Creşte tensiunea în cazanul politicii

Se înmulţesc sondajele. Se înmulţesc atacurile între partide şi în interiorul partidelor. Creşte tensiunea în cazanul politicii. Toate acestea sunt semne că se apropie alegerile. Este cumva vorba despre confruntări pe programe, pe propuneri, este un concurs de idei? Nici vorbă.

Este o luptă când surdă, când foarte zgomotoasă pentru locurile eligibile pe liste. Iar fiecare loc înseamnă nu doar o funcţie, un statut special, ci şi posibilitatea de a oferi şi altora funcţii de la administraţia locală la administraţia centrală, de la consilieri şi directori până la miniştri.

Acesta este în linii mari tabloul din spatele alegerilor. Un fel de nuntă cu daruri. Dacă un simplu loc eligibil pe o listă aduce cu sine atâtea beneficii, cum să nu fie o mare înghesuială la porţile partidelor? În preajma alegerilor se întâmplă multe lucruri care dau impresia unor lupte crunte pentru putere. Impresia se transformă în realitate palpabilă. Da, este adevărat, politicienii au devenit o castă privilegiată. Nu văd decât propriile interese.

Şi se mai întâmplă un fenomen. Populaţia simte că lucrurile nu sunt în ordine în ceea ce priveşte partidele şi răspunde pe măsură: nu se prezintă la vot. Aşa se explică prezenţa slabă la referendum. Populaţia de rând nu s-a lăsat impresionată nici măcar de o problemă care părea foarte serioasă, cea a familiei. Indiferent de prezenţă, în cazul alegerilor nu există posibilitatea invalidării.

Dacă la europarlamentare se prezintă zece persoane alegerile sunt valide. Din această cauză un europarlamentar propune obligativitatea prezenţei la vot. Le-ar plăcea loc, politicienilor. Acest lucru le-ar rezolva problema reprezentativităţii. Le place mult să afirme că sunt aleşi de milioane de cetăţeni.

Indiferent de programele partidelor, indiferent de calitatea candidaţilor, o anumită parte a populaţiei se prezintă la vot. Este ceea ce sociologii numesc electoratul captiv. Un partid devine important în funcţie de mărimea electoratului captiv. PSD se poate lăuda că a reuşit să-şi atragă un număr uriaş de cetăţeni care-l votează în orice condiţii. Acest electorat în cazul PSD este undeva între 20 şi 30%.

Partidului Social Democrat nu-i rămâne de făcut în campaniile electorale decât să mai muncească pentru a atrage încă 10-15 procente. Aşa ajunge PSD, care are pe frunte eticheta de cel mai corupt partid din România, să câştige 35-40-45% din voturi, în funcţie de promisiunile pe care le face, dar şi în funcţie de prestaţia celorlalte partide.

În orice democraţie autentică există două forţe politice mari, care alternează la guvernare. La noi doar stânga a reuşit să se coaguleze şi să formeze un partid mare. Dreapta a fost în continuă criză încă din 1990. CDR a eşuat, dar nu i se poate contesta importanţa în evoluţia Românie spre democraţie şi economie de piaţă. Alianţa DA, ca şi CDR, a dat un preşedinte, dar a ratat şansa de a moderniza România.

Criza a fost provocată de doi factori umani, preşedintele Traian Băsescu şi premierul Călin Popescu Tăriceanu.

Ceea ce a urmat după Alianţa DA a fost o găselniţă. USL a avut un singur scop: să scape de Băsescu. A reuşit pe jumătate. În sensul că a făcut un guvern anti-Băsescu. La ce a folosit? La creşterea rolului „statului paralel”. Pentru a-şi conserva puterea, preşedintele Băsescu a apelat la instituţii de forţă, servicii secrete şi procuratură.

Aceeaşi situaţie a moştenit-o Klaus Iohannis. Având parte de un guvern ostil, preşedintele nu-şi poate prezerva puterea decât apelând la artificii, la instituţii de forţă. Dacă preşedintele ar avea în spate o forţă politică puternică, scena politică românească ar arăta cu totul altfel.

Ratând după fuziunea cu PDL să devină „marele PNL”, vinovatul se vede cu ochiul liber: PNL. Şi toate partiduleţele care nici nu apucă să iasă din coajă că se pretind de dreapta.

Ca o concluzie improvizată, situaţia confuză de pe scena politică se datorează calităţii slabe a oamenilor politici şi fragilităţii formaţiunilor politice.

Autor: Mihai Sălceanu

Sursa: Informaţia zilei de Maramureş