Mulţumesc frumos, Victor Tecar, pentru vremea frumos trăită împreună!: „În 2017, la domnul Victor Tecar, am dormit într-un găbănaș, în Dealul Corbului. Am stat două seri de-a rândul să aflu și să înregistrez amintiri despre “Staurul Florilor”. Era vară și mult prea cald, încât abia spre seară se descleiau cuvintele în cerdacul dinspre râu. Toată ziua eram la pescuit și abia mai târziu, tocmai după ce sfârâiau clenii și mrenele în tigaie, își făcea vreme să ne povestească. Punea pe masă o horincă de prune galbene, până se frigeau peștii. Și-apoi cumva se decupa din toată lumea asta doar un petic, cât să cuprinzi cu ochii - nu mai departe. Atunci, din centrul mesei la care stăteam, porneau linii lungi pe care se înșirau morari, pescari cu ostia, vânători, oameni fără căpătâi, prigoniți, tâlhari. O clipă dacă puteai să te desprinzi din mrejele astea, reveneam la întrebările din linia de ”chestionar” despre “Staurul Florilor”. Lumea se construia în jurul acestui subiect. Toate personajele de mai înainte erau prezente și acolo. Toți aveau un rol și își găseau locul. Pescari, vânători, tâlhari - plecau capul și intrau cuminți în poveste - în Dealul Corbului toată suflarea curgea către un cimitir vechi în mijlocul căruia se aprindea un foc. Mare. În centrul lumii. De acolo se împărțeau pășunile, locurile, țarinile. Bătrânii stăteau în cerc pe boci de lemn lângă foc. Tăceau. Așteptau până când se aprinde ultima lumânare pe mormintele din cimitir. Abia atunci vorbeau despre stâna de oi. Alegeau păcurarul. Îi dădeau colacul. Două fete fecioare îl duceau până acasă. De mâine începe viața de păstor. De mâine, el - păcurarul, este locul ars în jurul căruia ar putea să stea bătrânii așteptând să se aprindă ultima lumânare din cimitir. Noi ieșim din poveste pentru a spune altă poveste: domnul Victor Tecar este prozator, de anul trecut chiar membru al Uniunii Scriitorilor din România. Noi am putea să nu credem povestea lui frumoasă și (re)aranjată bine în pagină. Să nu credem în sfatul bătrânilor, în focul din mijlocul cimitirului, în fetele fecioare ce duc păcurarul acasă. Noi, toți cei care folosim tastatura pentru a scrie cuvinte, avem dreptul să punem la îndoială povestea lui. Am zice că Victor Tecar e scriitor și face o regie scenică a unui ritual. Dacă ne ascundem în spatele lui, vedem sforile lungi care mișcă personajele. De cele mai multe ori noi căutăm doar sforile și uităm păpușarul (după buna definiție - anonim, colectiv, sincretic). Uităm povestitorul. Cel care (re)face realitatea. A doua zi, am mai făcut interviuri la încă două case din Dealul Corbului. Alături de Victor Tecar. Am încercat să mă învârt-obraznic în jurul aceleiași idei. Nu e prea plăcut să pui la îndoială o poveste. Însă interviurile relatau același scenariu. Doar că în vorba lor nu erau atâtea momente de tăcere și de tensiune. Un univers sărăcit cumva, uitând pe drum, construcția unui sens. Înțelesul parcă era deja pus la sfârșitul drumului. Nu trebuia să mai cheltuim vreme pentru demonstrații. Noi, aici, așa facem!
Spre seară am venit către casa de chirie din Dealul Corbului. În găbănaș, un păretar întins în două cuie: „Păsările-mi cântă / Florile-mi șoptesc / Toate mă îndeamnă / Ca să te iubesc…”
(Emanuel Luca, 2019)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu