe secundă
nu ar fi putut fi tranzitat fără a se produce inundaţii catastrofale cu
pierderi materiale şi umane greu de estimat. Efectele dezastrului s-ar fi
extins la toată populaţia şi la obiectivele sociale şi economice amplasate pe
lunca Râului Mare şi a Streiului până la vărsarea în Mureş, pe sectorul Brazi –
Simeria”, scria inginerul Aurel Vlaiconi, autorul articolului „Viitura din
iulie 1999 produsă în Retezat”, din revista de specialitate Energetica.
3. Lacul Siriu
(420 de hectare) este situat pe râul Buzău, aflat pe teritoriul comunei Siriu
şi s-a format în perioada 1982 - 1994, după construcţia barajului de la Siriu
şi apoi a hidrocentralei Nehoiaşu. Barajul a fost realizat prin unirea celor
doi munţi din apropiere, masivul Podul Calului şi masivul Siriu. Odată cu
construirea barajului Siriu, aproximativ 300 de gospodării au fost strămutate,
la mijlocul anilor 1970. ”Toată lumea ştie că aici au început lucrările uneia
dintre cele mai spectaculoase amenajări hidroenergetice de aces fel din ţară.
La începutul deceniului următor, întinderilor pitoreşti li se va adăuga un lac
uriaş, acumulând milioane de metri cubi de apă, creaţie a minţii şi mâinilor
omului. O realitate care se anunţă, dar care în conştiinţa localnicilor
aparţine deja prezentului. Mai bine de 300 de gospodării urmează să fie scoase,
pe etape, din zona viitorului lac. Şi trebuie să recunoaştem că asemenea
decizie nu se poate înfăptui oricum. Oamenii se desprind greu de tot ceea ce au
înfăptuit de o viaţă. Sunt momente de trăire intensă, dar şi de răzbatere spre
înţelegere”, relata jurnalistul Lazăr Băciucu în reportajul său din Viaţa
Buzăului, publicat în 1974.
4. Lacul Izvorul Muntelui –
Bicaz (31.000 de hectare) a fost unul dintre cele mai mari proiecte de
amenajări hidrografice din istoria României. Construcţia barajului Bicaz a
durat 10 ani (1950 - 1960), iar în proiect au fost implicaţi peste 15.000 de
oameni, mulţi dintre lucrători fiind deţinuţi politici, detaşaţi în lagărele de
muncă. care au lucrat la ridicarea barajului de la Bicaz, a tunelului de
aducţiune şi a uzinei electrice de la Stejaru. La temelia barajului au fost
excavaţi 1.312.000 metri cubi de stâncă, aproape cât volumul barajului,
1.625.000 metri cubi de beton. Realizarea construcţiei a impus strămutarea a 22
de sate. Dintre acestea, unele ca Răpciune, Cârnu, Reţeş – au dispărut în
totalitate. Au fost strămutaţi peste 18.000 de locuitori din aproape 2.300 de
gospodării, potrivit documentelor vremii. Două cimitire care urmau să fie
îngropate de ape, au fost şi ele dislocate. Preoţii satelor Hangu şi Fârţagi,
au început cu un an înainte de inaugurarea barajului să-şi îndemne enoriaşii la
slujba de duminică, să-şi mute morţii în noul cimitir de pe Dealul
Chiriţenilor. A luat astfel naştere ceea ce avea mai târziu să se numească
„Drumul Morţilor” – cel pe care au fost cărate osemintele. „Sătenii îşi
mutaseră deja morţii în deal la Chiriţeni. Chiar şi cei neidentificaţi au fost
reînhumaţi într-o groapă comună”, relata fostul învăţător Teoctist Galinescu
din Chiriţeni.
5. Porţile de Fier I
este cea mai mare hidrocentrală de pe fluviul Dunărea şi are o putere instalată
de 1080 MW. În aval există şi hidrocentrala Porţile de Fier II, cu puterea
instalată de 250 MW. Lacul de acumulare de la Porţile de Fier I are un volum de
peste 2200 milioane metri cubi de apă şi se întinde de la baraj până la
confluenţa cu râul Tisa. Lacul cuprinde în principal zona Defileului Dunării,
cel mai mare defileu din Europa, cuprins între localitaţile Baziaş şi Orşova.
