Adrian Papahagi, filolog: Nu folosiți urarea „Paște fericit”, decât dacă vă adresați unui vițel!

 

Adrian Papahagi, filolog și profesor la Universitatea Babeș Bolyai, susține că urarea ”Paște fericit” este incorectă din punct de vedere lingvistic. Papahagi, cunoscut pentru abordările sale adeseori conservatoare, a publicat pe pagina sa de Facebook mai multe sfaturi legate de limbajul și comportamentul pe care le consideră potrivite în acest sezon.

Ce spune Adrian Papahagi:

Despre urările de Paști:

1. E potrivit să folosim imagini cu Hristos sau cu subiect religios doar dacă sunt icoane în tradiția bizantină, reprezentări antice și medievale (ați observat că acestea nu pot fi niciodată de prost gust?), sau picturi/sculpturi ale unor imenși artiști (preferabil morți acum cel puțin 350 de ani). Se acceptă artiști moderni doar cu discernământ, pour les connaisseurs . Restul este kitsch.

2. Evitați neopăgânismul kitsch: copilași, iepurași, oușoare roșioare, mielușei, apusuri spectaculoase (mov) sau răsărituri lucioase, figuri radioase ca în reclamele pentru pastă de dinți sau ciocolată.

3. Nu folosiți niciodată urarea „Paște fericit”, decât dacă vă adresați unui vițel, care are tot dreptul să pască fericit! Nu folosiți formule lemnoase scrise de alții! Dacă nu aveți inspirație pentru a compune un text care să nu fie nici kitsch, nici banal, nici cu greșeli de scriere, limitați-vă la clasicul „Hristos a înviat” (dar vezi și §4)!

4. Nu trimiteți pe sms, mail, messenger etc. urări colective și nesemnate! Dacă trimiteți urarea către un singur destinatar, dar nu personalizați mesajul, mai bine lipsă. E mai decent să comunici doar cu cei cu care te întâlnești pe viu, sau de care îți pasă suficient de mult ca să le adaugi un gând, sau măcar să-i numești. Nimeni nu se așteaptă să primească urări de la toată agenda de telefon; nu vă simțiți nici voi obligați să trimiteți urări întregii voastre agende!

5. Nu e nevoie să puneți poze de la biserică: știm că sunteți credincioși și pioși. Important e să vă știe Hristos, nu Facebook-ul.

6. Dacă suntem într-o tradiție, de ce să n-o respectăm? În Biblia ortodoxă numele Mântuitorului e ortografiat „Iisus Hristos” fiindcă creștinismul nostru e de filieră bizantină, Evangheliile ne-au parvenit în limba greacă, iar în greacă se scrie Ἰησοῦς Χριστός. Vocala η se pronunța mai degrabă [e] în greaca clasică, dar în perioada bizantină s-a închis la [i], Ἰη a devenit „Ii”, deci avem doi de ‘i’: Iisus. În latină, vocala η a fost transliterată ca „e”, iar „I” se scria uneori lung („J”) la început de cuvânt, ceea ce a dat în limbile occidentale „Jesus”. Grecescul X (chi), la origine [kh] a devenit [h] în greaca bizantină, deci avem Hristós. Latina a transliterat cuvântul grecesc, care înseamnă „Unsul (Lui Dumnezeu)” echivalând consoana X cu „ch”, deci „Christus”, în care „c” era pronunțat însă fără aspirație, deci [k]. De aceea avem neologismele „creștini”, nu „hreștini”, creștinism, nu „hreștinism” și Cristian/Cristiana, nu Hristian și Hristiana. Sigur, poate părea incoerent să spui „Hristos”, dar „creștin”, dar dacă înțelegi filologic situația, nu are nimic să scrii „Iisus Hristos”, cu acest mic aer arhaic, bizantin, ca în liturghie și în Biblia ortodoxă. Cei de alte confesiuni, care nu au moștenit tradiția bizantină, au toate justificările să modernizeze grafia, scriind „Isus Cristos”. În fine, nu e un capăt de lume, câtă vreme știm cu toții la cine ne referim. E însă kitschul absolut și o dovadă de bădăranie, ca să nu spun de blasfemie, să scrii în glumă sau în serios „Gizăs”.

Cu asta, pace și bunăvoire!