Zona Porţile de Fier are un bogat potenţial arheologic, istoric şi turistic.
Construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier I a fost cel mai ambiţios
proiect de exploatare a potenţialului hidroenergetic al Dunării, dar şi de îmbunătăţire
a navigaţiei şi de control al inundaţiilor. Prima fază de construcţie a început
în 1964 şi durat până în anul 1968. Lucrările au avut loc simultan pe cele două
maluri. S-au construit ecluzele, cele două centrale electrice şi primele trei
câmpuri deversoare pe malul sârbesc, vreme în care fluviul şi-a continuat
cursul pe mijloc. În a doua fază de construcţie, între 1968 şi 1970 apele au
trecut prin ecluze, s-a putut izola zona de mijloc şi au fost amenajate
celelalte 11 guri deversoare. Treptat, nivelul apei a crescut şi s-a format
lacul de acumulare care are o lungime de 130 de kilometri. Problema navigaţiei
s-a uşurat prin construirea celor două ecluze, dar au avut de suferit mulţi
oameni care trăiau în satele de pe Clisura Dunării. Au fost inundate, pe partea
românească, 3.560 hectare, fiind afectate zece localităţi (Orşova, Ada-Kaleh,
Eşelniţa, Dubova, Vârciorova, Tufări, Jupalnic, Ogradena, Tişoviţa,
Plavişeviţa), unele inundate parţial, iar alte complet. Satele au fost
strămutate pe noi amplasamente. Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile
de Fier I a fost inaugurat la 16 mai 1972, iar la ceremonie au participat
preşedinţii Nicolae Ceauşescu şi Iosif Broz Tito.
6. Barajul Stânca-Costeşti (7.700 hectare)
a fost construit pe râul Prut, între anii 1973-1978, la hotarul României cu
Republica Moldova. Amenajarea hidrografică a dus la strămutarea mai multor sate
din judeţul Botoşani, în care trăiau peste 1.600 de familii. Patru sate au fost
înghiţite de apa lacului de acumulare, iar alte şase au fost inundate parţial.
Lacul a fost declarat rezervaţie naturală protejată în 2004, urmând ca o
suprafaţă importantă să fie instituită ca arie de protecţie specială
avifaunistică. Ea include şi rezervaţia
naturală Stânca Ripiceni şi zonele limitrofe acesteiia (bălţi, stufăriş,
păpuriş, zone împădurite, pajişti). Cerna – Valea lui Iovan – judeţul Gorj, Lacul Valea lui Iovan (300 de hectare) de pe Valea Cernei a fost construit în
anii 1970, barajul fiind realizat din roci şi argilă. Lacul a fost amenajat în
munţi, prin bararea râului Cerna în aval de confluenţa cu râul Valea lui Iovan.
Se află într-o zonă protejată, în mijlocul Parcului Naţional Domogled - Valea
Cernei. Lacul de acumulare şi barajul lui aveau ca rol producerea de energie
electrică şi alimentarea cu apă a localităţilor din regiune, dar şi irigaţiile.
De asemenea, lacul este foarte bogat în peşte (păstrăv, lostriţă, păstrăv
curcubeu). Adâncimea maximă a lacului din munţi este de 107 metri, iar
înălţimea barajului se ridică la 110 metri.
7. Lacul Cinciş
(260 de hectare) a fost inaugurat în anul 1964, după ce statul român a decis
construirea barajului şi crearea lacului pentru a asigura necesarul de apă al
oraşului Hunedoara, aflat la acea vreme în plină dezvoltare, şi a combinatului
din localitate. Valea în care se aflau vechile aşezări Cinciş-Cerna, Valea
Ploştii, Baia lui Crai, Moara Ungurului şi Ciuleni a fost inundată pentru a fi
creat Lacul Cinciş, care a ajuns la o capacitate de aproape 30 de milioane de
metri cubi de apă. În jurul apei care a înghiţit vetrele aşezărilor străvechi,
şi a dus la devastarea bisericilor şi a cimitirelor lor, au fost născocite
poveşti înfiorătoare. Unele dintre aceste relatări vorbesc despre faptul că
lacul ar fi bântuit de morţii din cimitirele înghiţite de apă, că aici s-au
înecat oameni, iar cadavrele nu au mai ieşit la suprafaţă, că în trecut
animalele nu se apropiau să bea apă din lac ori că pe fundul lui, în apele
tulburi, trăiesc şerpi, caracatiţe sau balauri pe fundul lui. Localnicii din
Cinciş, satul învecinat lacului, povestesc cum în anii 1960, oamenii au fost
nevoiţi să îşi dezgroape morţii din vechile cimitire din valea ce urma să fie
inundată pentru a le muta într-un alt cimitir. „Au fost multe născociri despre
lac, dar singurele blesteme au fost cele aruncate de oamenii necăjiţi asupra
comuniştilor, care i-au forţat să-şi părăsească vetrele”, relata Maria, o
bătrână din Cinciş. „Cincişul era predominat de un noian de credinţe şi
superstiţii, care stăpâneau întreaga viaţă spirituală a cincişenilor. Oamenii
erau urmăriţi de ideea că anumite forţe supranaturale le conduc viaţa”, se
arăta în monografia satului.În prezent, lacul de acumulare aflat la marginea
satului Teliucu Inferior, învecinat Hunedoarei, a rămas un loc ideal pentru
amatorii de pescuit şi de distracţie, chiar dacă în ultimii ani, malurile lui
au fost ocupate de construcţii particulare.
8. Lacul Surduc (460 de hectare), aflat la
circa 100 de kilometri de Timişoara, este cel mai mare lac din judeţul Timiş.
Lacul de acumulare a fost amenajat pe cursul pârâului Glanda, afluent al râului
Bega. Construcţia barajului, înalt de 36 de metri, a început în 1972, iar
acumularea de apă s-a realizat începând cu anul 1976. Lacul de acumulare are ca
scop principal asigurarea cu apă potabilă a zonei Timişoara şi apărarea
împotriva inundaţiilor. De asemenea, lacul de acumulare este una dintre zonele
de agrement importante din judeţul Timiş.
9. Lacul de acumulare Paltinu (200 de
hectare) a fost amenajat în judeţul Prahova, pe valea râului Doftana, în aval
de confluenţa acesteia cu Valea Păltinoasa, în cheile numite "La
Tocile". Construcţia barajului lacului a început în 1966, iar cinci ani
mai târziu acesta a fost inaugurat. Zona este privită ca o mică „mare în
munţi“, iar barajul este considerat unul din cele mai frumoase din România, cu
o înălţime de 108 metri şi o lungime de aproape 500 de metri. Potrivit unor
legende, pe fundul lacului ar sălăşlui un monstru, peşte sau şarpe, cu o
lungime de câţiva metri, iar în alte legende spun că lacul îşi cere tributul în
suflete. Mii de mineri au săpat 11 ani în munte pentru a salva ţara de la cel
mai mare dezastru din istorie.
10.
Barajul Gura Apelor din Masivul Retezat
a fost construit în anii 1970 – 1980, fiind la acea vreme unul dintre cele mai
mari din Europa. Dacă lacul de acumulare nu ar fi existat, potrivit
specialiştilor, efectele celei mai puternice viituri petrecute în Retezat,
soldată cu moartea a 14 oameni, ar fi fost inimaginabil mai dezastruoase.
Legendele locale vorbesc de oameni ce-au pierit sub ape şi cruci de cimitir ce
ies, din când în când, la suprafaţă. Martorii acelor vremuri ştiu exact ce
ascunde lacul în adâncurile sale. Mulţi oameni au auzit povestea insulei
Ada Kaleh, dar puţini ştiu detalii despre minunata lume ascunsă de sub ape.
Totul s-a întâmplat în anul 1970, când insula a fost scufundată sub apa lacului
de acumulare al Hidrocentralei Porţile de Fier I. Preluare Adevarul
de Daniel Guţă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu